luni, septembrie 17, 2012

ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XXI)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME




Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Juan de la Cruz/Ioan al Crucii

1997
SAN JUAN DE LA CRUZ
(1542-1591)

ROMANCES

Am mai publicat şi altădată în paginile Punctelor cardinale versuri din poezia mistică a spaniolului San Juan de la Cruz (mai cunoscut la noi sub numele tradus: Sfîntul Ioan al Crucii). După poemele majore (Cántico espiritual, Noche oscura del alma şi Llama de amor viva), după un cîntec închinat “cunoaşterii lui Dumnezeu prin credinţă” (Que bien sé yo la fuente que mana y corre…) şi după faimoasa glosă a “vînătorii mistice” (Trás de un amoroso lance…), le oferim acum cititorilor noştri o versiune românească din ale sale romances (este vorba de o specie de poezie de origine folclorică, specifică spaţiului iberic, fără corespondent exact în limba română) [1]. Pornind de la primul verset al Evangheliei după Ioan (In principio erat verbum – La început era Cuvîntul), autorul stihuieşte în jurul misterului Treimii, al Creaţiei şi al Întrupării; Dumnezeu-Fiul este Soţul (Mirele), iar lumea creată, sintetizată în fiinţa omenească, este Soţia (Mireasa), totul tinzînd spre “nunta mistică”, spre comuniunea firii umane cu Firea Divină (comuniune făcută posibilă prin divino-umanitatea lui Christos).
Ne-am străduit să respectăm, pe cît ne-a stat în putinţă, particularităţile metrice ale originalului, precum şi regimul lui metaforic. O atenţie deosebită am acordat rigorii teologice a traducerii. Am căutat să ţinem o cumpănă între limbajul apusean (catolic) şi cel răsăritean (ortodox). Punctuaţia, de multe ori absentă în original, ne aparţine în versiunea de faţă şi corespunde necesităţilor acesteia. Menţionăm că n-am folosit majusculele decît acolo unde – şi atît cît – le foloseşte şi San Juan.
Am urmat ediţia Domingo Ynduráin: San Juan de la Cruz, Poesía, novena edición, Cátedra, “Letras Hispánicas”, Madrid, 1995 (unde textele tălmăcite aici figurează între pp. 282-291). (R. C.)

Ediţia cea mai recentă (2003)


Despre locul evanghelic
In principium erat Verbum,
cu privire la Preasfînta Treime

I


Întru-nceput sălăşluia
Cuvîntul viu în Dumnezeu
şi infinită fericire
avea în sînul lui mereu.
Cuvîntul Dumnezeu era,
cel care se numea-nceput;
întru-nceput sălăşluia,
dar început n-a cunoscut.
Era el însuşi începutul,
de-aceea început n-avea;
Cuvîntul, care Fiu se cheamă,
dintru-nceput se şi năştea.
Din veci de veci l-a conceput
şi-n veci de veci îl concepea,
substanţa sa din veşnicie
pe veşnicie i-o dădea.
Deci slava Fiului e-aceea
ce întru Tatăl o avea,
iar slava Tatălui întreagă
din veci în Fiul odihnea.
Ca iubitoru-n cel iubit,
unul într-altul locuia,
şi-acea iubire care-i leagă
în chip egal se-mpărtăşea.
Într-unul şi în celălalt
o singură măsură-avea:
trei persoane şi, în ele,
un Iubit care iubea.
Deci o unică iubire
le-mbia să se iubească
şi-n iubitu-i iubitorul
ca-ntru sine să trăiască.
Din fiinţa tuturora
fiecare se nutrea
şi pe cea de o fiinţă
ca pe sine o iubea.
Iar fiinţa-aceasta una
laolaltă le ţinea,
într-o tainică unire,
ce nu-i limbă s-o redea.
Era-n ea nemărginită
dragostea ce le unea,
căci trei una-s în iubire
şi temei îşi află-n ea,
iar iubirea,-mpărtăşită,
tot mai mult se împlinea.

Despre comuniunea celor trei persoane

II


În iubirea-aceea vastă,
ce-n ei doi izvor şi-avea,
cu-ntreg harul slavei sale,
Tatăl Fiului grăia
vorbe-adînc desfătătoare;
nimeni nu le-nţelegea,
numai Fiul de-o fiinţă
cu acel ce le rostea.
Dar pe cît se înţelege,
el într-astfel glăsuia:
- “Fiule, nimic nu-mi place,
făr de părtăşia ta;
de ceva mă mulţumeşte,
doar în tine-l voi gusta;
cine-i mai asemeni ţie,
eu de el m-oi bucura.
Iar de nu-i asemeni ţie,
n-află-n mine vreo dulceaţă,
căci desfătul meu e-n tine,
o, a vieţii mele viaţă!
Eşti lumină din lumină,
eşti întregul tîlc ceresc
şi-nsuşi chipul firii mele,
întru care veşnicesc.
Fiule, cui te iubeşte,
lui eu însumi mă voi da,
dragostea ce-ţi port, întreagă,
peste el o voi vărsa,
căci pe cel iubit de mine
vrednic fu a-l adora”.

Despre creaţie

III

- “O soţie eu ţi-aş da,
Fiul meu, să te iubească
şi să merite prin tine
întru noi să vieţuiască.
Şi să guste dintr-o pîine
ce de mine-a fost gustată,
spre-a cunoaşte bunătatea
întru Fiul întrupată
şi-a se bucura cu mine
de frumseţea ta bogată”.
- “Mulţumescu-ţi ţie, Tată”,
Fiu-atunci îi răspundea;
“celei ce mi-o dai drept soaţă,
eu i-oi da lumina mea,
ca prin ea să vadă bine
slava Tatălui ceresc
şi că-ntreaga mea fiinţă
din fiinţa-i o primesc.
Odihnindu-mi-se-n braţe,
de iubirea-ţi mistuită,
desfăta-se-va de-a pururi,
întru mila ta răpită”.

Urmează

IV

- “Facă-se”, răspunse Tatăl,
“căci iubirea ta e mare!”.
Şi din spusa-i astfel spusă
lumea început îşi are.
Palat soţiei făurit
din înaltă-nţelepciune:
sus o parte, jos o alta –
rînduială el îi pune.
Cea de jos din osebiri
făr de număr se compune;
cea de sus împodobită-i
cu podoabe de minune.
Ca soţia să cunoască
de ce Soţ e-nvrednicită,
ierarhia îngerească
sus se află rînduită.
Iară firea omenească
jos se află aşezată,
căci, din cum e-alcătuită,
de un preţ mai mic se-arată.
Dar deşi prin loc şi fire
fură astfel despărţite,
ele-s toate laolaltă
trup soţiei pomenite,
căci a Soţului iubire
le preface-ntr-o soţie:
cei de sus ajung să-şi aibă
Soţul întru bucurie,
cei de jos – întru speranţă,
dîndu-li-se-ncredinţare
că-i va răsplăti odată,
preamărind pe fiecare.
Şi din starea lor de jos
el cîndva o să-i ridice,
într-un chip pe care nimeni
n-o să poată să-l mai strice.
Căci asemenea în toate
el şi ei atunci vor fi,
şi cu ei va merge-alături,
şi cu ei va locui.
Dumnezeu va fi ca omul,
omul – ca un Dumnezeu;
petrecînd întreolaltă,
ospăta-se-vor mereu [2].
Şi cu ei, în toată vremea,
va rămîne însuşi el,
pînă ce-o să se sfîrşească
veacul trecător de fel.
Iar atunci, pe veşnicie,
într-un cînt s-or desfăta,
căci soţiei lui iubite
cap dintru-nceput era.
Şi într-însa, laolaltă,
drepţii toţi s-or aduna,
trup soţiei lui, pe care
el în braţe o va lua,
cu prisos de duioşie,
dîndu-i multa lui iubire;
şi aşa, ajunşi ca unul,
Tatăl i-o purta-n răpire
spre aceeaşi bucurie
ce şi-ntr-însul îşi dă ghes;
precum Tatăl şi cu Fiul
şi cu cel din ei purces [3],
unu-n celălalt trăi-vor;
şi-astfel cu soţia fi-va,
că la Dumnezeu răpită,
ea-ntru Dumnezeu trăi-va.

Urmează

V


Cu speranţa-aceasta bună
ce din ceruri le venea,
chinul îndurat în lume
mai uşor li se părea;
dar speranţa nengrădită
şi-acel dor mereu mai mare,
de-a se bucura de Soţul,
îi muncea fără-ncetare.
Astfel că în rugăciune
cu ardoare suspinau
şi cu gemete şi lacrimi
zi şi noapte îl rugau
ca să nu mai zăbovească
să le dea tovărăşia.
Unii: “O, de-ar fi de-ndată
să cunoaştem bucuria!”.
Alţii: “Doamne, vie-odată
cel ce trebuie să vie!”.
Şi-alţii: “O, de-ar fi mai iute
să-ţi tai cale prin tărie,
ochii noştri să te vadă,
plînsul lor să contenească!
Nori de sus, stropiţi pămîntul,
setea să şi-o potolească!
Crape-se a rod acesta
care spini ne odrăslea,
iar din el să înflorească
floare ce nou chip să-i dea!”.
Iară alţii: “O, ferice
cel ce prinde-o vreme-atare,
vrednic a-l vedea pe Domnul
cu-aceşti ochi pe care-i are,
a-l putea cuprinde-n braţe,
a-l putea-nsoţi pe cale
şi-a putea gusta din taina
sfîntă a venirii sale!”.

Urmează

VI

Într-asemeni fel de rugi
vreme-a curs îndelungată;
dar în anii de pe urmă
fu fervoarea mai bogată.
Iară Simeon bătrînul,
cu dorinţa-i arzătoare,
s-a rugat să-l ţină Domnul,
ca să vadă ziua-i mare.
Şi-atunci Duhul Sfînt răspunse
rugii bunului bătrîn
şi-i dădu încredinţare
cum că n-o să moară pîn
n-o să vadă viaţa care
din înalturi o să vină,
şi că-n propriile-i braţe
el pe Domnul o să-l ţină,
şi la pieptu-i o să-l strîngă,
într-o strîngere deplină.

Urmează Întruparea

VII

Şi-ntrucît sosise ceasul
să se împlinească dară
mîntuirea bietei soaţe
ce robea sub grea povară,
întru legea-aceea veche
ce prin Moise se dăduse,
Tatăl, cu iubire multă
şi duioasă vorbă, spuse:
- “Iată, Fiule, soţia-ţi
după chipu-ţi e făcută
şi-ntrucît e-asemeni ţie,
întru tine-i cunoscută;
dar prin trup se osebeşte,
că tu nu eşti trup prin fire;
astfel, rînduiala cere,
spre a dragostei plinire,
să se facă-n tot asemeni
cel iubit cu cea iubită,
că-n deplină-asemănare
desfătarea e sporită.
Desfătare ce va creşte
şi-n iubita ta soţie,
dacă te-o vedea asemeni
ei, în trup de carne vie”.
- “Voia mea şi-a ta e una”,
Fiu-ndată răspundea,
“iară slava-n care dăinui
tu voieşti a fi a mea.
Deci, pe plac îmi este, Tată,
ce Mărirea-ţi porunceşte,
căci acesta-i chipu-n care
mila ta se preavădeşte.
Arăta-se-va puterea,
mila şi dreptatea ta,
iar eu merge-voi în lume
şi de veste îi voi da
ce desfăt şi ce mărire
întru tine va afla.
Merge-voi să-mi caut soaţa
şi asupra mea voi lua
multele poveri sub care
pătimeşte firea sa.
Iar ca ea să aibă viaţă,
pentru ea voi şi muri,
şi scoţînd-o eu din valuri,
înapoi o vei primi”.

Urmează

VIII

Deci chemînd un sfînt arhanghel,
Gavriil numit, solie
a trimis unei fecioare
căreia-i ziceau Mărie,
prin a cărei învoire
taina-avea să se-mplinească
şi, prin voia Trinităţii,
trup Cuvîntul să primească.
Deşi-s trei care lucrează,
unu-i cel învederat;
carne a primit Cuvîntul
dintr-un pîntec preacurat.
Cel ce numai Tată-avea,
de acum şi maică are,
deşi nu printr-un bărbat,
cum e maică orişicare.
El din carnea ei curată
însuşi carne-a căpătat:
Fiu lui Dumnezeu şi fiul
omului s-a fost chemat.

Despre Naştere

IX

Şi-ntrucît venise vremea
să se nască şi trupeşte,
ca un mire ce din patul
nunţii sale se iveşte,
lîngă soaţa lui pe care
drăgăstos o-mbrăţişează,
pe el maica lui aleasă
într-o iesle îl aşează,
printre nişte vite care
pe acolo se aţin:
oamenii înalţă cînturi,
îngerii isonu-l ţin,
săvîrşind a nunţii taină
între firile-amîndouă;
Dumnezeu, scîncind în iesle,
varsă-a lacrimilor rouă,
giuvaieruri ce mireasa
mirelui i le-aducea,
pe cînd maica sta uimită
de minunea ce-o vedea:
Dumnezeu – plîngînd ca omul,
omul – plin de bucurie,
cum nici unul şi nici altul
nu-s prin firea lor să fie!
În româneşte de
Anca CRIVĂŢ-VASILE
şi Răzvan CODRESCU

[1] Compoziţii epico-lirice în versuri octosilabice, rimînd doar versurile pare. Foarte populare în vremea Sfîntului Ioan, se bucurau deja de o tradiţie îndelungată – cele mai vechi aparţin sfîrşitului de secol XIV şi secolului al XV-lea – şi cunoşteau o deosebită varietate, tratînd teme ale epicii eroice, ale ciclului breton şi carolingian, teme privitoare la războaiele de frontieră purtate între creştini şi musulmani etc. De data aceasta, Sfîntul Ioan foloseşte un tipar formal profan, pe care-l “umple” cu un conţinut scripturistic. Termenul romance neavînd echivalent exact în limba română, uneori este aproximat prin termenul românesc “baladă”. [Nota din vol. 2003]
[2] Este vorba de “petrecerea” sau “cina” mistică, “ospăţ” înfăţişat şi în pîinea şi vinul Sfintei Euharistii (instituite la Cina cea de Taină). [N. tr.]
[3] Conform dogmei catolice a “dublei procesiuni”, pe care Ortodoxia a combătut-o dintotdeauna. [N. tr.]

*San Juan de la Cruz (1542-1591): Romances”, în Puncte cardinale, anul VII, nr. 1/73, ianuarie 1997, p. 3 (în româneşte de Anca Crivăţ-Vasile şi Răzvan Codrescu). După ce au apărut în revistă, traducerile au fost incluse, cu mici ajustări, în volumele cu text bilingv San Juan de la Cruz/ Sfîntul Ioan al Crucii, Noche oscura del alma/ Noaptea întunecată a sufletului (Poeme), ediţie îngrijită şi prefaţă de Anca Crivăţ-Vasile, versiuni româneşti de Anca Crivăţ-Vasile şi Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997 (col. “Psalm”, seria “Marii mistici ai literaturii universale”), şi Sfîntul Ioan al Crucii, Integrala operei poetice, cu textul spaniol original şi cu fragmente din comentariile teologice în proză, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Anca Crivăţ, versiuni româneşti de Anca Crivăţ şi Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2003 (de unde le-am reprodus şi aici).


Autorii traducerii

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) - "Cine se teme de naţionalism?" (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (II) - Interviu cu Părintele Calciu (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (III) - "Mircea Eliade - «credinciosul fără Dumnezeu»?" (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (IV) - Fiziologia trepăduşului (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (V) - "«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire" (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (VI) - "Necesara despărţire a apelor" (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VII) - "Distincţii necesare" (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VIII) - "Spiritul viu al dreptei" (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (IX) - "Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară" (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (X) - "Necesitatea unei viziuni de dreapta..." (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (XI) - "Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»" (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XII) - "Confruntarea dintre Memorie şi Uitare" (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIII) - "Martin Luther şi evreii..." (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIV) - "Dreptatea d-lui Pleşu" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XV) - "Pe marginea unei decepţii" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVI) - "Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVII) - "Viaţa – proprietate de stat" (1996)
* Antologia Punctelorcardinale (XVIII) - "Sensul unităţii creştine" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XIX) - "Căderea Cuvîntului în cazuri" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XX) - "O reacţie a d-lui Patapievici" (1996)

1 comentarii:

La 19/9/12 12:15 a.m. , Anonymous O cetitoare sentimentala a spus...

Frumoasă compoziţie fotografică!
Şi mi-ar place să-i văd mai adesea variaţiunile aliterate pe acest blog. Cel puţin la fel de adesea ca şi textele lirice.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire