AFR: DECLINUL CONSERVATORISMULUI (II)

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

  

Am primit și dau mai departe... 

CE A MAI RĂMAS  

DIN MIȘCAREA CONSERVATOARE (2)

  

În august am publicat prima parte a comentariului „Ce a mai rămas din mişcarea conservatoare?”. Continuăm  subiectul reamintind concluzia primei părţi – conservatorismul e în declin în Europa Occidentală şi în Canada. Observăm cu ochii noştri de mai mulţi ani destrămarea conservatorismului cu o rapiditate uimitoare. În doar o săptămînă două ştiri şocante ne-au parvenit din Marea Britanie (guvernată la ora actuală de un premier şi de un partid care se consideră de orientare conservatoare) care ne confirmă opinia. Săptămîna trecută Biroul de Statistică a Populaţiei (Office for National Statistics) a anunţat că la următorul recensămînt al populaţiei britanicilor nu li se va mai cere să-şi identifice sexul, pentru a nu ofensa persoanele transsexuale, numind această practică tradiţională a recensămîntului, universal folosită în toată lumea, irrelevant, unacceptable and instrusive („irelevantă, inacceptabilă şi intrusivă”) [detalii aici]. O altă ştire comentează decizia guvernului britanic de a impune angajaţilor de stat să nu se mai adreseze publicului cu „el” ori „ea”, ori să folosească bine cunoscutele formule britanice „Mr. Smith” sau „Mrs. Smith”, de teamă de a nu ofensa pe „domnii” care se consideră „doamne” şi invers. O situaţie mai aberantă şi mai bizară decît acesta e greu de închipuit, ea fiind cu atît mai şocantă cu cît e impusă oficial de un guvern care se consideră conservator [detalii aici]! 

Încercăm să dibuim cauzele acestei metamorfoze petrecute parcă peste noapte. Doar în 2017 social-democraţii au pierdut alegerile în Marea Britanie, Franţa, Olanda, Germania şi Austria, şi comentatorii occidentali întreabă: ce se întîmplă? Unele comentarii pretind că social-democraţia europeană e cu un picior în groapă şi se dezintegrează. Un editorial din New York Times, din 2 octombrie, era întitulat The Disastruous Decline of the European Center-Left („Declinul dezastruos al centrului stînga european”) şi exprima îngrijorările „progresiştilor” că, dacă ideologia de stînga nu-şi revine, „populismul va înflori şi democraţia se va descompune”. Dimpotrivă, noi întrebăm dacă nu cumva sîntem martori la descompunerea ori dezintegrarea întregii ideologii politice europene? Observăm, pretindem cu acurateţe, că de fapt conservatorii de azi sînt socialiştii de acum 25 de ani. Par să fi fost infectaţi de un sens fals al progresivismului. Tocmai asta afirma Alexander Gauland, co-fondatorul din 2013 a lui AfD (Alternativa pentru Germania). Într-un interviu pentru Spiegel Internaţional, publicat pe 2 octombrie, el remarca faptul că mişcarea şi partidul lui, care au capturat aproape 13% din Bundestag în alegerile de luna trecută, sînt exact ceea ce Uniunea Creştin-Democrată a lui Merkel a fost acum 20 de ani. Conservatorismul german s-a diluat mult în ultima generaţie, şi mai ales sub direcţia lui Merkel, iar AfD pretinde să fie o alternativă viabilă pentru conservatorii Germaniei. 

Trei mutaţii masive

Unde şi cînd s-a petrecut re-directionarea conservatorismului? La finele sSecolului XX? Adică acum 20 de ani ori aproximativ cu o generaţie în urmă? Întrebarea e relevantă pentru că atunci a avut loc colapsul totalitarismului în Europa şi au început să se înfiripe primele manifestări populiste, prin care se înţelege lipsa de interes ori chiar aversiunea oamenilor de rînd faţă de partidele politice, față de ideologie şi politică în general, şi, mai ales, față de elita eurpeană. În ultimii 25 de ani am fost martori la trei mutaţii imense: familia (ca fundament social al civilizaţiei şi existenţei sociale); religia (ca fundament al spiritualităţii fiinţei umane şi a intelectului); spaţiul public (care ne implică pe noi toţi în direcţionarea vieţii civice şi politice a cetăţii). 

Pînă nu demult, conservatorii erau apărătorii primordiali ai familiei şi căsătoriei. Au protejat familia şi căsătoria naturală, le-au înţeles corect menirea, se poziţionau împotriva divorţului şi se împotriveau avortului tocmai pentru că el submina stabilitatea şi valoarea intinsecă a căsătoriei şi familiei naturale. Cu timpul, însă, au cedat. Privind familia şi căsătoria, mutaţiile sînt bine cunoscute, mai ales celor care citesc cu regularitate buletinele noastre informative şi comentariile săptămînale. În ultima generaţie s-a produs o bulversare fără precedent, radicală şi enormă, în viaţa socială a europenilor şi nord-americanilor.  Ascensiunea revoluţiei sexuale, a ateismului, a hedonismului, a feminismului, doctrina emancipării sexuale, a libertăţii sexuale, accentul pe o autonomie personală extremă, ieftinirea vieţii prin eutanasie şi suicid asistat, avortul, pornografia, o perspectivă anarhistă a libertăţii fără responsabilităţi, inflaţia drepturilor omului şi alte fenomene şi ideologii ca acestea au subminat familia şi căsătoria. 

Toate aceste aspecte au fost la început asociate cu social-democraţia şi parte din platforma politică şi ideologia social-democrată. Cu timpul, conservatorii au adoptat aceste ideologii şi manifestări sociale, adoptînd de fapt ceea ce politologii numesc identity politics, adică „politica identitară”. Politica identitară identifică strategia partidelor politice pentru a ajunge la putere. Instituţii de sondaje de opinie fac studii vaste privind priorităţile votanţilor care îi motivează să meargă la vot, cît şi dimensiunile şi influenţa fiecărui grup social care doreşte implementarea agendei lui la nivel politic. Strategii partidelor politice folosesc aceste studii vaste, îşi angajează pollsters (firme de consultanţă care calibrează influența socială a fiecărui grup) şi desemnează o strategie electorală pentru a tenta şi capta cît mai multe grupuri sociale spre a atinge majoritatea în parlament.

  

Exemplul Germaniei

  

Conservatorii au fost tentaţi de politica identitară la fel de mult ca social-democraţii şi, pe parcursul a doar cîtorva perioade electorale, au adoptat agenda socială a social-democraţiei, inclusiv distrugerea familiei şi a căsătoriei. Notam acum două luni că majoritatea ţărilor occidentale care au legalizat căsătoriile homosexuale au fost sub guvernare conservatoare atunci cînd au făcut-o. Ultimul exemplu, deja discutat, sînt conservatorii Germaniei. Nu e de mirare că anul acesta au obţinut cu 8% mai puţine locuri în parlament decît la alegerile precedente. De fapt, cazul Germaniei e deosebit de relevant, pentru că miracolul german din anii ‘50 şi ‘60 s-a datorat, în primul rînd, creşterii demografice a Germaniei de după război. Populaţia Germaniei a crescut cu 10 milioane de locuitori doar într-o generaţie. Conform unui articol detaliat şi bine închegat, publicat pe 18 septembrie în Le Monde, Germania îmbătrîneşte rapid, în ciuda imigraţiei masive [articol aici]. 

Pînă în 1965 natalitatea Germaniei a fost în creştere de la an la an, în 1964 excedența populaţiei, definită că diferenţa dintre numărul de persoane născute şi decedate într-un an, fiind cea mai ridicată, de 417.000 de persoane. După 1965 Germania nu a mai înregistrat un excedent al populaţiei, iar de atunci numărul persoanelor decedate întrece în fiecare an numărul persoanelor născute. Decalajul cel mai ridicat a fost înregistrat în 1975, cu 207.000 de persoane, iar în 2015 cu 187.000 de persoane. Creşterea populaţiei Germaniei după 1975 s-a datorat exclusiv imigraţiei masive, în marea ei majoritate musulmane. Conform predicţiilor publicate de Eurostat, în 2060 32,8% din populaţia Germaniei va fi de peste 60 de ani. Cine îi va înlocui? Cine le va plăti pensiile? 

Care a fost răspunsul conservatorilor germani la această provocare? Au importat străini, fără însă a putea să-i integreze ori să rezolve problema fundamentală a natalităţii. Şi, dînd dovadă de o negîndire crasă, în loc să fortifice familia şi căsătoria naturală, au subminat-o şi mai mult anul acesta, legalizînd căsătoriile homosexuale. Singurul partid care în mod oficial s-a împotrivit a fost AfD, din motive de natalitate. 

Meditaţi puţin la punctul unde am ajuns. Statul conservator european a confiscat căsătoria, familia şi copiii. (Notăm, în treacăt, că şi în România partidele care se consideră conservatoare se opun definirii căsătoriei şi familiei naturale în Constituţie.) De acum, statul, nu noi, cetăţenii, decide cine se poate căsători, în ce condiţii poate întemeia o familie, cum se defineşte căsătoria, cum se defineşte familia, cum se defineşte bărbatul, cum se defineşte femeia, cine sînt mama ori tatăl copiilor. Statul conservator răpeşte copiii de la părinţii naturali (cum am văzut bine din cazul Bodnariu în Norvegia, sub un regim pretins conservator) şi îi dă cuplurilor homosexuale (cum am văzut bine în cazul copiilor familiei Barbu din Marea Britanie). Am ajuns la punctul unde Occidentul nu mai presupune că familia, căsătoria şi copiii sînt aspecte definitorii ori indispensabile vieţii de adult. Ba mai mult, vedem cazuri tot mai dese cînd oameni întregi la minte, care se răzvrătesc împotriva statului conservator şi nu agreează cu confiscarea familiei şi căsătoriei, sînt pasibili de închisoare. A devenit o crimă în Occident să dezagreezi căsătoriile homosexuale ori să spui generaţiei tinere că adevărata căsătorie e cea dintre un bărbat şi o femeie. Ironic, a devenit o crimă în Europa conservatoare a anului 2017 să gîndești, dar mai ales să afirmi, gîndirea conservatoare a secolului XX. 

Drepturile noastre individuale şi libertatea au devenit irelevante pentru conservatori. Un articol din The Spectator, cu titlul The Conservatives have lost the ability to defend freedom, („Conservatorii şi-au pierdut abilitatea de a apăra libertatea”), deplînge tocmai lucrul acesta.  Autorul, David Green, insistă că the conservatives need to go back to their philosophical roots and remind themselves that historically they stood for a high ideal of freedom, adică „conservatorii trebuie să se întoarcă la rădăcinile lor istorice şi să-şi amintească că în mod istoric ei au promovat un ideal înalt al libertăţii”. Astăzi, însă, ei adoptă fiecare moft care apare pe piaţă, fiecare nouă modă socială, ori, în cuvintele autorului every popular impression of the day („fiecare impresie populară a zilei”). De fapt, vedem acest mod de gîndire la lucru şi în deciziile Curţii Europene ale Drepturilor Omului, unde apărarea libertăţii a devenit o preocupare secundară, în prim-plan fiind promovarea prin diktat judiciar a normelor sociale anti-creștine ale zilele noastre.

Lupta cu religia şi valorile tradiţionale

   

Asaltul statului conservator împotriva conservatorimului clasic se manifestă şi în privinţa religiei şi a valorilor tradiţionale. Cu aproximativ o generaţie înainte de sfîrşitul secolului XX, nişte gînditori vizionari catolici din America, printre care și Richard John Neuhaus, au început să atenţioneze asupra unei manifestări încă în faşă pe atunci – eliminarea treptată a religiei şi a credinţei, în numele separării Bisericii de Stat, din spaţiul public. Şi-au clădit ideile pe observaţiile extrem de lucid enunţate de unul dintre gînditorii cei mai proeminenţi ai conservatorismului secolului XX, protestantul William Buckley, în cartea lui publicată în 1951 și intitulată God and Man at Yale („Dumnezeu şi omul la Universitatea Yale”). Buckley observă mutaţiile ideologice din campusurile universitare din vremea lui, care aveau în vedere excluderea credinţei şi a religiei din spaţiul public. Universităţile, de ambele părţi ale Atlanticului, au îndoctrinat generaţii de tineri să gîndească la unison că moștenirea noastră creştină nu are nici o relevanţă pentru viaţa civică ori politică a cetăţii. 

E uşor de înţeles că deja am ajuns la punctul acesta în Occident. Valorile europene s-au transformat în întregime în valori seculare şi sînt complet rupte de valorile creştine. Pînă acum o generaţie valorile conservatoare erau echivalente cu valorile creştine, iar valorile seculare cu valorile social-democraţiei. Primele au cedat, în timp, celor din urmă, conservatorii la rîndul lor adoptînd „valorile europene”, adică valorile anti-creștine. De cealaltă parte a Atlanticului, însă, lucrurile par să stea puţin mai bine în rîndul democraţilor, dar nu se ştie exact pînă cînd. Printre ei încă mai sînt creştini autentici, care resping valorile seculare extreme. De exemplu, într-un articol publicat în The Atlantic pe 18 iunie, un senator american, democratul Chris Coons, le amintea colegilor de partid că „valorile progresiste nu pot fi doar valorile seculare” şi că valorile creştine şi moştenirea spirituală creştină a Americii trebuie luate în considerare în fasonarea valorilor din spaţiul public american. Din nefericire, aceste sentimente şi poziţii sînt aproape cu totul absente din ideologia social-democrată, dar şi conservatoare, a Europei Occidentale. Singura mişcare autentic conservatoare din Occident (aproape identică cu cea creştin-democrată din Europa de imediat după Al Doilea Război Mondial) este cea din SUA, care l-a catapultat pe Trump în Casa Albă. 

Conservatorii americani demontează secularismul construit de Administraţia Obama. Încep să numească în funcţii judecătoreşti cruciale judecători conservatori, un exemplu din luna asta fiind o profesoară catolică conservatoare de la Notre-Dame University numită în funcţia de judecător la Curtea de Apel din Chicago. Judecători la fel de conservatori şi influenţi au fost deja nominalizaţi pentru tribunalele de recurs, la fel de influenţe, din Washington DC şi Texas, care sînt pro-viață şi pentru căsătoria şi familia naturală. Simultan, în domeniul educaţiei se produce o detoxificare a învăţămîntului public de influenţa agendei sexuale a Administraţiei Obama, iar în armata americană se iau măsuri împotriva extinderii influenţei transgenderismului. Încurajator, peste 20 de senatori americani participă în fiecare săptămînă la o oră de rugăciune şi studiul Scripturii chiar în Senatul american. 

Noi şi revoluţiile din minţile noastre 

O mare responsabilitate pentru declinul conservatorismului în Europa şi America de Nord o purtăm noi, cetăţenii. În minţile noastre – şi ale occidentalilor în general – se produc revoluţii în gîndire care în timp se transformă în revoluţii politice şi sociale. Virturea cardinală a conservatorismului a fost, dintotdeauna, prudența. Conservatorii nu au fost împotriva progresului, ci împotriva celor care au dat buluc înainte fără a gîndi. Prudenţa a dispărut din practica şi minţile noastre. Progresivismul a devenit ideologia care ne domină gîndirea. Presa de pe ambele maluri ale Atlanticului e infectată de noţiunea „dreptăţii sociale” (social justice), care a devenit grundnorm pentru oricare acţiune judecătorească, politică şi de stat. Noţiunea acesta ne-a infectat viața şi gîndirea. Ne este ruşine să dezbatem ce crede şi ce declară elita europeană. Ne este ruşine să fim conservatori, să ne pronunţăm împotriva curentului. Progresivismul a devenit o modă pentru social-democraţi şi conservatori deopotrivă. Încetăm să mai vedem în Dumnezeu providenţa de care avem nevoie în confruntarea cu dificultăţile vieţii. Statul a devenit noua noastră Divinitate. El ne poartă de grijă. Am dat statului drepturile noastre individuale, autonomia personală, şi în loc să ne punem soarta în mîna lui Dumnezeu, ne-o punem în mîna Statului.

Asociația Familiilor din România