joi, octombrie 30, 2014

DOMNIŞOARA HALEP


Am primit şi dau mai departe...

Simona Halep şi Serena Williams

A trecut mult timp de cînd sportul-spectacol nu mai este un lucru bun. Au fost vremuri cînd sportul-spectacol putea desfăta fără să distragă de la esenţial şi au fost vremuri cînd sportul-spectacol era pus la cale în mod special pentru a distrage. Pe vremea Colosseum-ului, de pildă, intrarea la spectacole era gratuită. Nu era o intrare liberă, pentru că intrau numai cei care deţineau un permis special pentru a pătrunde acolo, dar cetăţenii care aveau permis îl dobîndeau gratuit. Şi pentru cine nu ştie, acolo se stătea ziua întreagă, existau closete cu apă curentă, o armată de marinari care asigura întinderea şi retragerea enormei copertine împotriva ploii şi a soarelui, iar spectacolele erau mult mai diversificate şi mai... reale decît astăzi. Au fost vremuri cînd galeriile aveau concepţii şi energii vrednice de răsturnarea unui împărat, aşa cum au fost verzii şi albaştrii în timpul lui Iustinian şi al Teodorei. Se ştiu lucrurile astea şi nu despre ele vreau să scriu.
E clar că sportul-spectacol nu poate fi nici astăzi altcumva decît este lumea în care există. Şi e iarăşi limpede că la noi e mai rău decît pe aiurea. Sportul ar trebui să fie mai cu seamă practicat, iar nu privit, şi ar trebui să fie, mai presus de exerciţiu fizic şi competiţie, exerciţiu moral, adică de fair-play. Iar la noi e perfect pe dos. Nici aiurea nu e cu totul altfel, atîta doar că mai la vest de noi se practică mult mai mult sport, de la copii şi pînă la bătrîni. Şi asta se ştie. Şi nici despre asta nu vreau să scriu, pentru că e inutil.
E numai o introducere pentru a semnala ceva extraordinar. Căci în lumea noastră păstoasă şi de-a mirare s-a întîmplat zilele astea ceva uluitor de frumos şi de bun.
Jucătoarea de tenis Simona Halep a făcut cu eleganţă şi cu naturaleţe un gest de fair-play care ar trebui să fie obişnuit şi inerent concepţiei sportive, dar care nu este deloc aşa. În turneul de la Singapore, în semifinală, a avut de ales între a se lăsa învinsă cu 3-0, pentru a avea în faţă o finalistă slabă, şi a învinge (ori chiar a pierde cu 2-1), pentru a o avea în faţă pe cea mai puternică jucătoare din lume, deţinătoarea unui punctaj la o diferenţă enormă de următoarea din clasamentul mondial. Jocul punctelor oferea, diabolic, alegerea între aceste variante. Simona Halep a ales calea onoarei. Apoi s-a întîlnit în finală cu numărul 1 mondial şi a pierdut finala.
Splendid este că pentru domnişoara Halep nu a fost deloc o alegere grea: "Am încercat să o înving şi pe Ana Ivanovici [semifinalista - n. n.]. Am luat decizia care mă linişteşte pe mine, chiar dacă nu a fost prea bine că am ajuns în finală cu Serena [Serena Williams, numărul 1 mondial - n. n.]", a declarat, după finală, domnişoara Halep. Respect atît de mult modul ei de existenţă încît îmi vine să îi zic doamna Halep, dar e atît de delicată încît mă determină să recuperez un apelativ care, nu ştiu de ce, şi-a pierdut în română uzanţa.
Şi nu e doar atît. Îndată după ce a pierdut finala, domnişoara Halep s-a lăsat fotografiată pe teren alături de adversara învingătoare. Domnişoara Halep zîmbea atît de frumos încît ar fi trebuit ca toată lumea să priceapă că amîndouă sînt învingătoare. Şi că victoria domnişoarei Halep este mai preţioasă şi mult mai rară decît cea a domnişoarei Williams. Iar asta cu atît mai mult cu cît gestica acesteia din urma fusese de o agresivitate directă şi necenzurată pe tot parcursului jocului.
Am urmărit meciul într-o transmisie englezească. Asta pentru că mă indispun teribil comentariile stupide şi nădăjduiam ca englezii să fi păstrat mai mult decît alţii din gustul pentru eleganţă şi pentru cuvîntul ăsta pe care l-am preluat, în vocabular, toţi europenii: fair-play. Fusesem deja exasperat de comentariile româneşti scrise, care, înainte de semifinală, prevăzuseră că domnişoara Halep o va pierde în mod deliberat, ca să evite întîlnirea cu domnişoara Williams. Englezoaicele comentatoare erau tobă de tenis. Însă am fost şocat să o aud pe una dintre ele, atunci cînd deznodămîntul era evident, că se întreabă, cu un subînţeles derizoriu: Oare Halep nu regretă acum alegerea de a nu se fi lăsat învinsă de Ana Ivanovic?
Mă întreb şi eu dacă acea comentatoare nu-şi regretă vorbele după ce a văzut chipul domnişoarei Halep în urma meciului. Pentru că dacă nu a văzut acest chip, sau dacă, văzîndu-l, nu a fost cuprinsă de regrete, atunci înseamnă că suferă de o desăvîrşită cecitate.
Sigur că a existat un număr de ziarişti români şi străini care au notat fair-play-ul domnişoarei Halep. Dar în România chestia asta totuşi nu a reverberat şi ziariştii nu au părut confiscaţi de contemplarea laturii morale şi moralizatoare a întîmplării. Aproape că sînt mai interesante la presa română, din unghiul acesta, preluările din presa străină, unde domnişoara Halep a fost remarcată pentru onorabilitate. În fine, nu am citit toată presa noastră... Dar, din ce am citit, am remarcat că cineva se găsea să o înveţe - totuşi destul de reţinut ca ton - că este competiţia aceea care trebuie cîştigată, iar nu fiecare meci. Înţelegîndu-se prin asta, parşiv, că la mijloc e neînţelegerea tacticii de către domnişoara Halep.
Eu am o ocupaţie profesională care nu îmi permite, din păcate, să fac comentarii politice în mod public. Aşa că nu voi compara excelenţa domnişoarei Halep cu nimic din ceea ce se petrece recent la noi şi aiurea. Dar trebuie să observ că resursele de forţă ale domnişoarei Halep nu sînt din lumea aceasta. Dînsa e altfel. E la ea o subţirime care vine din calităţile armânamei şi, în mod cert, din asemănarea chipului lui Hristos. Pentru că din anumite gesturi discrete şi dintr-o bunăcuviintă pe care i le remarcasem încă de la începutul anului, am înţeles că domnişoara Halep este un om credincios.
Nu este de analizat prea mult aici. Aş putea zice că asta e altă învăţătură pe care o pilduieşte, fără vorbe, însăşi domnişoara Halep. E de văzut doar că, dacă sportul-spectacol şi sportul-activitate ar fi practicate în felul în care ni s-a dovedit că e posibil, ele ar aduce cîştigul cel bun.
Am citit în urma meciului că, fiind clar că altminteri ar fi avut enorme şanse să cîştige turneul, gestul ei onorabil a costat-o pe domnişoara Halep pierderea a 1.000.000 $. Nu ştiu, nu am verificat, nu am socotit, deşi e uşor de făcut asta. E însă irelevant. Pentru că acest mod de existenţă nu este evaluabil în bani. Pentru că această existenţă este o existenţă spirituală.

Lucian D. POPESCU

5 comentarii:

La 30/10/14 11:05 a.m. , OpenID mad a spus...

Corectie minora: "a avut de ales între a se lăsa învinsă cu 2-0", nu 3-0.

 
La 30/10/14 11:39 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

E adevarat ca a aparut deja "Cartea marturisitorilor" ?

 
La 30/10/14 11:50 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Da. Acesta este şi subiectul următoarei postări (1 noiembrie).

 
La 31/10/14 11:13 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Noi cu cine votam?

Bazin electoral mare, credinciosii Bisericii…
Nu uitati de Patriarh. Facem si iconite pentru fanii pr Arsenie Boca, cateva milioane. Ducem si schimbarea Conventiei Democrate pana la capat, ca si vina si ai tapului alaturi de noi. Cu cine nu mai e Ponta… Tariceanu - 5 neveste joaca bine farsa democratiei. Pe neamt, nu-l voteaza lumea in Moldova si la sud de Carpati - e bagat bine, ca isi da seama ori nu, in campanie. Basescu insusi contribuie din plin, prin promovarea ibovnicei (cum e perceputa de popor Udrea), la predarea puterii in mainile alternativei democrate, dandu-se de ceasul mortii: pierdem, domne!
Intelectualii vorbeste prostii. Se duc si alegerile, uite asa.
In Piata Unversitatii, in 90, au fost parca doar Voiculescu, Ghita si Ponta. In rest, neantul valah

 
La 31/10/14 1:07 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Aţi remarcat probabil că de data aceasta am evitat pe blog orice referinţă la bîlciul electoral.
Eu unul nu am crezut niciodată în democraţie (cum nu am crezut nici în dictatură, care este cealaltă "fundătură" a vieţii politice moderne), iar cea care se practică astăzi la noi este cea căreia m-aş face cel mai puţin pion şi complice. Poporul român va avea deocamdată ceea ce merită, cu speranţa că va veni poate, cîndva, şi o vreme cînd va merita mai mult.
Am încredere că, prin mila lui Dumnezeu, neamul va supravieţui poporului, iar aceasta în mod sigur nu se va datora democraţiei, nici efracţiilor umane care alcătuiesc astăzi clasa politică, de la stînga la dreapta.
A bon entendeur, salut!

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire