INTERMEZZO LIRIC: UN POEM DE VALENTIN DAN

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

[RUPSESEM CER DINTR-UN TÎRZIU…]

Rupsesem cer dintr-un tîrziu şi-l răsturnasem albăstrui,

Pe lenea mea creşteau statui, eram atît de viu-neviu.

Şi mă mai şi vedeam neclar cum încercam să nu mai vreau

Să pot. Iubeam şi mă iubeau femei prelinse din pahar.

Întîrziasem în trecut pe urme care nu-mi erau,

În coasta stîngă-mi fluturau cocoşi cu cîntecul vîndut.

Desigur, disperam rîzînd tot degustînd din prăbuşiri,

Cerînd, 'cercînd (– mai vrei? – te miri?) încă un rid, încă un rînd.

Mă terminasem. Amintiri. Şi, totuşi, Doamne, cît mai sînt!

Băusem noaptea vorbe dulci şi mestecasem murmur cald.

'nălţări de aripi – ochi adînci – mă dezvinovăţeau înalt.

Cu zîmbet smuls de pe cuţit, treceam prin mine ca prin foc

Risipa mea avea noroc şi lanţul meu n-avea sfîrşit.

În aşternut de piei de şerpi, ce bine binecuvîntam!

– Nu şerpii zburdă printre ierbi, hai, răzgîndeşte-te, Adam!

Mă-ncalţ cu paşii altuia şi pipăi cu-a lui altul mînă.

Strîng între deşte o nuia cu care mîn lumina-n lună.

Să fluier? Fluier. Undeva se otrăveşte o fîntînă.

O să te beau pe dumneata, neamintire – apă brună.

Mai este timp de risipit, mai este inimă-n tavernă,

Mai cîntă-mi dumneata, cuţit, cîntaţi-mi dumneavoastră, venă!

Şi, de-aş putea să fiu albastru…

Valentin DAN