sâmbătă, aprilie 06, 2013

O POVESTIRE FANTASTICĂ

Povestirea fantastică postată aici am scris-o în anii studenţiei mele, cînd genul fantastic se purta mai mult decît acum, dar cînd şansele de publicare - cel puţin pentru unul ca mine - erau destul de reduse. Am redescoperit-o deunăzi, scrisă de mînă, printre hîrţoage de demult, şi mi-am amintit că prin anii '90 (cînd era veche deja) o şi dădusem la cules... Titlul nu mi-a plăcut nici atunci şi nu-mi place nici acum, dar l-am lăsat ca atare, din lene şi comoditate. O public în premieră pe blog, oarecum amuzat, ca să fac şi pe prozatorul... Dumnezeu să-l ierte pe Mircea Eliade, căci multe - vrute şi nevrute - mi s-au mai tras de la el... (R. C.)



FENOMENUL OMEGA

I

Fiecare cuvînt fusese un efort asupra durerii. Ajuns la capăt, se simţi sleit de puteri. Nici măcar n-a meritat, se gîndea. Nici măcar n-a meritat...
- Asta ne-ar putea da o oarecare siguranţă - mai spuse. Cel puţin deocamdată...
Aşa credea el şi nu mai avea nimic de adăugat. Îşi scoase batista şi îşi şterse fruntea îmbrobonată, apoi sorbi din pahar, dar gustul apei minerale, calde şi trezite de-acum, îl îngreţoşă profund. Migrena îi revenise brusc, puţin după prînz, iar pe parcursul expunerii i se accentuase cu fiecare frază, încît se aflase de mai multe ori pe punctul de a o lăsa baltă, căci gîndurile i se legau tot mai greu, iar cuvintele îi sunau chinuite, incapabile de-a mai convinge pe cineva. Citise de altfel pe chipurile lor, încă de la început, rezerva şi plictiseala. Doar cîţiva păruseră să-l aprobe pe alocuri, dar fără prea multă convingere, oarecum temători să nu-şi atragă cumva ostilitatea celorlalţi.
- N-avem nevoie de paleative de moment - spuse cineva, atacîndu-l făţiş, după un răstimp de tăcere generală. Eu unul, dacă-mi îngăduiţi, aş zice că lucrurile trebuie privite în perspectivă. Perspectiva contează...
Crezuse că, o dată încheiată expunerea, va simţi în sfîrşit, aşezîndu-se, o mare uşurare. Se înşelase însă. Tîmplele continuau să-i vîjîie, iar gheara nevăzută care îi prinsese ţeasta nu voia deloc să se descleşteze. Nu era vorba de aprobarea sau dezaprobarea lor. Puţin îi mai păsa de toată afacerea aceea. Prevăzuse obiecţiile ce i s-ar fi putut aduce şi era pregătit să le spulbere pe rînd, cu argumente bine cumpănite, dar nu mai avu nici puterea şi nici dorinţa de a-şi apăra punctul de vedere. Şi asta în ciuda faptului că rostirea cuvîntului perspectivă i se păru deodată nu numai nepotrivită, dar de-a dreptul ridicolă şi absurdă, fără a-şi putea explica el însuşi motivul. “Ce cuvînt mincinos!”, se gîndi. “Ce cuvînt de prisos!”...
Se simţi cuprins, încetul cu încetul, de un ciudat sentiment de milă faţă de toţi şi de toate; o milă obscură şi difuză, de simplu uz interior... Şi totuşi dormise destul de bine noaptea trecută, mîncase bine peste zi, iar pînă după prînz avusese chiar o dispoziţie excelentă... Hotărît lucru, durerile astea, ivite aşa, din senin, tot mai dese în ultimele săptămîni, trebuie să fi fost semnul unui rău mai adînc...
Nu numai că nu-şi mai apără punctul de vedere, dar renunţă şi să mai urmărească şirul discuţiilor. Chipurile din jurul mesei, cu toată agitaţia şi rumoarea lor, i se păreau acum ireale. Dar senzaţia de irealitate se amesteca în mod ciudat cu aceea că toată scena respectivă se mai petrecuse cîndva – şi se petrecuse întocmai: în acelaşi loc, cu aceiaşi oameni, ba chiar cu aceleaşi gesturi şi cuvinte...
Îi veni în minte pe neaşteptate, stăruindu-i o vreme, imaginea unui bîlci de demult, cu o tiribombă pictată grosolan, în culori foarte vii, învălmăşite în iureşul ameţitor. Apoi i se limpezi din acest tumult colorat chipul grotesc al vînzătorului de bragă, rînjindu-şi spre el dinţii rari şi îngălbeniţi, înfipţi în gingii fără nici o rînduială... Se apleca din nou şi-i întindea paharul plin, dar el ţipa de mama focului că nu, nu mai vrea bragă, apucîndu-se cu amîndouă mîinile de poalele largi de stambă înflorată, în vreme ce o mînă tandră căuta să-l liniştească, mîngîindu-l pe creştetul ciufulit...
Sînt bolnav, se gîndi. Ar putea fi chiar o meningită... Va trebui să ia o hotărîre, să se ducă să-l vadă un medic, să...
Simţi, ca-n vis, o mînă atingîndu-l pe umăr şi se trezi încuviinţînd ceva, cu o voce nesigură, înstrăinată. Siluete negre, prelungi, mai roiră în jurul lui pentru o vreme.
- Poate că săptămîna viitoare va fi un cu totul alt context - spunea cineva...
Vînzătorul de bragă îşi lăţise rînjetul, crezînd pesemne că astfel l-ar fi putut îndupleca... Trebuie să fi fost prin '57 sau '58, vara, sau poate primăvara tîrziu... Era un anumit soare, o anumită lumină pe care n-o mai putuse uita...
Ajuns în stradă, se clătină descumpănit, neştiind încotro s-o apuce. Simţea anume, cu un fel de tragică intuiţie, că nu exista nimeni şi nimic care să-l cheme... Era prea multă lumină, aşa i se păru. Semăna cu lumina aceea de odinioară, doar că mai impură şi oarecum mai grea, obosindu-i pleoapele... Da, da, ar putea fi o meningită, îşi repetă el... Ridicîndu-şi faţa, înfruntă cu ochii deschişi soarele plin al amiezii. Bolnavii de meningită nu suportă lumina; fug de ea pentru că îi doare..., spunea mamă-sa, Dumnezeu s-o odihnească (nu-şi mai amintea nici cînd, nici în ce împrejurare)... Dar lui nu-i venea să fugă, asta era cert. Lumina îl tulbura, dar nu într-un mod hotărîtor: era mai degrabă un amestec de plăcere şi de sfîrşeală... Oricum, nu şi-ar fi dorit întunericul; abia acesta l-ar fi îngrozit cu adevărat... În fond, poate că nu era vorba decît de o stare de surmenaj, amestecată cu un fel de nemulţumire de sine şi cu presentimentul ciudat că în curînd avea să se întîmple ceva esenţial, care-l privea direct, unul dintre acele lucruri care nu ni se întîmplă decît o singură dată în viaţă... De fapt lui nu i se mai întîmplase de multă vreme nimic decisiv, nimic memorabil: ani întregi, care se scurseseră lenţi, egali, cenuşii, trebuiau, într-un fel, răscumpăraţi pînă la urmă...
Se urnise tîrziu, într-o direcţie oarecare. Străzile i se părură neobişnuit de pustii pentru ora aceea. E din pricina căldurii, se gîndi. Se trag cu toţii la răcoare... Poate că ar fi fost înţelept să plece şi el, să evadeze, pentru cîteva zile măcar, undeva afară din oraş, la munte bunăoară. Să se odihnească şi să se plimbe prin aerul tare, cu iz de răşină. Să vegeteze mut, printre oameni necunoscuţi, printre chipuri fără nume... Ar fi ales Predealul, de care-l legau multe amintiri (O, Lena, Lena, de ce nu-s în stare să te urăsc cu-adevărat?!). Cînd ai amintiri într-un loc nu eşti niciodată singur; te cunosc lucrurile şi-ţi ţin de urît...
- Vă simţiţi bine, domnule? - îl întrebă bătrîna, strîngîndu-i uşor braţul şi căutîndu-i privirea.
El o descoperi zăpăcit, undeva în dreapta lui, şi făcu efortul de a-i zîmbi.
- Mă iertaţi - se explică femeia -, dar mi s-a părut că vă clătinaţi... Sînteţi atît de palid... Ar trebui poate să vă aşezaţi puţin...
Era, într-adevăr, o bancă prin apropiere. Dar el ezită. Căută ceva ce ar fi putut să-i spună femeii. Vă mulţumesc, dar nu e nimic, o simplă ameţeală..., găsi el, dar se trezi rostind cu totul altceva:
- Nu e meningită - spuse. Vedeţi, nu mă deranjează lumina...
Bătrîna îl privi cu tot mai multă îngrijorare. Întinse mîna spre bancă şi-l îndemnă din nou, cu multă blîndeţe (Seamănă leit, îşi spuse el în gînd, dar nu-mi pot aminti cu cine...):
- Nu vreţi totuşi să vă aşezaţi puţin acolo, la umbră? Nu strică nimănui.
- Ştiţi, în felul meu m-am gîndit la asta... Poate că ar fi bine să ieşi undeva, îmi spuneam mai devreme. Migrena asta... Dar n-aş vrea să vă plictisesc, scuzaţi-mă!
- Nu mă plictisiţi deloc, domnule. Vă doare capul? E poate o insolaţie... Suferiţi cumva cu inima?
- Cu inima?! Nu m-am gîndit... Credeţi că ar putea fi inima?
Bătrîna ridică din umeri şi îl petrecu, binevoitoare, spre banca din apropiere, ajutîndu-l să se aşeze.
- Aveţi o batistă? - întrebă ea.
O scoase din buzunarul de la piept şi i-o întinse cu un gest de cuminţenie copilărească. Femeia o luă, se îndepărtă puţin şi o umezi la o ţîşnitoare. Apoi se întoarse şi i-o dădu să-şi răcorească fruntea cu ea.
- Locuiţi departe? Vreţi cumva să vă chem un taxi?
- Nu, vă mulţumesc, nu e nevoie. Deja mă simt mai bine.
Căută să zîmbească, spre a-şi întări cuvintele. Aprecia bunăvoinţa femeii necunoscute, dar în acelaşi timp îl agasa, într-un mod straniu: nu voia decît s-o încredinţeze că era în regulă şi să scape de prezenţa ei sîcîitoare. Şi, deodată, se trezi cerîndu-i ceva ce nu mai ceruse nimănui şi care nu era deloc în logica vieţii lui de fiecare zi:
- V-aş fi recunoscător, desigur, dacă aţi face, în gînd, o rugăciune pentru mine...
Femeia a căscat ochii mari, clătinînd cu stînjeneală din cap, fără să mai adauge vreun cuvînt. O vedea îndepărtîndu-se, oarecum derutată, şi se întreba, derutat la rîndul lui, ce-i venise să spună aşa ceva, sau, mai degrabă, cine o spusese pentru el... Dar firul gîndului se rupse deodată şi o fîlfîire dogoritoare îi trecu parcă, pe furiş, peste creştet... 
Abia după ce rămase din nou singur, băgă de seamă că se afla într-un loc cu totul necunoscut. Îi era cu neputinţă să-şi amintească drumul pe care-l urmase pînă acolo. Mersese, oricum, destul de mult şi îşi simţea deja tălpile vlăguite. Era surprins că mai putea exista în oraş un loc care să-i fie atît de străin, un loc în care, mai mult ca sigur, nu mai călcase niciodată. Era ca şi cînd s-ar fi rătăcit într-o localitate necunoscută... Simţi nevoia unui reper şi, neizbutind să-l găsească în spaţiu, căută cel puţin unul în timp. Îşi privi ceasul. Abia trecuse de trei... Umblase, socoti el, cam un ceas, ba chiar un ceas şi jumătate...
Se ridică de pe bancă şi se hotărî să apuce drumul înapoi. Dar ce însemna, de fapt, înapoi? Era numai un fel de a spune... Înainte, înapoi... Cuvintele nu mai aveau sens, i se păreau egale şi inutile... Strînsoarea ghearei începuse să slăbească, dar mintea îi era încă tulbure. Constată că putea păşi de-acum cu ceva mai multă uşurinţă, de parcă s-ar fi lepădat de o povară, şi asta îl încîntă.
- Batista dumneavoastră, domnule!
Se întoarse, oarecum agasat. Îşi uitase, într-adevăr, batista pe bancă. O luă şi o vîrî în buzunar, aşa umedă cum era.
- Mulţumesc, zise. Sînt încă năucit...
Dădu să plece, dar un fior de spaimă îi străbătu deodată şira spinării. Îşi învîrti privirea, atent la fiecare detaliu, dar strada era cu desăvîrşire pustie. Privi spre ferestrele caselor din jur: toate erau zăvorîte. Nicăieri nici ţipenie de om... Şi totuşi cineva... Nu, nu bătrîna. Nu mai fusese vocea bătrînei, ci mai degrabă îl strigase o voce ca de copil... Îşi scoase din nou batista şi se uită la ea buimăcit. Abia atunci înţelese că aceea... nu era batista lui. Că de la început nu fusese a lui. O azvîrli la loc, pe bancă, îşi umezi buzele şi aşteptă parcă să se mai întîmple ceva. Dar nu se mai întîmplă nimic şi atunci o porni cu paşi neaşteptat de repezi, fără să se mai gîndească încotro, gonit parcă din adîncuri de o stranie presimţire... De astă-dată nimeni nu mai strigă în urma lui.

II

Străzile i se înşirau înainte, pustii şi parcă sfidător de străine. E ca o zi proastă de altădată!, îşi spunea. Şi totuşi începea să se simtă mai bine. Arşiţa se mai înmuiase. Plimbarea era, în fond, o formă de relaxare. Şi pe urmă ea lua tot mai mult aspectul unei mici aventuri. Atîtea locuri noi, atîtea lucruri ciudate... Se gîndi că e curios cum de nu se ispitise niciodată pînă atunci, în atît amar de ani, să bată oraşul cu piciorul, aşa, la întîmplare, uitîndu-şi, fie şi numai pentru o după-amiază, de grijile şi îndatoririle zilnice care-i terorizaseră viaţa şi-l reduseseră, cu timpul, la o existenţă mecanică, stearpă, însingurată, de la sine dătătoare de dureri de cap şi de înfricoşătoare plictiseli... Acum era ca şi cum i s-ar fi descoperit, brusc, o lume nouă. Trăim cîte-o viaţă de om într-un loc pe care-l credem al nostru, pe care am putea jura că-l cunoaştem fără rest, şi iată că, deodată, dintr-o simplă întîmplare, ajungem să ne dăm seama că-l cunoaştem totuşi atît de puţin, că el are încă pentru noi mari resurse de neprevăzut, că lumea este, în fine, infinit mai bogată decît ne obişnuisem s-o credem şi s-o gîndim...
Tîmplele încetaseră să-i mai vîjîie. Mai simţea, ce-i drept, o durere surdă în moalele capului, dar mult mai suportabilă, şi putea chiar nădăjdui că avea să-l cruţe cît de curînd. Era pe jumătate intrigat şi pe jumătate amuzat. Hm, să te rătăceşti în propriul oraş! Asta da ispravă!”. Surîse vag şi îşi privi ceasul din nou. Poftim că a stat!, se gîndi el. Nu mai poate fi tot trei şi patru minute. Atîta era cînd mă aflam încă pe bancă, înainte de a mă dezmetici... De atunci umblase, cu paşi din ce în ce mai domoli, pe zeci de străzi şi străduţe, încercînd zadarnic să dea de un loc cunoscut, să afle un reper după care să se poată orienta. Rareori întîlnise alţi trecători: tot oameni în vîrstă, stafidiţi aproape, de parcă s-ar fi aflat într-un cartier de pensionari bolnavi... Ar fi putut să întrebe, dar nu se grăbea. N-avea, în fond, nimic mai bun de făcut decît plimbarea aceea. Şi apoi i s-ar fi părut caraghios; era totuşi acasă, nu se putea purta ca un străin...
De la o vreme începu să caute, intrigat, tăbliţele cu numele străzilor. Nu-i spuneau însă nimic. Unele erau şterse, aproape indescifrabile. Altele fuseseră în întregime sau doar în parte acoperite de iedera întinsă peste ziduri. Numai pe cîteva le putuse citi: Aleea Capricornului, Strada Balanţei, Intrarea Salamandrei... Nume frumoase, dar ciudate, luate parcă din zodiac sau din vechile bestiarii... Străzi şi alei despre care nu-şi amintea să mai fi auzit vreodată... Acesta trebuie să fie oraşul nou, îşi spunea, deşi multe clădiri i se păreau mai degrabă foarte vechi, evocînd fascinant o urbe de altădată...
Dădu un nou colţ şi căută în zadar tăbliţa indicatoare. Nu reuşi să descopere decît urma ei, pe un zid mîncat de igrasie. Ar trebui sesizată municipalitatea! - se revoltă în sinea lui. În această parte a oraşului pur şi simplu nu te poţi orienta!... Porni de-a lungul străzii fără nume, dar, după cîteva clipe, îl izbiră brusc umbrele înserării. O răcoare plăcută îi dezmierdă fruntea. Casele se înşirau tăcute şi bătrîne, invadate de vegetaţie, căzute parcă într-un somn mineral. Douăzeci de paşi mai încolo, observă el înfiorat, era noapte de-a binelea! Se opri nedumerit şi privi înapoi. Capătul străzii, dincotro venise, era scăldat în lumina amiezii! Închise ochii şi apoi îi deschise din nou, ca în faţa unei vedenii... Vru să se uite la ceas, dar îşi aminti că stătuse... Păcat!, se gîndi. E un fenomen atît de ciudat!... Poate un fel de eclipsă, cine ştie?... Ar fi meritat să reţină la ce oră s-a produs, dar probabil că se va vorbi despre asta în ziare şi la televizor... Trebuie să fie ceva asemănător cu ploaia care cade doar pe anumite suprafeţe: ieşi din zona ei şi o laşi în urmă, ca şi cînd ai trece un hotar... Ar fi vrut să fi fost mai bine familiarizat cu fizica, cu meteorologia, cu fenomenele cosmice şi atmosferice... Oricum, trebuie să fie un fenomen rar, asemenea eclipselor acelea totale... Da, da, sigur vor vorbi despre asta specialiştii, chiar în emisiunile de seară... Ei, specialiştii, sînt chemaţi întotdeauna să se pronunţe...
O siluetă se ivi la capătul luminat al străzii. Părea să fie un bărbat în vîrstă, dar care se ţinea încă foarte drept, îmbrăcat cam demodat şi purtînd sub braţ, cu o uşurinţă stranie, o pendulă aproape cît el de lungă. Pe măsură ce se apropia, trăsăturile i se întunecau, pînă la a deveni nedesluşite. Cînd ajunse în dreptul lui, se opri pentru o clipă, îşi mută pendula sub celălalt braţ şi îl avertiză în treacăt, cu o voce plină de bunăvoinţă:
- Nu e bine să vă uitaţi... Aţi putea fi tentat să vă întoarceţi. Şi vă spun că n-are rost. N-ar fi decît o pierdere de timp...
- E totuşi fascinant... Se întîmplă rar de tot, nu-i aşa?
- Ştiu şi eu?! - răspunse bătrînul. Depinde...
- Vă rog, mi-aţi putea spune cît e ceasul? Ştiţi, al meu a stat pe la trei...
- Interesant! - se miră bătrînul. La trei şi cît?
- Cam la trei şi patru minute, dar n-are importanţă...
- Da, în fond n-are importanţă, dar totuşi e ceva nou... Vedeţi dumneavoastră, toate au stat, dar nici unul în jur de trei, cel puţin după cîte am eu cunoştinţă... A mea - zise el, mişcînd uşor pendula - a stat puţin înainte de şase...
- Ce să însemne asta?
Bătrînul ridică din umeri.
- N-aş şti să vă spun prea exact. Poate că fiecare a rămas la timpul lui... Nu-s toate în acelaşi timp...
- Dar acum cît să fie?
- Păi tocmai asta este... Depinde... Nu vedeţi?
Şi bătrînul porni mai departe, după ce-i strînse uşor braţul, de parcă ar fi vrut să-l îmbărbăteze. Întunericul îl înghiţi, cîţiva paşi mai încolo.
Rămase din nou singur, parcă incapabil să se mai urnească din loc. Niciodată nu mai trăise el lucruri atît de ciudate. Poate pentru că niciodată nu avusese inspiraţia şi curajul de a pleca pur şi simplu la plimbare. Am trăit ca într-un ţarc, se pomeni gîndind. Mi-a lipsit curajul, mi-a lipsit curiozitatea... Nu mi-am dat nici o clipă seama, dar m-am irosit foarte mult, m-am irosit prosteşte... În lume se întîmplă, uite, fel de fel de lucruri, pe cînd mie nici nu-mi mai aduc aminte de cînd nu mi s-a mai întîmplat absolut nimic...
Îşi pironi dintr-odată ochii în întuneric. Bătrînul necunoscut avusese dreptate. Toată viaţa umblase numai după ceea ce se vedea limpede şi nu fusese decît o pierdere de timp. Curajul înseamnă - da, se poate spune aşa - să intri în întuneric. S-ar putea ca întunericul să nu ascundă, pînă la urmă, nimic deosebit; s-ar putea ca drumul să nu fie tocmai cel mai bun, dar e nou, e neprevăzut, e viu, e altceva... Ca şi partea aceasta de oraş, pe care nu-şi putea explica cum de-o ocolise cu atîta nepăsare pînă atunci, ca şi cînd n-ar fi existat...
I se făcuse deodată frig. Transpirase tot umblînd prin arşiţa amiezii, iar acum răcoarea subită îl făcea să se simtă cuprins de o umezeală rece, nesănătoasă. Îşi încheie nasturii de la haină şi porni zgribulit mai departe. Bezna se îndesise; strada nu era luminată decît foarte firav de becurile aprinse îndărătul cîtorva ferestre. Se gîndea că este foarte probabil ca fenomenul să se repete invers, sub ochii lui. La capătul celălalt al străzii ar fi putut să reîntîlnească amiaza, să reintre în lumină. Atunci nu va mai rămîne decît amintirea întunericului şi satisfacţia lui de a-l fi străbătut pînă la capăt, ca pe o adevărată terra incognita. O baie de întuneric în plină zi! Ei bine, da, o să aibă ce povesti, deşi era sigur încă de pe acum că anumite persoane - le-ar fi putut chiar nominaliza - vor înclina să creadă că minte, numai aşa, ca să pară interesant...
Văzu, ceva mai în faţă, un felinar licărind palid în mijlocul străzii. Cînd se mai apropie puţin, îşi dădu seama că felinarul stătea spînzurat la intrarea unui mic restaurant şi că de fapt acolo strada se înfunda. Ferestrele înalte erau camufalte cu draperii groase, lipsite de orice străvezime, iar dinăuntru răzbătea un murmur indefinit de glasuri, pe fondul discret al unei muzici obosite.

