SFINTELE TAINE ALE BISERICII (IV)

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME 

4. TAINA SPOVEDANIEI 

Spovedania, în sensul ei bisericesc, este Sfînta Taină prin care credinciosul, mărturisindu-şi păcatele în faţa preotului şi obținînd dezlegare de la acesta, primeşte, prin puterea Duhului Sfînt, iertarea păcatelor mărturisite. Ea a fost instituită chiar prin cuvintele Mîntuitorului: „Primiți Duh Sfînt; cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 22-23). 

Taina Spovedaniei se mai numeşte şi a Mărturisirii (termenul de Confesiune – vezi şi a se confesa, confesor etc. –, ca și cel de Penitență, rar la noi – şi apărînd aproape exclusiv în vorbirea intelectualităţii laice –, este specific lumii creştine apusene, de tradiţie latină) sau a Pocăinţei. Această din urmă denumire se referă la căinţa activă de propriile păcate, însoţită de procesul transformării lăuntrice (metanoia), al restaurării tainice întru Hristos. 

De la cel ce se po­că­ieşte se cere sinceritate desăvîrşită, credinţă nestrămutată şi do­rinţă arzătoare de a-şi îndrepta viaţa (pocăința este zadarnică dacă nu are urmări concrete).    

Mărturisirea păcatelor se fa­ce dinaintea preotului duhovnic, prin care se pri­meşte iertarea şi dezlegarea pentru Sfînta Împărtăşanie. Fă­ră această dez­le­gare nu ne putem împărtăşi; cine îndrăzneşte să se împărtăşească peste rînduieli, în chip nevrednic, şi mai ales fiind conştient de nevrednicia lui, riscă să pătimească mari necazuri, să se îmbolnăvească grav sau chiar să moară din pricina acestei nesocotinţe. Uneori, cel care se po­căieşte primeşte de la preot dezlegare numai dacă va împlini o anumită pravilă potrivită lui, ori dacă va res­pecta vreo inter­dic­ţie (epitimia) de la ceva anume, într-un interval de timp pe care duhovnicul îl stabilește.  

Aşa-numitul canon dat de du­hov­nic nu este o pedeapsă pentru păcatele săvîrşite, nici o simplă „învăţătură de minte”; el nu are atît un statut pedagogic sau punitiv, cît unul restaurator, ajutîndu-ne să ne ridi­căm, să ne curăţim, să dobîndim nivelul duhovni­cesc la care ne putem înţelege păcatul şi aspira la iertarea lui Dumnezeu.  

Toate păcatele pot fi iertate, în condiții de sinceră pocăință, cu excepția celor împotriva Duhului Sfînt, prin care omul se împotrivește cu îndărătnicie poruncilor și lucrărilor lui Dumnezeu (ateii, ereticii, apostații, prigonitorii Adevărului în genere). Iisus a spus: „Orice păcat și orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvînt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfînt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va sa fie” (Matei 12, 31-32). 

Pentru ca spovedania să-şi atingă scopul, re­la­ţia dintre duhovnic şi fiul duhovnicesc trebuie să se bizuie pe convingerea că ne spovedim lui Hristos, prin duhovnic, şi că Cel ce iartă este tot Hristos (Căruia I s-a încredințat toată judecata).  

În­tre părintele duhovnic şi fiul lui duhovnicesc trebuie să existe o încredere reciprocă deplină și o desăvîrşită discreţie. Preotul trebuie să păstreze toată viaţa, chiar şi sub tortură, secretul Spovedaniei. Pe de altă parte, fiul du­hovnicesc nu trebuie să spună nimănui ce canon sau sfat a primit în timpul Tainei.  

Inspirat de Duhul Sfînt, duhovnicul lucrează cu fiecare alt­fel. Pentru aceeaşi manifestare a bolii spirituale, du­hov­nicul poate da fiecărui „pacient” alt leac. Aceste remedii spirituale pot fi uneori în asemenea măsură contradictorii încît discuţiile, schimbul de păreri după Spovedanie ar putea surpa încrederea fiilor duhovniceşti în în­ţe­lepciunea sau onestitatea pă­rin­telui. Dar mai este o motivaţie a dis­creţiei fiului du­hovnicesc, pe care ne-o dezvăluie nu o dată Părinţii îmbună­tă­ţiţi: diavolul nu ştie ce gîndim şi nu are acces la discuţia dintre cei doi participanţi la Taină. De îndată ce fiul duhovnicesc, ieşit de sub harul protector al Tainei, începe să co­menteze desfă­şurarea sau detaliile ei, diavolul se şi pune să strice la loc ceea ce Taina tocmai a restaurat. Prin urmare, totala discreţie – atît a fiului du­hov­ni­cesc, cît și a duhovnicului – reprezintă o condiţie esenţială pentru foloasele duhovniceşti pe care le putem avea de pe urma Spovedaniei. 

Este bine ca Spovedania – actualizare permanentă a harului primit la Botez – să fie cît mai deasă, chiar dacă ea nu este urmată de Împărtăşanie. Nu se lasă păcatul sau diferitele frămîntări să ia proporţii sau să se „cronicizeze” în noi. Spove­da­nia rară, de regulă în preajma marilor sărbă­tori, cînd preoţii sînt asaltaţi de sute de persoane zilnic, e ceva mai degrabă superficial, ce adeseori denotă mai mult un fel de conformism superstiţios decît o reală pocăinţă şi un autentic dor de Dumnezeu.  

Mai ales în privinţa Sfintelor Taine, trebuie să avem grijă să evităm formalismele, căci a nu le primi cu sinceritate înseamnă a lua în deşert puterea lui Dumnezeu, care se manifestă plenar în ele, cu mult peste înţelegerea curentă a rațiunii noastre omenești. (Va urma)

 

Răzvan CODRESCU

Mai puteți citi pe acest blog:

* Sfintele Taine ale Bisericii (I) 

* Sfintele Taine ale Bisericii (II) 

* Sfintele Taine ale Bisericii (III)