DEMISTIFICĂRI: CAZUL MIHAIL NEAMȚU

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

INFLAȚIA DE „LEGIONARI”

Antenele penalului Voiculescu îl atacă iar pe Mihail Neamțu. Pe aceeași veche prostie: că e simpatizant legionar. Degeaba s-a tot delimitat omul, pînă într-acolo încît a nedreptățit pe alții.

Au trecut peste șapte decenii de la ieșirea Mișcării Legionare din viața politică (încercările de resuscitare a ei, de după 1990, nu contează, pentru că n-au avut un impact semnificativ în rîndurile românilor). Cît trebuie să mai treacă pentru ca numele de legionar să nu mai funcționeze pe post de sperietoare? Probabil că niciodată nu se va fi scurs suficient timp pentru asta. Pentru că Stînga este campioană la lipit etichete și pentru că etichetele sînt nu doar o formă de cenzură, ci și un fel de a te sili la autocenzură. De aceea, orice demers care vizează menținerea normalității va fi etichetat cu ismele care au în mentalul colectiv cea mai mare încărcătură negativă, după atîtea decenii de propagandă comunistă și neomarxistă: nazism, fascism, legionarism. Așa s-a întîmplat pînă și cu inițiativa de modificare a Constituției inițiată de Coaliția pentru Familie.

(Îmi amintesc că primul partid parlamentar pe care Stînga l-a numit fascist a fost Uniunea Forțelor de Dreapta – la sfîrșitul anilor 1990. Un partid condus la acel moment de Varujan Vosganian, un armean mîndru de obîrșia lui, Laurențiu Ulici – președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor – și Adrian Iorgulescu – președintele Uniunii Compozitorilor, liberali sadea. În 2003, UFD s-a lăsat absorbit de PNL.)

De aceea, aproape toți intelectualii publici de dreapta au fost numiți fasciști sau (cripto/neo)legionari. N-a scăpat de eticheta asta nici un adversar mai de soi al Stîngii. Nici măcar Pleșu, Liiceanu, Patapievici, Baconschi sau Papahagi, care nu doar că n-au nici cea mai vagă simpatie pentru legionarism, dar s-au pronunțat și critic la adresa lui. Normal să nu scape nici Neamțu.

Și orice personalitate va mai amenința Stînga – prin crezul său politic, atitudinea sa publică și altitudinea sa intelectuală – va fi tratată la fel.

Am mai spus-o și o repet, în maniera asta și în ritmul ăsta: se va umple țara de „legionari”, pînă într-acolo încît cuvîntul își va pierde sensul în care îl uzitează detractorii și va căpăta unul perfect contrar. Și-atunci, Stînga va trebui să inventeze o altă etichetă.

Claudiu TÂRZIU

  

CARE „ANTECEDENTE LEGIONARE”?!

  

Pentru că discuțiile s-au încins pe seama pretinsului „legionarism” al d-lui Mihail Neamțu, reproduc aici o parte a capitolului „Pseudomorfozele dreptei contemporane” din cartea mea În căutarea Legiunii pierdute (ed. 2012), unde m-am referit, în contextul de atunci, și la poziționarea politică și ideologică a tînărului lider al Noii Republici, acuzat încă de la vremea aceea pentru așa-zisele „antecedente legionare”. Marea „găselniță” a detractorilor săi de ieri și de azi (primul din „serie” cred că a fost d-l Iulian Capsali – nu dinspre stînga, ci dinspre dreapta!) sînt cîteva texte juvenile publicate în revista sibiană Puncte cardinale pe cînd era elev la Liceul „Moise Nicoară” din Arad. Ca și cînd eu, bunăoară, dacă am citit și am colportat cu entuziasm pe la 15-16 ani, luîndu-mi martori pe Eminescu și pe Mircea Eliade, cîteva cărți, broșuri sau articole despre yoga și buddhism, ar fi musai să fiu acum... „yoghin” și „buddhist”!!!

  

„... Spre deosebire de Fundaţia Creştin-Democrată, Noua Re­publică («Albă-ca-Zăpada» d-lui Sebastian Lăzăroiu în­tru­pată şi pusă în lucrare de d-l Mihail Neamţu) este chiar un partid politic, ieşit tot din frămîntările P.D.L.-ului şi nu fără încrucişare cu F.C.D., dar deja cu marja lui de independenţă şi de specificitate. 

D-l M. Neamţu, teolog la rîndul său, ca și d-l Baconschi (cine ar fi zis că e vremea teologilor?!), a fost membru fondator al F.C.D. – din care s-a retras prin bună înţe­legere – şi chiar un fel de responsabil cu propaganda al noii for­ma­ţi­uni, ţînîndu-i o vreme site-ul şi reduta editorială (seria «De­mo­craţia creş­tină», găzduită de Editura Curtea Veche şi inaugura­tă cu volumul Creş­tinism şi democraţie al d-lui Baconschi, alcătuit con­­junc­tu­ral din tex­te ceva mai vechi şi din cîteva pagini inedite). Aşa cum ca­ri­era in­telectuală a d-lui Neamţu a fost decisiv marcată de întîl­nirea (la Cluj) cu părintele profesor Ioan I. Ică jr, cariera sa publi­că a fost puternic influenţată de simpatia şi creditul pe care i le-a ară­tat teo­lo­­gul-di­plo­mat Teodor Baconsky (cu mult înainte de a deveni Baconschi).  

Demisionat între timp chiar şi din postul de secund al lui Vladimir Tismăneanu la Institutul de Inves­ti­gare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Româ­nesc (I.I.C.C.M.E.R.), tînărul Mihail Neamţu este dezlegat de răs­punderile oficiale ale vreunei funcţii în stat şi se poate manifesta politic mult mai liber şi mult mai destresat decît au putut-o face, pînă deunăzi, un Teodor Baconschi şi chiar un Adrian Papahagi (la care devine tot mai greu de stabilit ce va fi fost angajament euro-comunitar, ce va fi fost pe li­nia P.D.L., ce va fi fost pe linia F.C.D. şi ce va fi fost notă per­sonală). De aici impresia că discursul d-lui Mihail Neam­ţu este cu mult mai proaspăt şi mai vioi – şi de aici şi poziţia sa mult mai cumpănită (şi chiar critică) faţă de declaraţiile furibunde mai noi ale preşedintelui Traian Bă­ses­cu şi ale subordonaţilor săi în privinţa «cedării de suvera­ni­tate» pe care ar implica-o absorbirea României în S.U.E. (pe lîngă nu­­meroase alte consecinţe, măsurabile şi nemăsu­ra­­­bile). Alt­minteri, şi poziţia d-lui Mihail Neamţu faţă de naţionalism este una în mare măsură critică, cu aceleaşi ticuri de europe­ni­tate exorcizantă şi mai ales cu acelaşi patos con­tes­ta­­tar al drep­tei creştine tradiţionale, pe care n-o mai poate ad­mite ca for­mulă pentru mileniul trei. 

Nu mi se pare nici prea onest, nici prea relevant să se prevaleze ci­neva de faptul că d-l Mihail Neamţu, pe vremea cînd era licean, a colaborat vreo doi ani la revista Puncte cardinale (exagerat re­ceptată, de altfel, ca bastion predilect al legionarismului). Era un tînăr foc de deştept, dar încă neformat (şi uşor teribilist, cum le şi stă bine tinerilor), în căutarea unei formule de opoziţie principial creştină şi naţională faţă de comunism şi neocomunism. Îmi aduc aminte că a publicat cîteva articole – fie sub numele adevărat (Mihail George Neamţu), fie sub pseudonim (Rafael Hraşovan) – şi că am avut şi o interesantă corespondenţă particulară, în care po­zi­ţia sa era una critică la adresa îngustimilor neolegionare şi a exa­gerărilor de tip «păşunist». Avea, desigur, o imagine idealizată de­spre Codreanu şi despre vechiul legionarism, din cît apucase pe a­tunci să audă sau să citească (şi din cît poate cîntări omul cu min­tea şi experienţa de la 16 ani). Am avut multe reproşuri atunci din­+spre tabăra legionară că i-am publicat textele («Cine mai e şi mu­co­sul ăsta care dă lecţii?!») şi mi se pare cel puţin ciudat ca acum să fie culpabilizat de antilegionari. Pentru cine ar citi textele res­pective fără intenţii impure şi fără ochelari de cal, ar fi limpede că exis­­tă la d-l Mihail Neamţu o anumită continuitate atitudinală pe li­nia unei drepte primenite şi primenitoare, dincolo de orice parti­za­nat îngust şi de orice pornire extremistă. S-a explicat, de altfel, destul de pertinent el însuşi (pretîndu-se să folosească termenul de «auto-critică» şi întărind, cu oarecare indelicateţe, impresia că ar fi trecut prin cine ştie ce infern verde): «Care este aşadar raţiunea ce­lor cîteva paragrafe infantile pe care le-am scris în jurul vîrstei de 15-16 ani [16-17, de fapt – n. R. C.] şi care au fost publicate de Puncte Cardinale (unde am putut citi şi traduceri din Dante sau expuneri docte de teologie mo­rală)? E simplu. În primii ani de liceu mă aflam sub impresia dis­cu­ţiilor febrile cu foşti deţinuţi politici din organizaţia A.F.D.P.R.-Arad. Eram doar unul dintre miile de elevi care urmăreau încor­daţi, uneori cu lacrimi în ochi, Memorialul Durerii. […] Igno­ran­ţa istorică şi naivitatea sentimentală m-au făcut să elogiez un erou al tinereţii unora dintre foştii puşcăriaşi, condamnaţi nedrept pentru culpe colective şi imaginare. Orice tînăr care se întîlnea cu aceşti veterani ai universului concentraţionar afla că un C. Z. Co­dreanu fusese „ucis mişeleşte” în 1938 – devenind, ca atare, „ido­lul politic” al unor personalităţi precum Nae Ionescu, Mircea Elia­de, Constantin Noica & co. Însemnările mele şi ale altor tineri care au publicat în Mişcarea sau Puncte Cardinale sintetizau nu doar o evidentă imaturitate politică, ci şi criza de valori şi nevoia de re­pe­re a unei întregi generaţii formate după 1989…». (În paranteză fie spus, lumea ar fi probabil foarte surprinsă să afle cîţi dintre arti­za­nii actuali ai noilor «oferte de dreapta» au trecut, cu numele lor sau sub diverse pseudonime, prin paginile Punctelor cardinale, care n-au fost niciodată altceva decît a stat scris pe frontispicil revistei: o publicaţie INDEPENDENTĂ de orientare NAȚIONALĂ şi CREȘTINĂ. Şi nici unul dintre cei la care mă refer n-a făcut pe legi­o­narul sau n-a devenit legionar!)     

Rămîne de văzut ce şi cît va ieşi din aventura novatoare a d-lui Neamțu, mai ales că impresia mea este (s-ar prea putea să mă înşel – şi mi-aş dori-o sin­cer) că deo­cam­dată a reuşit să-şi facă mai mulţi duşmani de­cît prieteni. Dar cînd n-a avut dreapta duşmani şi stînga… «tovarăşi de drum»? [...] Vom vedea în curînd şi dacă N.R. va fi acea salva­toa­re «Albă-ca-Zăpada» sau doar visul psihanalizabil al celor şapte pitici…” (În căutarea Legiunii pierdute, ediția a doua, revăzută și adăugită, Ed. Christiana, București, 2012, pp. 275-277). 

  

Ce a reușit Noua Republică și ce s-a ales din ea știe astăzi toată lumea: zdrobită electoral și minată de conflicte interne (pînă la urmă d-l Mihail Neamțu a ajuns să fie exclus din partidul pe care l-a creat, cam cum pățise, mutatis mutandis, și un Corneliu Vadim Tudor nu cu mult înainte să moară de inimă rea), din Noua Republică s-a ales întîi praful și apoi pulberea. 

Rămîne să vedem ce se va alege pînă la urmă și din noua aventură liberală a d-lui Neamțu sau din pariul său pe Donald Trump și pe cartea republicanismului american. Un lucru este însă cert: nici vorbă de „legionarismul” pe care au căutat să i-l impute lătrăii de serviciu ai stîngismului penal! Cît de „legionar” este d-l Neamțu se poate vedea din capitolul VI al cărții sale Fenomenul Trump și America profundă (București, 2017), intitulat „Vechea și noua Europă. O stafie: naționalismul interbelic” (pp. 151-157). Dar trepădușii presei de stînga preferă, ca de obicei, să sfideze orice evidență și să calomnieze „după ureche”.

  

Răzvan CODRESCU