III

Abia cînd se aşeză îşi dădu seama cît era de vlăguit. Picioarele aproape că nu şi le mai simţea. Spinarea îi era îngheţată. Nu prea sînt obişnuit cu mersul pe jos - îşi spuse. Plimbarea a fost cam lungă. Ar fi trebuit să mă opresc mai devreme... A fost atît de emoţionant, atît de altfel... Dar aş fi putut totuşi să întreb pe cineva; nu, nu imediat, dar după o vreme, adică măcar în clipa în care mi-a devenit limpede că mă rătăcisem... Trăim totuşi într-un oraş mare. Mulţi nici nu realizează asta, cum n-am realizat nici eu pînă azi, şi cum poate n-aş fi realizat-o niciodată fără durerea asta de cap, fără sentimentul ăsta difuz de sfîrşeală înfiorată...
Îşi pipăi fruntea, tîmplele, ceafa. Scăpase de dureri, dar avea încă o senzaţie de ameţeală. Nu era chinuitor, nu era nici măcar neplăcut, dar îi era greu să se obişnuiască. Era o stare nouă, de parcă intrase de la o vreme în altă piele, de parcă ar fi fost împăiat... Prostii, îşi zise. Oricum, chiar mîine voi merge să-mi fac un control...
Micul restaurant era scăldat într-o lumină slabă, roşietică, în care se legănau valuri de fum albăstrui. Se simţeau însă arome plăcute, de tutun bun şi de mîncăruri calde, îmbietoare. Îşi purtă privirea primprejur: nu erau, de toate, mai mult de zece-douăsprezece mese, destul de curate, aşezate cu grijă, la distanţe egale, respectînd o simetrie puţin cam obositoare. Nu erau ocupate decît patru dintre ele, în partea restaurantului opusă aceleia în care se aşezase el. Toţi cei doisprezece clienţi, cîţi îi ieşiră la numărătoare, păreau să fie oameni trecuţi binişor de şaizeci de ani, îmbrăcaţi destul de corect, păstrînd o atitudine mai degrabă protocolară. Li se potrivea de minune, observă el, muzica aceea demodată, scîrţîind în surdină, parcă pe o placă de patefon. Cam jumătate dintre ei discutau, aproape în şoaptă, ca şi cînd s-ar fi temut să nu trezească pe cineva. Unul singur se manifesta mai gălăgios la răstimpuri, scoţînd mereu aceeaşi exclamaţie, pe fondul unui gest larg şi patetic, de infinită uimire: Ei, domnule, ca să vezi!. Un bătrînel mărunt, scofîlcit, stătea în picioare lîngă fereastră, cu un aer de uşoară exaltare, înlăturînd din vreme în vreme draperia groasă de catifea vişinie şi aruncînd cîte o privire iscoditoare în întunericul de afară...
- E un individ ciudat - explică fata care se apropiase discret pentru a-i lua comanda. Se aşază din cînd în cînd în locul acela - continuă ea, urmărindu-i direcţia privirii - şi pîndeşte ceasuri întregi. Nimeni nu-l mai bagă în seamă. De fiecare dată ne asigură că gata, acum o să se întîmple... Dar nu se întîmplă niciodată nimic.
- Şi ce ar trebui să se întîmple? - o întrebă el, măsurînd-o cu încîntare, ca pe o insulă de tinereţe într-o mare a decrepitudinii. Fata era frumoasă şi, cu toate că avea ochii trişti, se pricepea să zîmbească discret, aproape numai din colţul gurii.
- Păi... să se lumineze din nou. Ştiţi, vechea poveste... Înainte, cînd ceasurile nu stătuseră încă, obişnuia să ne indice şi o anumită oră. Totul se petrecea, ca să spun aşa, mai regulat. Acum nimeni nu-şi mai bate capul cu asta...
Ar fi vrut să ceară explicaţii, dar simţi un soi de teamă nelămurită încolţindu-i în suflet. Zîmbetul fetei se şterse deodată, figura ei căpădă un aer indiferent, de seriozitate profesională.
- Deci... cu ce să vă servesc?
El îşi pipăi tulburat încheietura mîinii stîngi şi îşi privi, inutil, ceasul.
- Ştiu şi eu... La dumneavoastră cît este? - întrebă cu o voce sugrumată.
- Aici e demult cinci fără un sfert - răspunse fata, netulburată. Doriţi să mîncaţi ceva?
Da, îi era foame. Lista de bucate părea însă mai degrabă exotică, aşa că alese două feluri la întîmplare. Mai ceru vin şi cafea.
- Fără tutun? - îl mai întrebă fata.
Nu mai fumase demult, de pe vremea studenţiei. Curios localul ăsta, îşi zise, în care tutunul făcea parte din meniu!
- Şi tutun, de ce nu? - se hotărî în cele din urmă.
O urmări, cu privirea alintată, cum se îndepărta mlădiindu-se elegant pe gleznele subţiri, atît de corect îmbrăcată, atît de distantă în bunăvoinţa ei, dar totuşi atît de ispititoare... Se simţea mai bine acum, deşi totul devenea din ce în ce mai ciudat. Rămas singur, îşi întoarse din nou privirea spre bătrînelul de lîngă fereastră. Ştiţi, să se lumineze din nou, vechea poveste... Aici se întîmplă ceva cu adevărat neobişnuit, se gîndi. Întunericul ăsta...
- V-am spus eu, v-am spus eu!... - izbucni deodată, cu o voce piţigăiată, bătrînelul agăţat de draperii.
Ceilalţi îşi întrerupseră discuţia şi-l măsurară neîncrezători.
Bătrînelul, extrem de emoţionat, arăta întruna cu degetul spre fereastră, ţinînd, cu mîna cealaltă, draperia trasă într-o parte.
- V-am spus eu, trebuia să se întîmple o dată şi o dată!
Ceilalţi bătrîni se priviră lung între ei, vădit emoţionaţi la rîndul lor. Unul îndrăzni să se scoale şi să se apropie de fereastră. Îndepărtă şi mai mult perdeaua şi se uită afară cît se poate de atent. După cîteva clipe făcu un pas înapoi, se scotoci prin toate buzunarele, pradă unei emoţii din ce în ce mai mari, scoase în sfîrşit o pereche de ochelari, pe care şi-i potrivi cu grijă pe nas, după care se apropie iarăşi de fereastră, uitîndu-se afară timp îndelungat.
- Ei bine? - întrebă cineva, dînd glas neliniştii generale.
Cel cu ochelarii pe nas se întoarse într-un tîrziu, îl bătu pe umăr cu un gest de adîncă înţelegere şi resemnare, apoi îşi clătină capul a încuviinţare spre ceilalţi.
- Ei, domnule, ca să vezi! - exclamă gălăgiosul, lovindu-şi coapsa cu palma.
- Se... se luminează? - îndrăzni cineva.
- Nu e vorba de asta - spuse grav bătrînul cu ochelari. Fratele nostru a încurcat semnele. Le-a citit pe dos. Dar, în fond, este acelaşi lucru. S-a întunecat de tot. Vreau să spun: s-a întunecat pînă şi dincolo...
O vreme nimeni nu îndrăzni să mai spună ceva. Personalul restaurantului se adunase şi el în uşa de serviciu. Fata cu ochi trişti frămînta în mîini un şervet alb şi tremura vizibil din toate încheieturile. În spatele ei noul venit descoperi deodată, stupefiat, chipul hidos al vînzătorului de bragă. Nu prea îmbătrînise: era acelaşi, poate doar puţin încărunţit...
- Ce se va întîmpla acum? - se auzi un glas, parcă al tuturor şi al nimănui.
- Ştim bine că de-acum se poate întîmpla orice... - răspunse visător bătrînelul de lîngă draperii, făcîndu-şi o cruce mare, călugărească.
- Oricum, nu-i nimic de făcut... - adăugă trist, cu o linişte resemnată, cel care confirmase faptul, scoţîndu-şi tacticos ochelarii şi vîrîndu-i la loc, întîi în tocul lor, apoi în buzunar. Nu ne rămîne decît să aşteptăm...
În tăcerea generală, porni, tîrşîind picioarele, spre locul de unde se ridicase. Fata se apropie, răvăşită, de masa noului venit şi, continuînd să frămînte şervetul în mîini, îi şopti, fără a îndrăzni să-l privească în ochi:
- Vreau să vă asigur, domnule, că eu nu vă consider vinovat...

IV

Între timp îi pierise pofta de mîncare, aşa că mîntui cele două feluri mestecîndu-le mai degrabă cu silă, în vreme ce căuta zadarnic să-şi adune gîndurile. Prea îl frămîntau multe lucruri neînţelese şi îi era teamă să nu se fi înşelat cumva chiar şi asupra acelora pe care i se păruse că le-ar fi înţeles. Ar fi vrut să priceapă pricina adîncă a neliniştii celorlalţi şi tîlcul ultim al anumitor cuvinte. Ar fi vrut să priceapă taina fetei şi, mai ales, ce căuta ea acolo, printre persoane şi lucruri atît de bătrîne. Dar îi revenea mereu în minte, tulburîndu-l adînc, imaginea vînzătorului de bragă. O durere nouă părea să-i încolţească în frunte, undeva în spaţiul dintre ochi. N-ar fi trebuit să beau acum, se dojeni în sinea lui, deşi nu sorbise decît cîteva înghiţituri. Vinul bătea spre acru şi avea o culoare în mod neplăcut sîngerie. Îşi trase în faţă ceaşca de cafea şi, fără să vrea, descoperi deodată, în oglinda ei întunecoasă, un chip ce ar fi trebuit să fie al lui. Rămase încremenit, cu faţa aplecată peste licoarea fierbinte, cu ochii holbaţi de uimire şi de spaimă...
- Tutunul dumneavoastră! - spuse fata, întinzîndu-i o tăviţă de argint pe care se aflau o grămăjoară de tutun, cîteva foiţe foarte subţiri şi o cutie de chibrituri ca de pe vremea copilăriei lui...
Văzîndu-l că rămîne nemişcat şi băgînd de seamă privirea lui îngrozită, fata puse tăviţa alături, trase uşor celălalt scaun şi se aşeză timidă în dreapta lui, cu o expresie de milă neţărmurită.
- Vă rog, vă rog eu mult, nu vă pierdeţi firea! - i se adresă ea, înfrîngîndu-şi sfiala, cu o afecţiune neaşteptată. Eu mi-am dat seama încă de la început că nu purtaţi chipul dumneavoastră! Dar n-are nici o importanţă, vă rog să mă credeţi, atîta vreme cît sînteţi, totuşi, dumneavoastră!... Mulţi păţesc aşa, dar se obişnuiesc pînă la urmă, pentru că nu asta contează... Ştiţi, identitatea...
El reuşi, în sfîrşit, să-şi desprindă ochii din ceaşcă. Ea însă nu-i putu îndura privirea rătăcită şi îşi acoperi faţa cu palmele.
- Vă rog, fie-vă milă, nu mă priviţi astfel! Nu e ceva iremediabil, credeţi-mă!... Acum, cînd se poate întîmpla orice, nimic nu mai este iremediabil...
- Nu mai sînt eu... - bolborosi el, aiurit.
- Ba nu, ba nu!... - îl implora fata dindărătul palmelor. Amintiţi-vă de ceva!... Amintiţi-vă orice - şi o să vedeţi!...
- Nu, nu, toate amintirile îmi sînt urîte...
- Dar sînt ale dumneavostră... Nu se poate să nu înţelegeţi... Dacă nu înţelegeţi, dacă nu vă stăpîniţi, atunci ei vor crede că... Şi aşa v-au bănuit de la început... Eu ştiu că se înşeală, dar ei v-au bănuit, şi acum sînt cu ochii pe dumneavoastră... Acum se poate întîmpla orice, aşa că vă rog, vă implor, nu vă pierdeţi cu firea!...
Cuvintele fetei avură pînă la urmă efectul unui descîntec. Privirea lui se îmblînzi, umplîndu-se, în schimb, de o imensă tristeţe. Izbuti să se smulgă din încremenire, îi prinse mîinile într-ale lui şi-i descoperi faţa de sub palme. Obrajii ei erau scăldaţi în lacrimi, iar în ochi îi licărea o lumină stranie, crepusculară.
- Ai plîns pentru mine! - constată el, adînc mişcat. Ai plîns pentru mine de parcă m-ai cunoaşte...
- Acum e mai bine, lăsaţi... - zise fata, luptîndu-se cu propria-i tulburare. Vă rog să aveţi grijă de dumneavoastră! Totul se va sfîrşi curînd, dar fiecare amănunt va avea importanţă...
Se ridică, parcă istovită, şi pieri ca prin farmec, sub privirile viclene ale celor doisprezece bătrîni.
De afară răzbătu un vuiet ciudat, ca de ziduri surpate.
- De-acum n-o să mă mai pot uita... - zise bătrînelul de lîngă fereastră, făcîndu-şi cruce din nou, mai la repezeală, şi căutînd să tragă cît mai bine draperiile grele, cu un gest resemnat şi definitiv.
- Dar ce se întîmplă, pentru numele lui Dumnezeu?! - izbucni deodată tînărul, nemaiputînd răbda.
Ar fi vrut să se repeadă la fereastră, să vadă cu ochii lui, dar nu găsi nici curajul şi nici puterea s-o facă. Pumnul i se abătuse greu asupra mesei şi ceaşca, tremurînd în farfurie, împroşcă de jur-împrejur lichidul cald, negricios.
- Trebuie să-mi spuneţi ce se întîmplă, domnilor!
Ceilalţi îl priviră nemişcaţi, imperturbabili. Numai bătrînelul scofîlcit se apropie curios de masa lui, privindu-l cu luare aminte, ca pe o insectă ciudată.
- Nu vă supăraţi, - îl iscodi acesta - nu cumva dumneavoastră veniţi tocmai de acolo?
- Eu vin pur şi simplu de afară! - răspunse el tăios, sătul de atîtea cuvinte misterioase. Am fost martorul unui fenomen ciudat şi am intrat aici numai ca să-mi trag sufletul. Dacă dumneavoastră ştiţi ceva mai mult, v-aş ruga să-mi spuneţi şi mie!
- Domnule - zise bătrînelul, luîndu-şi o înfăţişare severă -, vă rog să nu întreceţi măsura faţă de nişte oameni care... care v-ar putea fi părinţi! Mie mi se pare, mai degrabă, că noi am fi îndreptăţiţi să vă punem anumite întrebări. Mai întîi că aţi intrat aici doar cu puţin înainte, purtînd, ca un adevărat infractor, un chip care nu vă aparţine. Apoi aţi săvîrşit grava impoliteţe de a vă aşeza cît mai departe de noi, fără a catadicsi măcar să ne salutaţi. În al treilea rînd, poate sînteţi bun să ne spuneţi ce oră arată ceasul dumneavoastră!... Trei şi patru minute?... Hm, e o oră ciudată, dar mă rog, nu asta are importanţă acum!... După cum puteţi vedea - şi bătrînul arătă către un ceas de perete, spînzurat undeva, într-un colţ întunecos - aici la noi este cinci fără un sfert şi aţi fi putut avea delicateţea de a vă potrivi ceasul după ora noastră, aşa cum ar fi procedat orice persoană civilizată şi cu bune intenţii... 
- Mai ales că ne aflăm aici, toată lumea ştie, într-o fostă biserică! - găsi necesar să precizeze unul dintre cei care pînă atunci nu scoseseră nici un cuvînt.  
- ... În fine, îndrăzneala de a flirta cu ospătăriţa, în văzul tuturor, vă califică fără drept de apel. Avînd în vedere toate acestea, vă declar singurul vinovat de tot ce se întîmplă în clipa de faţă!
Ceilalţi, urniţi ca prin farmec din încremenirea lor, aprobară zgomotos acest verdict, ameninţîndu-l cu gesturi furioase.
- Domnilor, vă rog! - spuse atunci vînzătorul de bragă, ivit pe nesimţite în uşa de serviciu. Dumneavoastră vi se năzăresc fel de fel de lucruri. Restaurantul este însă în gestiunea mea şi am tot dreptul la ultimul cuvînt. Eu nu-i găsesc dumnealui nici o vină. La cei nici treizeci şi cinci de ani, pentru că eu unul nu cred să aibă mai mult, mi se pare mai degrabă victima unor întîmplări... Micile dumnealui impoliteţi se explică numai prin faptul că nu este încă familiarizat cu mica noastră societate...
Tînărul căzuse pe scaun, copleşit. Toată energia i se epuizase în răbufnirea iniţială. Acum îi privea din nou pe toţi cu o năuceală care parcă nu era a lui... E o cursă, îşi repeta în gînd. E un alt joc... Şeful de restaurant se apropie grijuliu de masa lui şi îşi pironi asupra-i faţa hidoasă, schimonosită într-un rînjet ce trebuia să pară binevoitor.
- Sînteţi pur şi simplu epuizat. Îmi pare rău de tot ce s-a întîmplat şi vă rog să primiţi scuzele mele! Oamenii sînt cam nervoşi, căci se petrec lucruri foarte, foarte ciudate. Ar fi poate bine să beţi un pahar...
Îl văzu aplecîndu-se peste masă, umplîndu-i paharul cu licoarea aceea sîngerie şi întinzîndu-i-l hotărît, cu acelaşi rînjet de odinioară... Putu să-i numere din nou dinţii rari şi galbeni, înfipţi anapoda în gingiile scîrboase, pe care rînjetul i le dezvelea acum în întregime...
Ar fi vrut să se ridice, să-l izbească peste mîna în care ţinea paharul şi să-l răstoarne la pămînt cît era de lung. Dar puterile îl părăsiseră cu totul. Nu mai apucă să-i spună decît atît: Minţi!... Te cunosc!..., după care se prăbuşi parcă într-o băltoacă întunecată, pierzîndu-şi cunoştinţa.

V

- Ah, mă temeam - spuse ea - că n-ai să te mai trezeşti!
Se afla într-o cameră lungă şi îngustă, cu tavanul neobişnuit de înalt.
- Mi se pare că a trecut o veşnicie. Mă vezi, mă auzi acum? Te simţi ceva mai întremat?... N-o să te superi că te tutuiesc, nu-i aşa?
O izbi privirea lui absentă, lipsa de expresie a feţei vlăguite. Se afla întins într-un pat de campanie, acoperit cu ţoale vechi, ţipător colorate. Camera era umedă, igrasioasă, iar prin fereastra mică din fund abia de pătrundea o lumină firavă, murdară.
- Da, aici e încă lumină - se simţi ea datoare să-i explice, văzîndu-l cu ochii aţintiţi absent asupra ferestrei. Ne aflăm în acea parte a casei care dă spre lumină... Dar s-a întîmplat ceva şi cu lumina... Nu mai e aceeaşi... Pur şi simplu cocleşte...
- Dormiţi demult, nici nu mai ştiu de cînd. Dar nu trebuie să vă faceţi griji. Sînteţi în afară de orice pericol.
De cum deschisese ochii, se simţise copleşit de prea mult alb. Apoi ceaţa se risipise încet şi el începuse să distingă obiectele: un perete alb, pe care observă rotocolul unei prize; o noptieră albă, metalică, plină cu sticluţe şi flacoane; apoi albul unui cearceaf ce-i ajungea pînă sub bărbie şi, în sfîrşit, chipul fetei, palid şi el, cu surîsul blînd, abia schiţat în colţul gurii, dar şi-n lumina întunecată a ochilor ei migdalaţi, din care dispăruse parcă acea indefinită tristeţe. Îmbrăcămintea albă, scrobită, o prindea de minune, sporindu-i distincţia care-l impresionase la ea încă de la început.
- Tu pari atît de schimbată... - rosti el, cu o voce încă foarte firavă.
Surîsul ei se lărgi, iar sprîncenele i se ridicară întrebătoare.
- Dar de unde ştiţi?! Pînă acum aţi dormit întruna... Ieri-alaltăieri, cînd v-au adus aici, eraţi fără cunoştinţă... N-aveaţi cum să mă vedeţi...
- Aş vrea puţină apă - zise el. Am buzele uscate...
Fata turnă dintr-o carafă de sticlă un lichid mai degrabă vîscos şi aproape gălbui. Îi întinse apoi paharul, a cărui gură era ciobită în mai multe locuri.
- Îmi pare rău - zise ea. Aici totul se deteriorează cu fiecare clipă. Mi-ar fi plăcut să avem puţină apă proaspătă, dar asta, vezi bine, nu se mai poate acum...
El îşi umezi buzele, apoi încercă să bea, dar scuipă îndată îngreţoşat, căci apa era sălcie, stătută.
- Îmi pare nespus de rău - repetă fata. Va trebui totuşi să te obişnuieşti, pentru cît a mai rămas... Ştii, voiam să-ţi spun că ai făcut bine că n-ai primit să bei paharul acela...
- Care pahar? - întrebă el, păstrîndu-şi grimasa.
- Paharul pe care ţi l-a întins şeful, ştii tu... Era un şiretlic mai vechi de-al lui. Voia să te amăgească...
- Bine, dar tu m-ai servit ieri... Erai tristă...
- Sînt sigură că vă amintiţi o împrejurare pe care aţi trăit-o, dar cred că mă confundaţi cu o altă persoană...
- Nu, nu - se încăpăţînă el. Ochii tăi sînt inconfundabili... Şi surîsul ăsta în colţul gurii... Şi gleznele atît de mlădioase...
Fata se simţi stînjenită, dar ghici că bărbatul era sincer, că nu umbla să-i facă avansuri...
- Numai dacă n-ai cumva o soră geamănă... O soră cu ochii trişti...          
- Cum am ajuns aici? - întrebă el.
- Faptul că ai refuzat paharul, ca şi ultimele tale cuvinte, i-au impresionat pe bătrîni... Minţi!... Te cunosc!..., parcă aşa ai zis... Bătrînii au comentat îndelung, poate mai comentează şi acum... Ei, domnule, ca să vezi!, făcea mereu caraghiosul ăla... Ştii, ei nu sînt răi... Sînt numai nefericiţi... Şi speriaţi, aşa cum sîntem cu toţii... Şeful a înghiţit în sec. Rîdeau de el. N-a ţinut! N-a ţinut!, repeta întruna, mai piţigăiat ca de obicei, bătrînelul cu draperiile. Apoi cineva îi trînti şefului în obraz: Hai la bragă! Hai la bragă!... Ei ştiu cu toţii că vorbele acestea îl ating cel mai tare şi îl întărîtă. Dar n-a avut ce să mai facă şi a înghiţit în sec. M-a chemat şi mi-a zis: Vezi ce faci cu el..., iar apoi a adăugat, cu obişnuita lui răutate: ...că oricum e prea tîrziu!. Şi a ieşit, scrîşnind din dinţi, petrecut de chicotelile bătrînilor. Eu te-am adus aici, căci nu puteam să fac altfel... Bătrînii m-au ajutat. Ei mi-au adus ţoalele, nu ştiu de pe unde le-au scos... Dacă ai şti toată casa, atunci ai înţelege că aici este, totuşi, locul cel mai bun... Sau poate un neloc, ceva care...
Fata păru dintr-o dată tulburată. Îşi făcu de lucru cu medicamentele de pe noptieră. El îi putu admira, preţ de cîteva clipe, mîinile frumoase, cu degete fine, prelungi...
- Am avut o soră geamănă - îi mărturisi ea într-un tîrziu, cu o adîncă emoţie. Ea avea, într-adevăr, o anumită tristeţe în priviri, de parcă ar fi presimţit dintotdeauna... Dar nu putea fi ieri-alaltăieri, adăugă ea, cu o voce tot mai tremurată şi cu un surîs de astă-dată amar. A murit acum foarte mulţi ani... A dispărut într-o avalanşă, pe Retezat...
- Îmi pare rău - spuse el. Iartă-mă că te-am tulburat! Asta înseamnă, poate... Ceasul meu! - tresări el deodată, devenind foarte agitat.
- Vi l-am scos şi vi l-am pus în sertar - îi comunică ea, nedumerită. Îl vreţi mai la îndemînă?
- Fii bună şi uită-te numai ce oră arată...
Fata trase sertarul noptierei, luă ceasul şi i-l arătă şi lui.
- Trei şi patru minute. Fireşte că a stat - adăugă ea -, probabil încă de ieri-alaltăieri. Dar asta nu mai este ceva neobişnuit... Cînd o să mai prindeţi puteri, am să vă povestesc nişte lucruri ciudate...
- Eşti nebună... Vorbeşti în dodii... - spuse el plictisit.
Se ridică în coate şi privi din nou spre fereastră.
- Trebuie să fie destul de tîrziu...
- Ca de obicei - şopti ea, mîhnită de reacţia lui grosolană. Ştii, parcă n-ai mai fi tu - adăugă apoi, după o clipă de reflecţie. Abia acum parcă n-ai mai fi tu...
- Dacă e vorba de ciudăţenii, poate că am să-ţi povestesc şi eu cîte ceva... Dar trebuie mai întîi să-mi adun gîndurile. Bine că am scăpat de migrena aia îngrozitoare!... Medicii ce spun?
- O să vorbiţi chiar dumneavoastră cu Profesorul. Va trece să vă vadă cît de curînd. Oricum, nu e nimic grav, nu trebuie să vă îngrijoraţi... Mi-ar fi plăcut să mai stăm de vorbă, dar acum trebuie să mă duc la alt salon. Dacă aveţi nevoie de ceva, puteţi să sunaţi... În rest, deocamdată, nu trebuie decît să vă odihniţi. Ştiţi cum se zice: odihna e cel mai bun medicament!
- Dar... ce spital e acesta?
Fata îi răspunse, apoi ţinu să adauge: 
- Ştiţi, sînteţi într-o rezervă foarte bună. Profesorul spune că sînteţi un om important...
- Trebuie să ies din ţoalele astea - spuse el din ce în ce mai agitat. Trebuie să aflu mai multe. Trebuie să înţeleg...
Se sculă din pat, trecu săgeată pe lîngă ea şi se opri în faţa ferestrei.
- Ce-i asta?! - răcni el în clipa următoare, trăgîndu-se înapoi îngrozit.
Fata îşi duse o palmă la gură şi îl privi mută, răvăşită. El se repezi în cealaltă parte a odăii, trecînd iarăşi pe lîngă ea de parcă n-ar fi văzut-o. Trase cu furie de clanţa uşii, dar aceasta nu cedă.
- Am omis să-ţi spun - rosti ea într-un tîrziu, şi o înăbuşi plînsul. Ne-au închis aici. Ne-au închis pentru totdeauna...

VI

- Nu te mai smiorcăi atît! Mai bine am încerca să ieşim cumva de aici...
- S-a întîmplat ceva... - hohotea biata fată, prăbuşită moale pe patul de campanie. Am greşit undeva. Am greşit definitiv... Şi doar ştiam, doar am spus cu gura mea că de-acum totul, totul este posibil...
- Ce tot îndrugi acolo? Ce-ai greşit, pentru numele lui Dumnezeu?
Dar fata nu-i răspunse. Îşi înfundase faţa în ţoalele răvăşite şi trupul întreg i se scutura de plîns. Îşi încleştase mîinile pe laturile patului şi părea a se opinti în plînsul ei, ca o femeie care stă să nască.
El se aplecă asupra ei, îi înfipse mîna în ceafă şi îi suci cu asprime faţa spre a lui.
- Hai, spune o dată, ce ai greşit, unde ai greşit?
- Lasă-mă! - se rugă fata. Mă înspăimînţi...
- De ce ne-au închis aici pe amîndoi, spune o dată!
- Ei bine, dacă vrei să ştii, eu însumi le-am cerut asta, pentru că... pentru că te iubeam... Pentru că te-am aşteptat dintotdeauna... Dar n-am ştiut, nu mi-am dat seama că s-ar putea să nu mai fii el... El ar fi înţeles că e mai bine aşa, că oricum totul se desface, că n-a mai rămas decît atît de puţin... I-aş fi spus numele meu - urmă ea, cu vocea aceea ca un descîntec - şi el mi l-ar fi spus pe al lui... Nici măcar n-am apucat să ne cunoaştem cu adevărat. Ştiu însă că el m-a iubit din prima clipă; sînt sigură de asta! Poate că, de fapt, pentru mine venise... Nu cred că o ştia, dar pentru mine venise... Ştiu că nu mă înţelegi. Cum ai putea să mă înţelegi tu? Dar nu sînt nebună şi ai putea măcar să mă asculţi. Nu mai ai încotro să fugi... Şi, mai ales, nu mai ai pentru ce... Te-ai uitat afară şi te-ai îngrozit. Hai, du-te şi uită-te din nou, şi mai spune-mi că sînt nebună!...
El îi dădu drumul, înmuiat ca prin farmec, şi rămase palid la marginea patului. Se întoarse o clipă spre fereastră, dar nu mai îndrăzni să se apropie.
- E un fel vrajă, nu-i aşa? - întrebă neajutorat, îmblînzit de-a binelea.
- Nu, nu e o vrajă - zise ea. E sfîrşitul.
- Adică... nu se mai poate face nimic?
- Pînă cînd se va sfîrşi - nimic. Deşi se spune că apoi va urma iarăşi totul. Dar de-aici înainte nimeni nu mai ştie ce-l aşteaptă... Nimeni nu-i sigur cînd o să-i vină rîndul...
- Şi tu de unde ştii toate astea? - o iscodi el bănuitor.
- Aici toţi le ştiu. Vreau să zic... toţi cei care au avut timp să le înveţe.
El se apropie de măsuţa coşcovită, prinse carafa cu amîndouă mîinile şi bău îndelung din ea, pe nerăsuflate. Apoi o lăsă la loc, cu gingăşie aproape, şi rămase aşa, cu ochii aţintiţi în umezeala cenuşie a zidului, frămîntînd parcă o întrebare.
- Sîntem morţi, nu-i aşa? - rosti el într-un tîrziu, cu jumătate de gură.
- E numai un fel de-a spune - îi răspunse ea, sugrumată de tristeţe.
- Ce poate fi mai rău decît atît? - continuă el, căutînd-o deznădăjduit cu privirea. Mă rătăcisem... Îmi aduc bine aminte că mă rătăcisem... Şi totuşi...
Aşa, cu ochii verzi tălăzuiţi de lacrimi, cu glasul ca o tînguire de vînturi, era un alt om. Ar fi putut fi chiar el... Îl privi îndelung, cu un amestec de milă şi duioşie. Era ca un copil care nici măcar nu aflase că există pe lume o mie de lucruri mai groaznice decît moartea... Moartea, în fond, putea fi amenajată convenabil; îţi putea oferi chiar bucuria de a nu fi singur... Dar cum ar putea să înţeleagă el, acum, toate acestea?
- Vino lîngă mine! - îl chemă ea. Tot ce mai putem face de-acum este să aşteptăm împreună. Poate că în ultima clipă... ai să înţelegi...
Afară lumina mugea, oarbă, peste goluri...
- Nu ştiu ce mă face să cred că numai tu m-ai putea înţelege...
- Mă simt măgulită, domnule, dar mi-e teamă să nu vă dezamăgesc.
- Mi-ai promis totuşi că mă vei asculta pînă la capăt. N-aş vrea însă să abuzez de răbdarea ta. Te avertizez că povestea mea este cam lungă şi cam întortocheată. Afară s-a întunecat deja...
- Vai, dar şi dumneavoastră m-aţi ascultat cu atîta răbdare, deşi v-am povestit despre lucruri atît de ciudate, atît de lipsite de înţeles, cum ar fi ceasurile care au stat aproape pretutindeni, sau zonele astea de întuneric care s-au înmulţit în oraş... Trăim parcă în pragul unor mari nenorociri. Ce altceva mai bun am avea de făcut decît să ne povestim unii altora întîmplările şi să încercăm să ne înţelegem... E bine aici, în rezervă.  N-o să ne tulbure nimeni şi-o să vă pot asculta pînă la sfîrşit.
Îşi scosese boneta albă şi-şi lăsase părul să cadă pe umeri. În lumina răscoaptă a înserării (dacă înserare va fi fost) părul ei negru căpăta la răstimpuri reflexe stranii, arămii.
Abia atunci o desluşi cît era de frumoasă. Trecuse atîta vreme de cînd erau zăvorîţi acolo amîndoi şi abia acum, iată, o descoperea ca femeie. Părul ei despletit, de un negru ciudat, bătînd în albastru, inunda, în devălmăşia lui, patul pe jumătate. În ochii ei tristeţea era ca o noapte înstelată. Trupul tînăr îi putea fi citit, rotunjime cu rotunjime, în unduirile lui molatece, pe sub veşmîntul vaporos de mătase aurie. Picioarele îi atîrnau goale peste marginea patului, albe şi înfrigurate, iar el îngenunche umil înaintea lor şi le sărută, cu pioşenie aproape. Ea îl privi pierdută şi trupul ei rece se strădui să vîneze un fior închipuit...
O chemă să se aşeze alături de el, pe marginea patului, şi, căutîndu-i mîna, o strînse discret într-a lui. Ea se simţi încă şi mai stînjenită, înfiorată ca în urma unui sărut. Îşi lăsă ochii în jos, ca să-şi ascundă tulburarea.
- Înainte de a începe povestea, aş vrea să te rog să nu-mi mai vorbeşti cu dumneavoastră. Dacă ai să mă tutuieşti, aşa cum te tutuiesc şi eu, o să mi se pară că mă înţelegi mai bine. N-aş vrea să-mi iei rugămintea drept altceva... E vorba de un simplu zid de carton, inutil, care trebuie să cadă...
- Dacă tu crezi că e bine aşa... - încuviinţă ea şi-şi retrase sfioasă mîna dintr-a lui.
Dar aerul încăperii devenise, subit, mai fierbinte...
- Tu nu eşti el - zise ea îngîndurată -, dar poate că acum nu mai are, într-adevăr, nici o importanţă...
- N-aş vrea să te silesc la nimic... Am descoperit numai cît eşti de frumoasă...
- O, avem atît de puţin timp!... Lumina a început să tremure... O vezi? Nu, nu m-ai putea sili la nimic, dacă nu m-aş sili eu însămi...
Începu să-şi desprindă singură copcile de la rochie; mîinile îi bîjbîiră pe piept, apoi se hotărîră: mătasea putredă căzu sfîşiată, iar ea se adună goală dintre zdrenţe, dăruindu-se fără rest ochilor lui fascinaţi, mîinilor lui avide, dar şovăitoare...
- Mai avem atît de puţin!... Numai să fii blînd cu mine! - îl rugă ea cu o veche, feciorelnică sfială. Ştii, e pentru prima şi pentru ultima oară... De aceea nici nu-mi pasă dacă mă dispreţuieşti... Dar te rog, încearcă să fii ca el!... E tot ce îţi cer în schimb, e tot ce aştept de la tine...
Bărbatul privea în extaz trupul ei alb şi gol, de o disperată frumuseţe...
Povestea lui începuse, dar era încă destul de confuză. Ea avu senzaţia stranie că o dezgoleşte cu fiecare cuvînt... Vino-ţi în fire, îşi zicea în sinea ei; nu-i decît un om care spune o poveste!... Dar, în acelaşi timp, se simţea goală-goluţă, biruită fără întoarcere... şi fără regrete. El părea să privească, povestind necurmat, prin ochii ei galeşi, undeva hăt, dincolo de ea...
Acum erau goi amîndoi, uniţi într-un extaz îngheţat, ca într-o catedrală de gînduri. Trupurile li se întîlniră fascinate, într-o tăcere supremă, siderală. Restul lui de patimă se zbătu în deşert. Fu o atingere ca de cremeni lovite, cu scîntei risipite în afară...
Îl vedea mişcîndu-şi buzele pustiitoare, dar cuvintele în sine nu mai ajungeau pînă la ea. Surzise unul sau amuţise celălalt? Inima îi bătea din ce în ce mai tare, coapsele îi dogoreau şi voluptăţi neştiute o răzbiră, fremătînd, din adîncuri. Încercă să-şi înăbuşe geamătul, dar nu reuşi. El povesea, neistovit, înainte...
- Ar fi trebuit să-mi închipui - şopti ea, strîngîndu-l cu deznădejde între coapse. Ar fi trebuit să-mi dau seama încă de la început...
- Şi totuşi eşti atît de frumoasă, atît de frumoasă!... - repeta el întruna, cu o inutilă răzvrătire.
Îi străbătea sînii cu palmele încrîncenate, îşi foia buzele amare pe gîtul ei de sidef...
- Păcat de atîta perfecţiune! - medită ea cu un regret cîrtitor, purtîndu-şi ochii metalici, la întîmplare, pe tavanul ce începuse să se crape deasupra lor...
Aşa cum nu păruse să-i audă geamătul voluptuos, el nu dădu semne nici că ar fi băgat de seamă că ea îşi lăsase capul pe spate, cu gura întredeschisă, cu genele căzute, năucită de beţia unei plăceri ucigătoare. Îşi cuprinse sînii cu palmele, se frînse din mijloc şi alunecă ameţită la picioarele lui.
- Încetează, nu mai pot!... Nu mai pot să îndur!...
Dar el povestea înainte, nesăţios şi extatic, o poveste în carne şi oase, o poveste disperată şi ultimă, de sfîrşit de eon. 
Geamurile deveniră pentru o clipă incandescente, apoi începură să se scurgă ca o lavă gălbuie, dezvelind îndărăt hăuri nesfîrşite, pustiuri stelare de niciunde şi de nicicînd; zidurile scrîşniră îndelung, sîngerînd asemenea unor trupuri sfîrtecate, apoi totul plesni şi se spulberă fără urmă, numai cuvîntul rămase - duh plutitor peste ape -, pentru altă poveste, cum nu s-a mai spus...


Răzvan CODRESCU

Kelly Denato, Signs of the Apocalypse

2 comentarii:

La 7/4/13 3:00 p.m. , Anonymous Daniela a spus...

Fascinant si foarte bine scris! Eu astept si altele la fel!

 
La 8/4/13 9:06 a.m. , Anonymous Gabriela a spus...

Cred ca e o povestire de antologie. Ati fost foarte inspirat ca nu i-ati dat personajului niciun nume. Iar cu titulul nu inteleg ce aveti...

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire