marți, iulie 17, 2012

ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (VII)

SUMARUL BLOGULUI


Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Canada, Hamilton - Cîmpul Românesc, 1992: 
Răzvan Codrescu şi Gabriel Constantinescu
(din conferinţa ţinută la ROMFEST '92 
se trage, în esenţă, şi textul de mai jos)


1993
DISTINCŢII  NECESARE

După ce noţiunea de “patriotism” a fost adusă la faliment de excesele propagandistice ale regimului ceauşist, astăzi asistăm la o recrudescenţă a  campaniei de “diabolizare” a noţiunii de “naţionalism”. Este adevărat că discursul antinaţionalist reprezintă astăzi o tendinţă generală a stîngismului democratic, orchestrat din Occident. Pe de altă parte, e la fel de adevărat că problema naţională are alte valenţe în Răsăritul post-comunist [1] şi mai ales în ţările de tradiţie ortodoxă [2].
Teama de “extremism” este îndreptăţită în sine, mai ales în amurgul unui veac de atît de triste experienţe. Aceasta nu legitimează însă sancţionarea necondiţionată a unor realităţi complexe, mai cu seamă cînd ele au rădăcini deopotrivă istorice şi metafizice. Propaganda democrato-stîngistă, dominantă astăzi pe mapamond, reţine doar excesele reprobabile ale naţionalismelor de ieri şi de azi, generalizîndu-le în mod nelegitim [3]. Naţionalismul nu este, cum se crede, doar o atitudine politică între altele [4]; el înseamnă, într-un sens mai larg, valorificarea principială a unui anumit “specific naţional”, actualizarea creatoare a tradiţiei, expresia sincronică a unei diacronii legitimante.
E regretabil că mai nimeni nu se osteneşte la noi să delimiteze limpede, mai ales pentru tînăra generaţie, “patriotismul” şi “naţionalismul” de “populism” şi “şovinism”. Dimpotrivă, există parcă o înţelegere tacită în a întreţine confuzia generală a noţiunilor respective. Rîndurile de mai jos nu-şi propun decît să ofere, într-o formă concisă, cîteva sugestii asupra acestor distincţii necesare.
Luate în sine, patriotismul şi naţionalismul sînt două atitudini fundamental pozitive, din nefericire tot mai rare în lumea de azi. Cel dintîi, raportîndu-se la realitatea spaţială a patriei, înseamnă corectitudine şi fidelitate faţă de aceasta. În fond, binele patriei este şi binele tău. Ce-i drept, mai ales în înţelesul ei actual, patria are un caracter relativ: dacă vrei, ţi-o poţi schimba (ubi bene ibi patria). Eu pot, bunăoară, să emigrez în Franţa, să mă identific cu destinul ei şi să mă port acolo ca şi cînd aş fi francez. Francez nu pot fi, dar bun francez da. Sau pot fi evreu – ca N. Steinhardt, să zicem – şi să trăiesc în România ca bun român (împrumut, într-un sens mai larg, sintagma lui Nae Ionescu), adică în slujba patriei adoptive, iar nu împotriva ei. La baza patriotismului stă, înainte de toate, bunul simţ. Lipsa de patriotism este o formă de nesimţire, indiferent de originea etnică a individului.
Naţionalismul este mai mult decît atît. El se întemeiază pe o realitate ireversibilă: apartenenţa obiectivă, prin naştere, la un neam, la o naţie [5]. Or, neamul/ naţia este un dat cu caracter absolut. Părintele Stăniloae a putut vorbi, de pe poziţii riguros ortodoxe, despre temeiurile metafizice ale “naţiunilor” (neamurilor) [6]. Patria ţi-o poţi schimba, dar cu identitatea etnică te naşti şi mori, fie că-ţi place, fie că nu. Ba te şi înveşniceşti cu neamul tău, căci ar părea să existe, după învăţătura apostolică, şi o “judecată a neamurilor” (I Cor. 15, 22-23; Apoc. 15, 4; 21, 24 etc.). Naţionalismul nu e altceva decît firescul sentiment de iubire din cadrul fiecărei comunităţi etnice. A te rupe din comunitatea de iubire a neamului tău, neglijîndu-l sau chiar renegîndu-l, este o formă de perversiune, de “ieşire din fire”. Nu-i nefiresc să-ţi cerţi neamul [7] (dojana e semn al iubirii care veghează), dar e nefiresc să-l abandonezi. Pentru adevăratul naţionalist, principial vorbind – ubi patria ibi bene. (Particularizînd, naţionalist înseamnă “român absolut”, după vorba lui Petre Ţuţea.) Orice naţionalism este legitim ca formulă identitar-defensivă; umanitatea este, cu voia lui Dumnezeu, unitate în diversitate: ea este bună prin unitatea ei şi frumoasă prin diversitatea ei, mărturisind kalokagathia creaţiei divine. Numai dacă devine exclusivist şi agresiv, naţionalismul se cade amendat; dar atunci înseamnă că el şi-a şi trădat menirea firească (specific-creatoare şi universal-integratoare), trebuind denumit cu alţi termeni şi judecat cu alte măsuri.
Populismul şi şovinismul sînt două atitudini negative, fundamental demagogice; ele reprezintă expresii ale unei înţelegeri primitive a vieţii comunitare. Populismul, la nivelul de jos, este o formă de suficienţă gregară. Oricît de rău ai fi, eu te văd bun şi ţin cu tine, fiindcă eşti de-al meu, “din popor”! La nivelul de sus, această atitudine devine demagogie politicianistă, strategie abjectă de obţinere a adeziunii “maselor populare” prin indecentă linguşire. Această mistificare laudativă poate fi fatală în viaţa popoarelor, ea neavînd la bază nici măcar iluzia, ci de-a dreptul minciuna. Din păcate, la noi, după '89, a prins cheag o formă de pseudo-naţionalism populist de cea mai proastă calitate (Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Gheorghe Funar etc.) [8], echivalînd poziţia grotescă întruchipată în Rusia post-sovietică mai ales de un Vladimir Jirinovski.
În fine, şovinismul (rasismul, xenofobia) este o denaturare încă şi mai primejdioasă a naţionalismului (conjugîndu-se adesea şi cu demagogia populistă). Şovinismul nu se mai întemeiază atît pe iubirea faţă de propriul neam, cît pe ura faţă de alte neamuri: o pornire oarbă, viscerală, efect grotesc al radicalizării paranoice a conştiinţei etnice [9]. Avem, în acest caz, caricatura biologizantă a naţionalismului, ducînd nu la o integrare specifică în concertul universal, ci la un izolaţionism agresiv, agitat de valori şi interese strict materiale. Este stadiul sălbatic al afirmării trufaşe de sine, generator de permanente şi sterpe tensiuni interetnice.
Să nu ne speriem, deci, de a fi naţionalişti şi să nu pregetăm în a fi patrioţi. E suficient să nu admitem, sub nici o formă, populismul ieftin sau şovinismul sălbatic. Să trăim călăuziţi de iubire şi de bun-simţ, iar nicidecum de ură şi de minciună. Şi să ne alegem cum se cuvine cuvintele, spre a nu înmulţi pricinile de sminteală – şi aşa prea numeroase în lumea de azi.

În concluzie, naţionalismele uzurpate astăzi de o anume stîngă extremistă devin nişte accese de mentalitate gregară şi de populism demagogic, fără vreo legătură intimă nici cu tradiţia, nici cu Dumnezeu. Adevăratul naţionalism, cel puţin în ţările de tradiţie europeană, nu se poate altoi decît pe trunchiul drept al creştinismului. Religia lui Hristos, deopotrivă universalistă şi personalistă, poate cataliza, pe de o parte, dezvoltarea specifică şi armonioasă a fiecărei persoane umane în cadrul organismului său etnic (a fiecărui “eu” în cadrul lui “noi”) şi, pe de altă parte, a fiecărui organism etnic în cadrul general al umanităţii (a fiecărui “noi unii” în cadrul lui “noi toţi”). Universalul este rînduit să se în-trupeze în formele particulare ale naţionalului [10], iar naţionalul este chemat să se dez-mărginească (iar nu să se anuleze!) în ecumenicitatea harică a Iubirii.
Trebuie recuperat cu responsabilitate – pentru contracararea tendinţei dizolvante de uniformizare mondialistă, ce ameninţă să prefacă omenirea secolului XXI într-o amorfă şi sterilă “masă de manevră”  – acel naţionalism care îmbogăţeşte şi deschide, separîndu-l tranşant de formele patologice ale suficienţei gregare. Trebuie redescoperită, creştineşte vorbind, relaţia intimă dintre naturalul creat şi divinul necreat, reaşezîndu-ne cu înţelepciune şi realism pe coordonatele eterne ale lumii lui Dumnezeu. Trebuie, în fine, să reînvăţăm lecţia adevăratei “cuminecări”, care înseamnă integrare organică a diversităţii existenţiale în marea unitate dinamică a Fiinţei.

Răzvan CODRESCU

[1] Aşa cum a încercat să arate, cu numeroase prilejuri, d-l Alexandru Paleologu (ce pare sincer în renegarea vechii sale poziţii masonice; a se vedea, spre exemplu, prefaţa la Aleksandr Soljeniţîn, Chestiunea rusă la sfîrşit de secol XX, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995), “naţionalismul este o atitudine nu numai legitimă, dar indispensabilă la nişte popoare care tind să-şi regăsească memoria colectivă şi conştiinţa lor de ţară europeană. [...] Naţionalismul este legitim în Răsărit. Sînt de neconceput un polonez ne-naţionalist, un balt ne-naţionalist, un român şi un ungur ne-naţionalişti. Cum să nu fii naţionalist?! Bineînţeles, nu în maniera făcută la noi în momentul de faţă, adică prin îndepărtarea valorilor şi conservarea mediocrităţilor...” (“Naţionalism cu faţă occidentală”, în Cuvîntul, 18-24 ian. 1994, p. 3). A se vedea şi lunga polemică (găzduită de la un moment dat în paginile revistei 22) dintre d-nii Alexandru Paleologu şi Octavian Paler, de o parte, şi “europeanul de nicăieri” Gabriel Andreescu, de cealaltă parte. (Se poate consulta şi Gabriel Andreescu, Naţionalişti şi antinaţionalişti..., Ed. Polirom, Iaşi, 1996, unde polemica este prezentată pro domo, într-un cadru lărgit).
[2] Organizată în Biserici naţionale, Ortodoxia are, în raport cu creştinismul apusean, o mai vie sensibilitate faţă de tradiţiile etnice (şi faţă de “realităţile organice” în genere). Ea nu vede nici o antinomie între “uman” şi “naţional”, întrucît “nu există om anaţional. [...] Umanul există numai în formă naţională, colorat naţional, determinat naţional, aşa cum există numai determinat individual. Nu se pot extrage dintr-un individ sau dintr-o naţiune determinantele individuale sau naţionale, pentru a lăsa umanul pur. Ar însemna să distrugi însuşi umanul” (Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Tip. Arhidiecezană, Sibiu, 1939, pp. 42-43). Pe linia aceluiaşi respect ortodox al Firii, se poate spune că “naţionalismul este adevărul natural, iar creştinismul este adevărul supranatural. Cum e şi firesc din punct de vedere ortodox, [...] aceste două adevăruri nu constituie o antinomie. Naturalul şi supranaturalul nu se exclud, ci se armonizează; Hristos n-a venit să strice natura, ci s-o desăvîrşească. Căci natura e creaţia lui Dumnezeu, iar creştinismul e revelaţia aceluiaşi Dumnezeu” (Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie, Ed. Cugetarea, Bucureşti, 1937, în prezentarea făcută savantului Nicolae Paulescu). Faimoasa butadă a lui Petre Ţuţea – “Eu cred că mă disting de Adam prin limba română. Nu? Deosebirea între Adam şi mine e că el nu ştia româneşte” – este şi ea profund ortodoxă.
[3] Nu la fel se procedează cu internaţionalismul, ale cărui excese notorii sînt trecute cu vederea şi a cărui analiză critică nu este niciodată întreprinsă pînă la capăt!
[4] În ipostaza lui strict politică, el şi-a trăit primele excese în tabăra dreptei, ca apoi să se strămute, treptat şi paradoxal, în tabăra stîngii comuniste. Astăzi, pe scena politică a sud-estului european, cei mai înfocaţi “naţionalişti” sînt... foştii comunişti! Scoaterea naţionalismului din această fundătură (etimologic) sinistră şi separarea lui responsabilă de formele patologice ale suficienţei gregare reprezintă o urgentă misiune istorică.
[5] Naţionalismul nu derivă din conceptul sociologic de “naţiune”, ci din mai vechiul termen de “naţie”, care denumeşte o realitate ontologică, organică (pe care cel mai bine o redă sinonimul “neam” – cuvînt românesc de origine maghiară, rebarbativ la derivări şi deci fără familie lexicală). Totuşi, în vorbirea curentă, “naţiunea” şi “naţia” funcţionează cel mai adesea ca termeni echivalenţi, “naţionalismul” fiind pus în legătură cu amîndouă.
[6] A se vedea, în Ortodoxie şi românism, mai ales capitolele “Ortodoxie şi naţiune”, “Scurtă interpretare teologică a naţiunii”, “Creştinism şi naţiune. Raportul lor în catolicism” şi “Ortodoxie şi românism”, care a şi dat titlul întregului volum (ed. cit., pp. 5-96).
[7] O făceau şi proorocii Vechiului Testament, aşa cum a făcut-o şi Iisus Însuşi (“Neam păcătos!”, le strigă El evreilor, în mai multe rînduri).
[8] La care a marşat, ori de cîte ori interesele i-au cerut-o, şi preşedintele Ion Iliescu.
[9] Abia aici se potriveşte necruţătoarea definiţie a d-lui Andrei Pleşu (formulată, prin toamna lui 1995, într-un articol din Dilema): “Naţionalismul este expresia sinucigaşă a sentimentului naţional, un delir al auto-eliminării”. E regretabil şi surprinxzător că un publicist atît de atent la cuvinte n-a nimerit tocmai termenul pe care-l definea... (Nu credem că d-l Pleşu s-ar preta să cultive intenţionat – din partizanat ideologic – anumite confuzii terminologice). Menţionez că o variantă a textului meu a fost totuşi găzduită, ca replică, în paginile Dilemei (nr. 151/1995, p. 2).
[10] Problema, deşi aparent banalizată, este tratată recent, într-o carte întreagă, şi de un distins gînditor evreu din România: “Refuzul evreităţii [ca şi al «românităţii» – n.n.] este penibil şi inutil, în vreme ce asumarea ei e nu numai o atitudine demnă, dar şi necesară, deoarece unitatea culturii este cu atît mai rodnică cu cît cei ce participă la ea sînt mai diferenţiaţi [...] Înmulţirea personalităţilor creatoare trece neapărat prin dezvoltarea limbilor şi culturilor naţionale” (Henri Wald, Înţelesuri iudaice, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1995, p. 64).

* Răzvan Codrescu, „Distincţii necesare”, în Puncte cardinale, anul III, nr. 3/27, mar­tie 1993, p. 1 (cu urmare în p. 2). Republicat, cu modificări, în Dilema, anul III, nr. 151, 1-7 septembrie 1995, p. 2, şi, cu titlul redacţional „Distincţii mai mult decît nece­sare”, în România liberă, serie nouă, nr. 1743, sîmbătă 16 decembrie 1995, p. 2. Sub titlul “Pen­­­tru dreapta înţelegere a problemei naţionale. Cîteva distincţii principiale”, textul a apă­rut şi în Vremea dreptei. Săptămînal naţional-creştin, anul I, nr. 1, 4-10 decembrie 1998, p. 1 (cu urmare în p. 8). Inclus, în formă finală, în vol. Răzvan Codrescu, Spiritul drep­tei. Între tradiţie şi actualitate, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997, pp. 103-109 (de unde l-am reprodus şi aici, cu tot cu notele de subsol).

Bucureşti, 1993: (de la stînga la dreapta) Răzvan Codrescu, Nicu Naum, 
Dumitru Paceag, Marcel Petrişor, Demostene Andronescu

19 comentarii:

La 17/7/12 1:09 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Sunteti plin de suprize, domnule Codrescu. Nu as fi crezut niciodata ca ati publicat in "Dilema"!
(Va multumesc pentru fotografia in care pentru prima oara il vad cum arata pe legendarul Nicu Naum, cel putin printre "canadieni")

 
La 17/7/12 2:09 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Mă bucur că aţi auzit de regretatul Nicu Naum şi că îi arătaţi atîta (meritată) preţuire.
În ce priveşte publicatul în "Dilema", n-a fost vorba decît de un simplu drept la replică. N-am mai recidivat (şi nu ştiu dacă am făcut bine...).

 
La 17/7/12 1:22 p.m. , Anonymous Răzvan Pindic a spus...

Petre Țuțea spunea despre legionar că e ”românul absolut”. Cred că ar trebui să ne scuturăm de orice rezerve. Deja suntem pe ultima sută de metri în istorie. ”Bunul-simț” ne-a ucis. Însuși Crainic spune (în aceeași carte) că un adevărat naționalism nu poate fi decât totalitar, antisemit și xenofob. Dar, bineînțeles, aceștia sunt termeni interziși. În propria țară, trebuie să luăm poziție de ”drepți”. În fața acelorași...
Petre Țuțea, întrebat ce ar trebui să facă partidele (după '90): ”Să incite poporul la violență!”
Și el se întrista de fâstâceala și amorțeala ”poporului de idioți”.

 
La 17/7/12 4:53 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

@ Răzvan Pindic

Sînteţi năprasnic! Praful s-a ales de distincţiile mele! Aşa, ca între Răzvani: cînd pornim Armaghedonul?

 
La 17/7/12 6:43 p.m. , Anonymous Răzvan Pindic a spus...

În niciun caz nu s-a ales praful. Însă ele se adresează unei populații (să nu-i spun ”popor”) de praf. Poate în '93, la 4 ani după un act cel puțin pe jumătate național, aveau rost subtilitățile și delimitările conceptuale. Astăzi, mie - care trăiesc în mijlocul unei generații desprinsă de-a dreptul din ”minunata lume nouă” (deși născută numai la un an după articolul dumneavoastră) - asemenea rezerve îmi par mai mult decât anacronice. Pentru că nu cred să fi fost numai un demers literar - de altfel, reușit.
Bineînțeles că nu am fi avut nicio problemă dacă nu ne obliga o moștenire. Și eu, la fel ca mulți alții, mă mulțumeam cu simpla retorică (neîndoielnic seducătoare) de felul ”Cine suntem”, crezând că e oarecum decent să te referi pozitiv la țara ta, până am citit despre interbelic. Atunci m-a durut.
Și durerea se înfige din ce în ce mai adânc în mândria mea, când citesc despre ”eroul” lui Crainic și apoi mă uit la omida contemporană.
Să ne fi îngropat deja? Să se pregătească vreun triumf pe ascuns, iar unii ca mine să nu aibă habar? Să așteptăm o răbufnire a ”bătrânilor”, de la a cărei participare noi să fim înlăturați?
”Eu nu accept România actuală. Vreau să vorbesc despre singura mea speranță.” (E. Cioran)
Dar el avea pentru ce să spere. Nouă ni se cere deplina gratuitate.

 
La 18/7/12 2:56 a.m. , Anonymous Bloggoslovul a spus...

Frate Pindic, simt în matale poporul român supărat şi sătul, te înţeleg şi te iubesc, dar şi la mânie sau desnădejde prinde bine să nu-ţi pierzi măsura şi să nu întinzi singur călăului sabia cu care să îţi taie capul.
Matale zici: "Bunul simţ ne-a ucis". Oare? Şi nesimţirea să fie care să ne salveze?!? Păi dacă nesimţirea ar fi salvatoare poporul român s-ar fi salvat de mult, că de nesimţiţi nimeni nu ne întrece!

 
La 18/7/12 7:27 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Domnule Codrescu, daca tot veni vorba de totalitarism mioritic, simtire xenofoba si nesimtire antisemita, as vrea sa va intreb ce parere aveti de recenta infierare a lui Mihai Neamtu ca legionar, de catre acelasi autor care l-a acuzat pe Liiceanu ca l-ar fi plagiat pe Heidegger?

http://www.cotidianul.ro/traian-basescu-si-mihail-neamtu-ca-intre-capitani-188779/

Cu atat mai mult cu cat actul de acuzare se bazeaza pe informatii colectate de pe blogul dumneavoastra. Credeti totusi ca actuala juna dreapta de extractie basista, reprezentata de oameni precum Neamtu, Papahagi sau Paleologu, mai are inca sansa evolutiei catre un neolegionarism postmodern, daca nu antisemit si xenofob, cel putin totalitar?

Amadeus

 
La 18/7/12 9:57 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

@ Amadeus

Nu cred nici eu in actuala aventura politica a d-lui Neamtu, dar aceasta este o alta discutie. Articolul din "Cotidianul" ar fi o nerozie, daca nu ar fi o abjectie. Am avut ocazia recent sa discut cazul, in a doua editie a cartii mele "In cautarea Legiunii pierdute", unde spuneam:

D-l M. Neamţu, teolog la rîndul său (cine ar fi zis că e vremea teo­logilor?!), a fost membru fondator al F.C.D. – din care s-a retras prin bună înţe­legere – şi chiar un fel de responsabil cu propaganda al noii for­ma­ţi­uni, ţînîndu-i o vreme site-ul şi reduta editorială (seria „De­mo­craţia creş­tină”, găzduită de Editura Curtea Veche şi inaugura­tă cu vo­lumul "Creş­tinism şi democraţie" al d-lui Baconschi, alcătuit con­­junc­tu­ral din tex­te ceva mai vechi şi din cîteva pagini inedite). Aşa cum ca­ri­era in­telectuală a d-lui Neamţu a fost decisiv marcată de întîl­nirea (la Cluj) cu părintele profesor Ioan I. Ică jr, cariera sa publi­că a fost pu­ter­­­­nic influenţată de simpatia şi creditul pe care i le-a ară­tat teo­lo­­gul-di­plo­mat Teodor Baconsky (cu mult înainte de a deveni Baconschi).

(vezi urmarea)

 
La 18/7/12 9:58 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

(urmare)

Nu mi se pare nici prea onest, nici prea relevant să se prevaleze ci­neva de faptul că d-l Mihail Neamţu, pe vremea cînd era licean, a colaborat vreo doi ani la revista "Puncte cardinale" (exagerat re­ceptată, de altfel, ca bastion predilect al legionarismului). Era un tînăr foc de deştept, dar încă neformat (şi uşor teribilist, cum le şi stă bine tinerilor), în căutarea unei formule de opoziţie principial creştină şi naţională faţă de comunism şi neocomunism. Îmi aduc aminte că a publicat cîteva articole – fie sub numele adevărat (Mihail George Neamţu), fie sub pseudonim (Rafael Hraşovan) – şi că am avut şi o interesantă corespondenţă particulară în care po­zi­ţia sa era una critică la adresa îngustimilor neolegionare şi a exa­gerărilor de tip “păşunist”. Avea, desigur, o imagine idealizată de­spre Codreanu şi despre vechiul legionarism, din cît apucase pe a­tunci să audă sau să citească (şi din cît poate cîntări omul cu min­tea şi experienţa de la 16 ani). Am avut multe reproşuri atunci din­spre tabăra legionară că i-am publicat textele (“Cine mai e şi mu­co­sul ăsta care dă lecţii?!”) şi mi se pare cel puţin ciudat ca acum să fie culpabilizat de antilegionari. Pentru cine ar citi textele res­pective fără intenţii impure şi fără ochelari de cal, ar fi limpede că exis­­tă la d-l Mihail Neamţu o anumită continuitate atitudinală pe li­nia unei drepte primenite şi primenitoare, dincolo de orice parti­za­nat îngust şi de orice pornire extremistă. S-a explicat, de altfel, destul de pertinent el însuşi (pretîndu-se să folosească termenul de “auto-critică” şi întărind, cu oarecare indelicateţe, impresia că ar fi trecut prin cine ştie de infern verde): “Care este aşadar raţiunea ce­lor cîteva paragrafe infantile pe care le-am scris în jurul vîrstei de 15-16 ani şi care au fost publicate de «Puncte Cardinale» (unde am putut citi şi traduceri din Dante sau expuneri docte de teologie mo­rală)? E simplu. În primii ani de liceu mă aflam sub impresia dis­cu­ţiilor febrile cu foşti deţinuţi politici din organizaţia A.F.D.P.R.-Arad. Eram doar unul dintre miile de elevi care urmăreau încor­daţi, uneori cu lacrimi în ochi, «Memorialul Durerii». […] Igno­ran­ţa istorică şi naivitatea sentimentală m-au făcut să elogiez un erou al tinereţii unora dintre foştii puşcăriaşi, condamnaţi nedrept pentru culpe colective şi imaginare. Orice tînăr care se întîlnea cu aceşti veterani ai universului concentraţionar afla că un C. Z. Co­dreanu fusese «ucis mişeleşte» în 1938 – devenind, ca atare, «ido­lul politic» al unor personalităţi precum Nae Ionescu, Mircea Elia­de, Constantin Noica & co. Însemnările mele şi ale altor tineri care au publicat în «Mişcarea» sau «Puncte Cardinale» sintetizau nu doar o evidentă imaturitate politică, ci şi criza de valori şi nevoia de re­pe­re a unei întregi generaţii formate după 1989…”. (În paranteză fie spus, lumea ar fi probabil foarte surprinsă să afle cîţi dintre arti­za­nii actuali ai noilor “oferte de dreapta” au trecut, cu numele lor sau sub diverse pseudonime, prin paginile "Punctelor cardinale", care n-au fost niciodată altceva decît a stat scris pe frontispiciul revistei: o publicaţie independentă de orientare naţională şi creştină.)

Puteti citi intregul text - "Pseudomorfozele contemporane ale dreptei" - si pe acest blog (cu tot cu comentariile din subsol, care nu-s deloc neinteresante): http://razvan-codrescu.blogspot.ro/2012/02/pseudomorfoze-contemporane-ale-dreptei.html

 
La 18/7/12 10:20 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Cine poate vedea legionarism (sau măcar urme de legionarism) la unul ca Traian Băsescu (şi la oricare dintre gravitonii lui) reprezintă un caz clinic şi trebuie urgent internat la balamuc: nu la Spitalul 9, ci la Bălăceanca (la irecuperabili).
Mai degrabă se poate spune că nu poate fi imaginat ceva în ordinea politică de care Traian Băsescu şi ai lui să fie mai departe decît de legionarism. Iar "dreptele" băsesciene nu numai cu legionarismul nu pot fi asimilate cît de cît, dar mă tem că, la rigoare, nici cu ideea generală de Dreapta.

 
La 18/7/12 10:40 a.m. , Anonymous Bloggoslovul a spus...

Ce pretenţii să ai de la cineva care crede că îi poate acuza de plagiat, ca pe Victor Ponta, pe Liiceanu, Pleşu sau Patapievici?!
Nu poţi decât să constanţi că la români două lucruri nu au margini: prostia şi ticăloşia.

 
La 18/7/12 8:20 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

@ Razvan Codrescu

Il citati trunchiat pe Mihail Neamtu, iar la acest capitol, din nefericire, sunteti recidivist. Citatul corect nu este cel pe care il dati dumneavoastra:

“Care este aşadar raţiunea ce­lor cîteva paragrafe infantile pe care le-am scris în jurul vîrstei de 15-16 ani şi care au fost publicate de «Puncte Cardinale» (unde am putut citi şi traduceri din Dante sau expuneri docte de teologie mo­rală)?"

Citatul corect este urmatorul:

"Care este așadar rațiunea celor câteva paragrafe infaintile pe care le-am scris în jurul vârstei de 15-16 ani și care au fost publicate de Puncte Cardinale (unde am putut citi, pe lângă texte legionaroide, și traduceri din Dante sua expuneri docte de teologie morală)" http://inliniedreapta.net/liviu-antonesei-il-criticataca-pe-mihail-neamtu/

Sebi

 
La 18/7/12 10:24 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

@ Sebi

Iata sursa după care am citat eu (cît se poate de exact, cum lesne puteţi verifica): http://grupareaaproape.wordpress.com/2010/02/24/auto-critica-sau-despre-celelalte-pacate-ale-tineretii/

Se pare că altcineva a strecurat acolo o "şopîrlă", pe care ageamii ca dvs., care citează la mîna doua şi formulează acuzaţii infantile, au luat-o de bună.
Dar chiar dacă eu m-aş fi pretat la respectiva mistificare, nu văd care ar fi fost diferenţa esenţială. Obiecţia dvs. ar fi arătat, oricum, a căutare de nod în papură.
Aţi fost prudent în laşitatea de a nu semna comentariul cu numele care să vă identifice exact, pentru că v-aţi fi făcut groaznic de rîs, ca orice trepăduş care se bagă unde nu-i fierbe oala.

 
La 18/7/12 11:29 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Stati o clipa domnule Codrescu. Chiar nu vad de ce ma insultati tocmai pe mine cand, dupa toate probabilitatile, acea "soparla" a fost strecurata tocmai de Mihail Neamtu, alias Rafael Hrasovan, care se pare ca una scrie in carte si alta pe blog. Iar intrebarea care se pune este de ce anume face lucrul cu pricina. Acesta este misterul care se cere a fi decriptat. Nuanta mi se pare totusi importanta, intrucat reflecta adevarata parere a lui Mihail Neamtu despre revista Puncte Cardinale. Cei de la In Linie Dreapta citeaza din volumul lui Mihail Neamtu - Zeitgest, Editura Curtea Veche, 2010, pp. 120-126. Asadar, in cel mai rau caz, acest quid pro quo se datoreaza "soparlelor" de la In Linie Dreapta, in cazul in care acestea au masluit opera mihailnemteana. Dar cel mai probabil se datoreaza lui Mihal Neamtu. Deci nici mie, si nici dumneavoastra, ca doar nu lucram cu textul original al Divinei Comedii. Imi cer scuze pentru acuzatie care s-a dovedit nefondata. Dar chiar nu vad de ce m-as fi facut eu groaznic de ras. Am citat corect, la fel ca si dumneavoastra.

Sebi Hrasovan

 
La 19/7/12 12:35 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

@ Sebi

Poate că am fost prea intempestiv în răspunsul meu, dar m-am săturat, credeţi-mă, de insinuări şi suspiciuni nefondate. Nu ştiu cui i se datorează "şopîrla" respectivă şi nu exclud nici posibilitatea ca d-l Neamţu să-şi fi făcut "autocritica" în contexte diferite şi nu tocmai cu acelaşi cuvinte de fiecare dată. Diferenţa poate să nu fie neapărat premeditată sau conştientă (dacă provine de la autor). Dacă provine de la alţii, atunci este evident o mică mînărie tendenţioasă, care arată deficitul de cinste sufletească al lumii toxice în care trăim. Altminteri, toată lumea ştie că în "Puncte cardinale" au apărut de-a lungul vremii şi texte "legionaroide", aşa cum au apărut şi critici acide la adresa unor excese legionare din trecut sau a unor turpitudini cu pretenţii neolegionare. Revista "Puncte cardinale" a fost tot timpul socotită legionară de către nelegionari şi nelegionară (ba chiar antilegionară) de către (pro)legionarii habotnici, sau "simistă" de către antisimişti şi "codrenistă" de către simişti, nelipsind nici cei care s-o bănuiască de obedinţe masomice sau securiste. Pe de altă parte, ortodocşii militanţi au socotit-o nu o dată catolicizantă, pe cînd catolicii au văzut-o mai mereu ca fiind ultraortodoxă. În realitate ea a fost - dar cine mă crede pe mine cînd spun? - o publicaţie de dreapta şi creştină în sens larg şi flexibil, în care au scris, timp de două decenii, oameni cu vîrste, temperamente, pregătiri, orientări şi motivaţii diverse, care în nici un caz nu pot încăpea cu toţii sub eticheta (pînă la urmă stupid sau perfid simplificatoare) de "legionari". Antologia pe care am început-o pe acest blog va reflecta şi ea această diversitate - şi nu vor lipsi, cînd le va veni cronologic rîndul, nici texte semnate Mihail Neamţu (care nu văd însă în ce fel l-ar angaja pe Mihail Neamţu de acum, aşa cum nu cred că dacă cineva a scris o poezie patriotică, fie şi sinceră, pentru o gazetă de perete pe vremea cînd era pionier, acum ar putea fi pus la stîlpul infamiei sub eticheta de comunist incorigibil).
Toată campania împotriva d-lui Neamţu instrumentată pe baza textelor juvenile care i-au apărut în "Puncte cardinale" este cel puţin trasă de păr (dacă nu de-a dreptul neroadă sau abjectă). D-lui Neamţu i se pot reproşa alte lucruri, care ţin de ordinea zilei sau de traseul maturităţii sale, şi eu însumi am schiţat cîteva rezerve în scrisul meu mai vechi sau mai nou, dar nicidecum prezenţa meteorică în "Puncte cardinale" de acum aproape 20 de ani.

 
La 19/7/12 1:42 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Am verificat între timp şi îmi fac datoria să-i înştiinţez pe cititorii blogului că totul se trage de la d-l Neamţu, care (nu speculez asupra intenţiilor) scrie pe blog aşa cum citez eu, iar în carte ("Zeitgeist: tipare culturale şi conflicte ideologice", Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2010, p. 122) aşa cum citează "Sebi" (prin sursă intermediară). De altfel, în volum, textul este augmentat şi rebotezat "Auto-denunţ" (pe blog era "Auto-critică"). Îmi cer şi eu, prin urmare, scuze că l-am judecat pe "Sebi" mai aspru decît ar fi meritat (e greu, cînd te ştii corect, să înghiţi acuza de infractor recidivist). Acum, în cunoştinţă de cauză, fiecare va trage concluziile sale. Continuă însă să nu mi se pară un detaliu semnificativ, pentru că era vorba de o etichetă ce reieşea oricum din context.

 
La 19/7/12 2:01 a.m. , Anonymous Cristina a spus...

Domnule profesor, mă iertaţi dacă îmi permit o sugestie pe care cred că v-am mai făcut-o mai de mult: pe astfel de comentatori insinuanţi care se ascund sub anonimat ar trebui să îi respingeţi de la postare şi să nu vă mai complicaţi cu ei. Cine nu îşi asumă răspunderea personal nu e demn de dialog, pentru că nu e cinstit ca unul să se expună iar altul nu.

 
La 19/7/12 2:19 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

@ Cristina

Da, am mai vorbit despre acest aspect. La rigoare, aşa ar trebui să fac. Dar există, cumva, şi o toleranţă asumată a "bloggărelii"...

 
La 19/7/12 9:11 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Pacat ca ati deviat comentariile. Mai bine s-ar comenta cum anume se raporteaza astazi omul politic Neamtu la patrie si patriotism, natiune si nationalism - tema postarii.

M. B.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire