GLORIOSUL VOIEVOD: UN VIS LIRIC DE VALENTIN DAN

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

„Atunci, cu o bucurie copilăreşte arătată, [Eminescu] scoase din buzunarul pantalonului un petec de hîrtie şi, aşezîndu-se pe scaun, începu să citească un şir lung de strofe […] Pe acel petec de hîrtie nu erau scrise decît două vorbe: gloriosul voievod. El improviza!“ (Al. Vlahuţă, După Eminescu)

Nicăpetre, Eminescu

Sunat-a cornul... Codrul tresărit-a și tunet greu trezi întunecimi:

„Cei cerbi bătrîni să-şi lepede copita, de-acuma lor le crească rădăcini,

Să se îngroape-n sine ca-ntr-o vină, să cadă-n sine ca într-un sugrum,

Să n-aibă dor, nici foame, nici lumină, să fie înșiși pajiște de-acum,

Să stea în ei, să nu mai dea năvală, să-şi pună scoarţă groasă de pămînt,

Să-şi scoată neputinţa la iveală, că şi-au mugit boncăluirea blînd,

Să-şi ţină toată setea în găvane, c-au căutat atît şi n-au aflat,

Doar ochii să le picure broboane înrourate ca-ntr-un însetat,

Să-şi lase cornii vlăguiți să crească în fire dulci de flori şi,-n ritual,

Cerboaice tinere să-i ia, să-i pască și-aşa să se-mpreune: vegetal.

Iar iezii lor, născuţi vrăjiţi şi tainici, să zburde pe întinderi de spinări,

Să-i ieie în copite neprădalnici, că-s iezi poftiţi de alte depărtări,

Spre ierburi noi să-şi scapere exodul, în alt neastîmpăr, sub un alt ceresc.

De-acum să se arate voievodul. Să sune cornul iarăşi. Poruncesc!“.

 Monumentul de la Bălţi al Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt

Sunat-a cornul... Codrul fremătat-a și-a fost apoi lumină deodat’.

Cei cerbi au tremurat. Și vinovata lor carne, sub pămînt, a luminat.

A fost destul ca iezii s-amiroasă și să fărîme-n dinţi spinări de cerb

Că vînt a răzbătut ca dinspre-acasă și sevă nouă s-a trezit în ierbi.

Cu vuiet rădăcinile urcară din josul lor memorie de lut,

Iar pietrele războinice cîntară acele imnuri grele de-nceput.

Încet, apoi, fu liniște-n vîltoare și-n ea izbi un fulger ne-ntrerupt:

Pășea, ca netrecut prin ursitoare, pe iarba cerbilor de dedesubt

– Arhanghel, domn și frate totodată – un tînăr nedeprins, nedeslușit,

O apă ne-ncepută, ne-nserată și-o sete tînără, fără sfîrșit.

Ar fi putut să pară o nălucă a vreunui dor nedreptăţit demult

De nu i se ghicea un dor de ducă și-o depărtare mare de trecut,

De nu, în negrii ochii lui de haos, pluteau priviri de stele ce răsar,

De nu, în marea-i foame de repaos, i se lăsa pierdut un drum fugar.

Pornit tăcut și rupt ca din cazanii, trecuse peste toate ce s-au stins,

Ducînd în el și chiot, și jelanii dinspre geneză spre apocalips.

Şi-acum strălumina în nemişcare, retras adînc în fruntea lui de domn,

Purtîndu-şi herbu-n lumi rătăcitoare, pierdut de tot în minunatu-i somn

De unde mai zvîcnea, din vreme-n vreme, cuvîntul ca un vis de Savaot,

Cînd cîte-un înger alb venea să cheme tristeţea nopții care știe tot,

Precum un mort frumos, pierdut prin lume și încă ne-mplinit în moartea sa,

Pe care lumea n-a şti unde-a-l pune și care-i va lipsi cît va dura,

Un tînăr descălecător de soartă și-n crucea lumii descălecător

Desfermeca, șoptind, ascunsa poartă prin care trec toți cerbii care mor.

Făcu din mînă semn înspre pustie, iar în pustie se aprinse rod:

Veniră cerbii, pruncii lor să-i ştie. Să-i ştie gloriosul voievod.

Valentin DAN

Ivan Generalici, Boncăluitul cerbilor 

Mai puteţi citi pe acest blog: 

* Intermezzo liric: un poem de Valentin Dan 

* Intermezzo liric: alt poem de Valentin Dan 

2% pentru Editura şi Asociaţia ROST: