vineri, mai 10, 2013

ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (LX)

SUMARUL BLOGULUI


Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Autorul articolelor, după 12 ani

2001
NAŢIONALISMUL
ŞI ROMÂNIA DE AZI [1]

Mai cu seamă în cercurile politice, stăruie părerea că România de astăzi nu are nevoie de naţionalism, ba chiar că manifestarea acestuia ar putea dăuna ţării.
Temerea îşi are originea în evidenţa că marile puteri ale lumii sînt împotriva naţionalismului altora. Iar noi vrem ca România să fie primită în organismele controlate de marile puteri: Uniunea Europeană şi Pactul Nord-Atlantic. Prin urmare, o Românie naţionalistă  – ori în care naţionalismul să joace un rol semnificativ – nu ar avea acces în UE şi NATO, ar fi izolată de Occident şi ar sfîrşi într-o acută criză economică.
Respingerea termenului de “naţionalism” se mai datorează şi unei false percepţii a naţionalismului, asimilat de mulţi cu extremismul şi cunoscut sub o imagine neadevărată, compusă din atitudini, acţiuni şi discursuri care nu sînt proprii naţionalismului, ci imperialismului şi şovinismului. În sarcina naţionalismului au fost puse, de pildă, în mod eronat, pofta de dominare şi de expansiune, culminînd cu atrocităţile naziste.
O astfel de viziune falsă despre naţionalism a plasat acest concept pe poziţii antagonice cu democraţia, cu progresul şi modernitatea, cu relaţiile armonioase între state etc. Pe aceleaşi fir logic, naţionalismul este considerat, fără argumente de fond, sinonim cu xenofobia, cu fundamentalismul religios, cu tradiţionalismul vetust, cu violenţa politică, cu populismul, cu demagogia patriotardă. La înrădăcinarea acestor prejudecăţi au contribuit din plin diluarea sentimentului naţional şi propaganda ingenioasă, perfidă şi concertată.
În realitate, naţionalismul este la fel de firesc precum este apartenenţa la o naţiune. Naţionalismul este, întîi de toate, un sentiment: iubirea de neam. Dragoste din care izvorăsc faptele: apărarea intereselor respectivului grup etnic, promovarea valorilor sale specifice, acţiuni pentru libera sa dezvoltare... Iubirea de neam nu înseamnă în mod obligatoriu ura pentru alte neamuri. Aşa cum dacă un copil îşi iubeşte părinţii, nu înseamnă implicit că-i urăşte pe părinţii altor copii. Dorinţa de afirmare a propriului neam nu înseamnă negarea drepturilor altor neamuri, nici dezinteresul faţă de alteritate. Căci, dacă ar fi aşa, şi reducînd totul la nivel individual, afirmarea vieţii individului s-ar traduce prin negarea vieţii celorlalţi indivizi sau, cel puţin, prin nepăsarea totală faţă de aceştia... În realitate, nu există nici o contradicţie între a dori binele neamului tău şi, totodată, a dori şi binele celorlalte neamuri.
În cazul nostru, al românilor, această teză se verifică mai abitir întrucît sîntem un neam creştin, ba chiar născut creştin. Deci, naţionalismul nostru, în măsura în care e autentic, nu poate fi altfel decît creştin. (În paranteză fie spus, adevăratul naţionalism românesc nu poate fi cel practicat de naţional-comunişti, pentru că acesta este de sorginte atee, deci îndreptat contra firii noastre naţionale creştine; nu poate fi nici de influenţă nazistă, căci acela este bazat pe miturile istorice ale păgînismului germanic). Iar un naţionalist-creştin nu poate urî alte neamuri, pentru că el vede în toate măreţia şi înţelepciunea lui Dumnezeu.
Părintele Dumitru Stăniloae (Ortodoxie şi românism) este convingător în această privinţă: “A fi orb şi nesimţitor pentru frumuseţile deosebite ce le reprezintă neamurile ca grupuri distincte şi a lucra pentru ştergerea acestor varietăţi de frumuseţe, sau chiar a asista nepăsător la o astfel de întreprindere, înseamnă a nu vedea, a nu lăuda, ci a deprecia opera lui Dumnezeu”.
Este locul aici să discernem între naţionalism şi patriotism. Căci, astăzi, se încearcă înlocuirea termenului de “naţionalism” cu cel de “patriotism” (denumit uneori, în chip derutant, şi “naţionalism civic”). Naţionalistmul se defineşte prin iubirea care porneşte din apartenenţa etnică, din asumarea credinţei neamului, a culturii şi a istoriei sale, din legăturile sufleteşti cu întreg neamul respectiv – neam alcătuit din generaţiile de acelaşi sînge şi de aceeaşi limbă ce au trăit, trăiesc şi vor trăi. Patriot poate fi oricare cetăţean, indiferent de originea sa etnică, dacă respectă legile, îşi face datoria faţă de stat şi are dragoste pentru ţara în care trăieşte. Nu e necesar nici măcar să fie creştin…
Naţionalismul îmbracă şi forme doctrinare, fiind superior celorlalte doctrine, mai ales prin realismul şi organicitatea lui. Dacă acelea slujesc intereselor unor grupuri aleatorii, mai mari sau mai mici, doctrina naţionalistă slujeşte naţiunii înseşi, veghindu-i destinul istoric. Spre deosebire de alte doctrine, care reflectă şi speculează slăbiciunile, calităţile şi trebuinţele unui popor în folosul unei clase sociale, naţionalismul critică şi înfrînează căderile, stimulează calităţile şi satisface nevoile neamului întreg. El este receptiv la nevoile de azi ale indivizilor, dar luptă şi pentru împlinirea adevăratului scop creştin al vieţii naţionale: mîntuirea neamului.
Aurel C. Popovici observă (Naţionalism sau democraţie?) că “naţionalismul e politică normală, căci e o politică corespunzătoare cu natura poporului... Politica normală, naţională, e singura fecundă pentru un popor. Ea lasă statului ceea ce-i trebuie statului şi dă poporului ceea ce-i trebuie lui, după loc, timp şi împrejurări... Ea acordă cetăţenilor putinţa de progres, sub o administraţie pricepută, dreaptă şi cinstită, prin emulaţiune între ei (nu înjugaţi la carul egalitarismului sau al individualismului utopic) ...”.
Naţionalismul este opus demagogiei, care este caracteristică stîngii, pentru că nu agită nemulţumirile poporului, ci este un deşteptător al virtuţilor neamului. Dar nu este în opoziţie cu democraţia, cultivînd şi el valori consacrate drept “democratice”, cum ar fi disciplina socială şi conştiinţa civică.
Nu există contradicţii fundamentale între naţionalism şi democraţie. Însă naţionalismul sancţionează anumite tare ale democraţiei şi unele curente de idei care nu se potrivesc ethosului românesc. Naţionalismul nu acceptă să adoptăm democraţia ca pe o modă, nici să ne conformăm necondiţionat tuturor ideilor şi formelor catalogate drept “democrate” de o propagandă dizolvantă. În mod concret, spre exemplu, naţionalismul nu poate admite pretenţia unor state considerate democrate ca România să legalizeze prostituţia şi homosexualitatea, ori să accepte o Uniune Europeană pe principii egalitariste, de nivelare a caracteristicilor etnice. Acest lucru nu vădeşte însă că naţionalismul este anti-democrat sau anti-european, ci doar că nu permite pervertirea anticreştină a poporului român, nici dispariţia lui din istorie ca identitate naţională.
Naţionalismul este pentru integrarea României în UE, în condiţiile realizării unei Europe unite a Naţiunilor. Naţionaliştii nu s-au jertfit degeaba în lupta pentru stoparea înfiinţării unui stat european supranaţional de către comunişti, pentru a accepta acum, fără rezerve, realizarea aceluiaşi obiectiv de forţele numite democrate.
Naţionalismul este pentru integrarea  în NATO, pentru că strategia de apărare a României o cere, dar nu poate accepta fără murmur ca, spre exemplu, NATO să încalce suveranitatea, independenţa şi demnitatea unui stat (cum s-a întîmplat recent în cazul Iugoslaviei).
De asemenea, naţionalismul nu poate rămîne impasibil în faţa acelor slăbiciuni ale democraţiei care conduc la anarhie, sau la exploatarea nemiloasă a cetăţenilor. Aceste slăbiciuni sînt: politicianismul – caracterizat prin demagogie şi incompetenţă (ambele plătite cu bani grei), lipsa de autoritate a instituţiilor statului, favorizarea corupţiei şi a birocraţiei etc.
Democraţia actuală are şi alte neajunsuri, ce pot fi remediate fără o sacrificare a principiilor ei. Unele sînt legate de procesul electoral. Între noi, alegătorii, şi oamenii politici, candidaţii, se încheie prin vot un contract. Noi îl respectăm şi ne dăm votul. Politicienii, de cele mai multe ori nu-l respectă şi nu-şi onorează promisiunile. În schimb, ce pot păţi politicienii care ne-au înşelat? Cel mult nu vor mai fi aleşi în următoarea legislatură. Dar ei au avut ţara pe mînă patru ani. Au făcut legi care ne afectează pe toţi, au folosit fonduri publice – adică banii noştri – în scopuri personale ş.a.m.d. Deci, unul dintre defectele sistemului democratic este că nu prevede sancţiuni pentru politicienii care ne înşeală. Iar o altă deficienţă a sistemului democratic de la noi este că alegătorul nu votează în cunoştinţă de cauză. El îl alege pe cel mai bine mediatizat personaj politic, alege partidul cu cea mai eficientă şi mai extinsă propagandă electorală. Omul nu are posibilitatea efectivă de a se informa direct, fără a fi manipulat, asupra calităţii unui om, ori cu privire la intenţiile reale ale unei formaţiuni politice.
Revenind la naţionalism, acest concept este prost înţeles (la noi, dar şi aiurea), marginalizat şi dezaprobat fără multă judecată, atît din pricina unor tragedii ale trecutului (înscrise în mod nedrept în contul generic al naţionalismului), cît şi a manifestărilor pripite sau agresive ale unor grupări de azi care-şi spun “naţionaliste”.
Naţionalismul ar putea fi readus în prim-planul vieţii publice româneşti şi ar putea redeveni creator în plan politic doar pe umerii unei generaţii noi. O generaţie cu gîndirea nealterată de concepţii comuniste şi cu sufletul nemurdărit de acceptarea unor grave compromisuri. O generaţie conştientă de misiunea sa, care să treacă printr-o şcoală de caractere şi care să activeze într-o organizaţie devotată binelui public.

Claudiu TÂRZIU

[1] În numărul din iunie 2001 al Punctelor cardinale, tînărului jurnalist băcăuan Claudiu Târziu (pe care-l cunoscusem de puţină vreme şi îmi făcuse o bună impresie, confirmată apoi cu asupra de măsură) i-au apărut două articole-manifest Naţionalismul şi România de azi” şi “Menirea generaţiei noastre ce anunţau indirect traseul său ulterior (cu strămutarea la Bucureşti şi lupta de mai bine de un deceniu sub egida Asociaţiei ROST şi a revistei omonime, pe care le-a întemeiat şi le-a condus, rămînînd pînă astăzi cînd reprezintă un nume cunoscut şi respectat pe scena vieţii publice unul dintre cei mai activi mobilizatori şi îndrumători ai tinerilor cu sensibilitate creştină şi naţională). Am optat pentru includerea amîndurora în aceeaşi postare. O bună oglindă a ctitoriilor şi activităţii bucureştene a autorului rămîne consistentul volum În căutarea rostului pierdut. 20 de călăuze în cultura naţională (Editura Timpul, Iaşi, 2007), ce va fi completat în curînd cu un al doilea volum (aducînd antologia pînă în anul 2012, cînd, din nefericire, publicaţia a fost nevoită să-şi întrerupă apariţia), precum şi blogul său personal (deschis în 2007). [Nota Blog]  

* Claudiu Târziu, Naţionalismul şi România de azi, în Puncte cardinale, anul XI, nr. 6/126, iunie 2001, p. 3.

Claudiu Târziu în 2008, cu fratele său, Tiberiu Lovin, şi cu Dan Puric

2001
MENIREA GENERAŢIEI NOASTRE

Bunicii noştri şi-au asumat condiţia de generaţie de sacrificiu. Părinţii noştri s-au considerat şi au fost o generaţie de sacrificiu. Primii s-au jertfit pentru crezul lor. Ceilalţi s-au lăsat să fie sacrificaţi de un regim opresiv, din neputinţă…
Generaţia noastră, a tinerilor de azi, este şi ea provocată în acelaşi sens. Se află la o răscruce. Îşi va înţelege sau nu menirea? În funcţie de aceasta, va merge pe un drum sau altul: pe cel al supravieţuirii umile sau pe cel al gloriei mărturisitoare. De această generaţie, bună sau rea, depinde foarte mult viitorul României.
Dacă nu vom înţelege că menirea noastră este să facem istorie, poate că nu o vom duce foarte rău, dar nici nu vom fi onorabili. Copiii noştri se vor afla în faţa aceleiaşi alegeri pe care, astăzi, trebuie să o facem noi.
Dar ce este o generaţie?
Un grup de oameni devine o generaţie atunci cînd îşi conştientizează menirea şi se luptă pentru a şi-o îndeplini. O generaţie este caracterizată prin spiritul ei, prin întruchiparea aspiraţiilor neamului căruia îi aparţine, prin solidaritatea izvorîtă dintr-un ideal comun. Sigur că delimitarea unei generaţii se face şi după criteriul vîrstei, dar acesta nu este nici singurul, nici cel mai important.
Noi, românii, am avut o istorie zbuciumată, care evidenţiază mai mult conducători decît generaţii.Totuşi, o dată cu mişcarea paşoptistă, noţiunea de generaţie a început să se impună. La răstimpuri, s-a cristalizat cîte o generaţie care a slujit unui ideal. Generaţia de la 1848  a fost revoluţionară, generaţia Junimii – culturală şi criticistă, generaţia de la 1900 – naţionalistă şi unionistă, generaţia interbelică – spiritualistă, eroică şi jertfelnică. Apoi, tăcere de jumătate de veac…
E rîndul nostru şi încă nu ne facem auzit glasul. În aceste condiţii, sîntem noi, tinerii români de azi, o generaţie? Şi dacă da, vrem să fim reţinuţi drept ce? “Generaţia” înşelată a tranziţiei? “Generaţia” laşilor, a fugarilor din propria ţară? Sau “generaţia" manelelor, şuşelor şi a destrăbălării? Acestea să fie “idealurile” noastre: satisfacerea exclusivă a simţurilor şi trădarea? Nu cred. Nu vreau să cred.
Puteam fi “generaţia revoluţiei din '89”, dacă aceasta nu ne-ar fi fost furată de neocomunişti. Ori “generaţia protestatară din Piaţa Universităţii”, dacă am fi rămas uniţi şi am fi acţionat mai departe în plan civic şi politic. Pînă acum, însă, nu ne-am priceput decît… să ratăm.
Totuşi, timpul nu-i pierdut încă. Mai avem răgaz să ne adunăm, să ne identificăm menirea şi să ne concentrăm spre realizarea ei. Pentru aceasta, trebuie să redescoperim simţul istoriei, să ne antrenăm într-un curent cultural care îndeobşte naşte sau reinventează un crez politic şi, în fine, să acţionăm politic. 
Pentru a fi o generaţie, în adevăratul sens al cuvîntului, e obligatoriu să ne  asumăm un rol, o răspundere mai mare decît supravieţuirea, o misiune de care să ne achităm exemplar, raportîndu-ne la Dumnezeu şi la neamul românesc.
O turmă manipulată, care aşteaptă “să i se dea”, care nu are curajul de a-şi lua ce i se cuvine şi tăria de a se achita de ceea ce datorează neamului, nu poate fi numită o generaţie.
Noi trebuie să fim generaţia reînvierii naţionale şi creştine, generaţia unei drepte sănătoase, puternice şi hotărîte. Generaţia noastră are datoria de a se face scară spre desăvîrşirea idealurilor naţionale: unitatea în istorie şi salvarea în eternitate. Menirea noastră este să determinăm renaşterea României: prin reînduhovnicire, reîntregire, recăpătarea demnităţii naţionale şi a unei decente prosperităţi.
Cred că menirea generaţiei noastre, în pofida tuturor piedicilor şi ispitelor, este să facă istorie, nu să fie consumată de istorie. Noi sîntem – trebuie să fim – “generaţia pariului cu istoria”.

Claudiu TÂRZIU

Nota Redacţiei: Acest text-manifest, poate prea retoric şi prea amar, mărturisind drama unei generaţii neîmpăcate cu sine, crescute în mistica lui a avea, dar încă tînjitoare după mistica lui a fi, este scris de tînărul director al publicaţiei Crezul nostru din Bacău. Dacă un astfel de “strigăt în pustiu” este simptomul unei agonii sau semnul unei renaşteri, aceasta timpul o va lămuri…

* Claudiu Târziu, Menirea generaţiei noastre, în Puncte cardinale, anul XI, nr. 6/126, iunie 2001, p. 16.

Marcel Petrişor şi Claudiu Târziu în... 1995 (Eheu, fugaces...)

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (XI) “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”
 (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – “Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – “Supără realitatea sau formularea ei?” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LV) – “Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – “Odihna de Eminescu” (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – “Mesianismul Dreptei” (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – “Misiunea românilor în istorie” (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – “Obligaţiile unei conştiinţe morale” (2001)

3 comentarii:

La 10/5/13 1:39 p.m. , Blogger Claudiu Târziu a spus...

Frumoasa supriza mi-ati facut, dle Codrescu :-) Chiar uitasem de textele astea.
Va multumesc mult pentru repunerea lor in circulatie publica si pentru prezentarea prea generoasa pe care mi-ati facut-o.

 
La 10/5/13 1:54 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Eu reţin că te onorează. Tu reţine că te obligă!

 
La 10/5/13 3:17 p.m. , Blogger Claudiu Târziu a spus...

Corect!

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire