luni, iunie 27, 2016

CURS ELEMENTAR DE RELIGIE CREȘTINĂ (VIII)

SUMARUL BLOGULUI 


UNIVERSUL RELIGIILOR (5) 

5. Cele trei monoteisme (urmare) 

CREȘTINISMUL. Subcapitolul de față cuprinde doar o schiță foarte sumară a creștinismului; toate aspectele prezentate în el vor fi reluate, adîncite și completate în capitolele următoare. 
Creștinismul a luat naștere în mediul religios evreiesc, continuînd și depășind revelația divină cuprinsă în cărțile Vechiului Testament. „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau Proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17), ne spune deslușit Mîntuitorul. Creștinismul valorifică latura dumnezeiască a vechiului iudaism, combătînd neajunsurile lui omenești. El aduce, prin Iisus Hristos, adevărata conștiință universală a celor dumnezeiești și consolidează legătura spirituală dintre om și Dumnezeu. „Căci Legea prin Moise s-a dat, iar harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1, 17). De aici rezultă, firește, că, spre deosebire de evrei, creștinii citesc și interpretează Vechiul Testament în lumina Noului Testament – călăuza lor supremă. 
Monoteismul creștin se deosebește de cel evreiesc în primul rînd prin dogma trinitară. Dumnezeu este Unul ca ființă, dar în trei ipostasuri: Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh (pe care catolicii îl numesc Sfîntul Spirit). Asupra acestei dogme de căpătîi, fixate definitiv în Crezul creștin (Simbolul Credinței), vom reveni pe larg la momentul potrivit, cu toate precizările teologice care se impun. Deocamdată vom reține că, după credința creștină, Dumnezeu Însuși, în al doilea său ipostas – Fiul –, „S-a întrupat de la Duhul Sfînt și din Fecioara Maria și S-a făcut om”. De aceea Iisus Hristos este numit deopotrivă Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului: El este Fiul lui Dumnezeu din eternitate (de „mai înainte de toți vecii”) și Fiul Omului prin întruparea Sa în timp. Dumnezeirea Lui este piatra de temelie a noii religii. Cine contestă dumnezeirea lui Iisus Hristos, chiar dacă pretinde că-L respectă și că-L admiră, nu este creștin, nici om religios în adevăratul sens al cuvîntului. De la numele Mîntuitorului derivă și acelea de creștinism și creștin: religia și credinciosul lui Hristos (alte variante fonetice și/sau grafice: Chrestos, Crestos, Christos, Cristos, Christ, Crist, Hrist). Pentru întîia oară ucenicii Săi s-au numit creștini pe ei înșiși spre jumătatea veacului întîi, în părțile Antiohiei (cf. Fapte 11, 26). 
Iisus Hristos, Dumnezeul întrupat, S-a dăruit lumii în dubla postură de Mîntuitor și Învățător. El a propovăduit, a săvîrșit minuni, a îndurat patimă, răstignire și moarte, pentru ca a treia să învieze din mormînt, „cu moartea pre moarte călcînd și celor din morminte viață dăruindu-le”, cum spune cîntarea pascală. În cele din urmă, încheindu-Și misiunea mîntuitoare pe pămînt, S-a înălțat la ceruri, „unde șade de-a dreapta Tatălui”, adică în plinătatea slavei Sale dumnezeiești, de unde „iarăși va să vie cu mărire, să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfîrșit” (Simbolul Credinței). „Învierea Domnului e nădejdea noastră, Înălțarea Domnului e gloria noastră”, spune Fericitul Augustin. Noi trăim, așadar, cu nădejdea obșteștii învieri și cu putința transcenderii condiției noastre pămîntești. 
Prin învățătura Sa, Hristos a arătat lumii calea mîntuirii; prin jertfa Sa pe cruce, „a ridicat păcatul lumii”; prin Învierea Sa, „a biruit moartea”. Neștiința, păcatul și moartea – iată cele trei nedesăvîrșiri ale omului „căzut” împotriva cărora creștinismul își înarmează credincioșii, oferind, prin Iisus Hristos, temeiul și modelul absolut al existesței creștine (care nu-i altceva decît imitatio Christi, „urmarea lui Hristos”). 
Venirea Fiului reprezintă împlinirea întocmai a profețiilor cuprinse în Vechiul Testament. Hristos înseamnă literal „Unsul”, fiind transpunerea grecească a ebraicului Mașiah. Iisus este Mesia, Unsul lui Dumnezeu, Mîntuitorul făgăduit (despre Care mărturisiseră proorocii din vechime), restauratorul omului și al lumii, revelația supremă a divinului în istorie. 
Mesianismul creștin este spiritualist și universalist. Spre deosebire de iudaism, creștinismul este o religie deschisă tuturor neamurilor pămîntului. De altfel, uriașa lui răspîndire și puternica lui autoritate, faptul de a fi despicat în două istoria („înainte de Hristos” și „după Hristos”, ceea ce, din păcate, în limbajul laicizat de astăzi, se înlocuiește curent cu „înaintea erei noastre” și „era noastră”) sînt semne, între altele, ale originii sale dumnezeiești. 
Aderența la creștinism se face prin credință (în Sfînta Treime, în Sfînta Biserică, în Sfintele Taine și în celelalte dogme și învățături creștine, la care ne vom referi pe larg în capitolele următoare) și se consfințește prin Botez. Numai că „precum trupul fără suflet mort este, tot așa și credința fără de fapte moartă este” (Iacov 2, 26). Faptele credinței sînt faptele iubirii. Aceasta este porunca cea mare pe care ne-a dat-o Mîntuitorul. Dacă în Vechiul Testament măsura iubirii era dragostea omului de sine însuși („Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta... Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea și Proorocii” – Matei 22, 37-40), în Noul Testament măsura iubirii devine însăși dragostea lui Hristos față de noi („Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi unul pe altul să vă iubiți!” – Ioan 13, 34). Din această măsură dumnezeiască a iubirii rezultă o consecință de care iudaismul a rămas complet străin: „Ați auzit că s-a zis: Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău! Iar Eu vă zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvîntați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc. Ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele și peste cei răi, și peste cei buni, și trimite ploaie și peste cei drepți, și peste cei nedrepți... Fiți, dar, voi desăvîrșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvîrșit este” (Matei 5, 43-48). Credinciosul, iubind, își pune dreaptă nădejde în Dumnezeu și făptura lui întreagă se bucură întru Domnul; el așteaptă, laolaltă cu tot neamul creștinesc, cu cei vii și cu cei adormiți, „învierea morților și viața veacului ce va să fie” (cu afirmarea acestei nădejdi eshatologice se încheie și Crezul creștin).  
Prin urmare, acestea trei – credința, nădejdea și iubirea – sînt marile virtuți ale vieții întru Hristos (tradiția le numește „virtuți teologice”, iar lor li se adaugă „virtuțile cardinale”: înţelepciunea, dreptatea, cumpătarea şi tăria). „Și acum rămîn acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Corinteni 13, 13). 
Viața pămîntească și învățătura lui Iisus Hristos au fost consemnate în scris de către evangheliști. Aceste scrieri sfinte și alte texte apostolice, insuflate de Duhul lui Dumnezeu, alcătuiesc cea de-a doua parte a Bibliei sau Sfintei Scripturi, Noul Testament, principalul izvor de credință al religiei creștine. Lui i se adaugă Sfînta Tradiție, perpetuată pe cale orală în cadrul Bisericii, și învățăturile Sfințilot Părinți. În lumea ortodoxă răsăriteană se bucură de o mare prețuire Filocalia („iubirea de frumusețe”, în sens dumnezeiesc), cuprinzînd pagini alese din scrierile ziditoare de suflet ale marilor înduhovniciți răsăriteni. Versiunea românească a acesteia, datorată părintelui Dumitru Stăniloae, numără astăzi 12 volume (traduse, adnotate și publicate de-a lungul anilor, începînd din 1946).
Cultul creștin se desfășoară, cu rare excepții, în biserici, prin mijlocirea preoților de diferite ranguri, și constă din săvîrșirea Sfintelor Taine (catolicii le numesc Sacramente), îndeosebi a Sfintei Euharistii, din rugăciuni, din lecturi din cărțile sfinte și tîlcuirea acestora (prin predici), precum și din cîntări bisericești. Principala slujbă creștină este Sfînta Liturghie. În bisericile ortodoxe este săvîrșită de regulă liturghia Sfîntului Ioan Gură de Aur (Hrisostomul), arhiepiscop al Constantinopolului din veacul al IV-lea, unul dintre cei mai de seamă Sfinți Ierarhi și scriitori bisericești ai creștinătății.
Cultul, ca și doctrina creștină, cunoaște unele diferențieri, apărute cu timpul, în funcție de cadrul confesional. 
Creștinismul actual se exercită în trei mari confesiuni: ortodoxia, catolicismul și protestantismul. Asupra diferitelor aspecte confesionale vom avea ocazia să revenim. Să precizăm deocamdată că nu au statut de confesiuni numeroasele secte eretice, pretins creștine, jalnice expresii ale rătăcirilor spirituale ale lumii postmedievale (baptiști, adventiști, penticostali, Martori ai lui Iehova, mormoni ș.a.m.d.). Adevăratul creștin, încadrat confesional în Biserica tradițională, este dator să se delimiteze de orice formă de sectarism și să apere unitatea creștinismului apostolic, urmînd sfatul Sfîntului Apostol Pavel: „Și vă îndemn, fraților, să vă păziți de cei ce fac dezbinări și sminteli împotriva învățăturii pe care ați primit-o. Depărtați-vă de ei!” (Romani 16, 17). Românii, ortodocși în covîrșitoarea lor majoritate (aproape 90%), prin naștere și prin tradiție, n-ar trebui să uite nici o clipă că orto-doxia înseamnă, în traducere literală, tocmai „dreapta credință”. Să nu umblăm deci pe căile cele strîmbe și să nu ne plecăm urechea către „proorocii mincinoși” ai veacului acestuia, ca nu cumva, amăgindu-ne că adunăm, să risipim de fapt și moștenirea primită din bătrîni!
Ziua sfîntă a creștinilor este duminica („ziua Domnului”, cea în care Hristos a înviat din morți). Cele mai mari sărbători creștine sînt – în cronologia anului bisericesc, care începe la 1 septembrie – Crăciunul (Nașterea Domnului), avînd dată fixă (25 decembrie), și Sfintele Paști (Învierea Domnului), cu prăznuire primăvara și cu dată variabilă de la an la an. Ele sînt precedate de cele mai importante perioade de post de peste an. Ortodoxia acordă cea mai mare cinste Învierii (și Postului Mare care o precede, la capătul căruia credincioșii sînt chemați să-și mărturisească păcatele – să se spovedească – și să se împărtășească din trupul și sîngele Domnului), în vreme ce apusenii (catolici și protestanți) prețuiesc prioritar sărbătoarea Crăciunului (strîns legată și de cea a Anului Nou, după calendarul laic). 
Creștinismul este, de multe veacuri, religia cu cel mai mare număr de credincioși [depășind astăzi două miliarde, deci aproape o treime din omenirea actuală]. Toate țările din Europa și din cele două Americi sînt țări creștine, dar numeroși creștini trăiesc și pe celelalte continente. Nu există astăzi în lume nici o țară fără comunități creștine. De altfel, ultima poruncă a lui Iisus Hristos, înaintea Înălțării Sale la ceruri, a fost tocmai aceasta: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pămînt. Drept aceea, mergînd, învățați toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh, îndemnîndu-le să păzească toate cîte v-am poruncit vouă. Și iată, Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrșitul veacului. Amin” (Matei 28, 18-20). (Va urma) 

Răzvan CODRESCU
  
Mai puteți citi pe acest blog:
  

2 comentarii:

La 30/6/16 3:02 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Cum mai poate fi o singura Biserica dupa schisma dintre Rasarit si Apus?

 
La 1/7/16 7:51 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

E o întrebare la care n-a reușit să răspundă nici măcar Sinodul Panortodox...
Dar unde se poticnește înțelegerea omenească, de la Răsărit la Apus, nu vă îndoiți că are cumpănire tainică înțelepciunea divină. Deci fiecare să-și vadă de ale sale și să lase în seama lui Dumnezeu judecata tuturor, căci la Dumnezeu nu-i nici neputință, nici nedreptate.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire