luni, mai 16, 2016

CURS ELEMENTAR DE RELIGIE CREȘTINĂ (I)

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME
  

Spre jumătatea anilor ’80, pe cînd eram încă profesor stagiar de limba română și mai zelos decît oricînd să iau vremurile în răspăr, sfidînd, în felul și după puterile mele, materialismul și ateismul regimului comunist, m-am apucat să redactez – cu gîndul de a-l face să circule măcar într-un cerc restrîns, mai ales printre tineri (elevi, studenți, dar și colegi de generație, de regulă complet lipsiți de cunoștințe religioase) – un soi de manual catehetic, intitulat O introducere în creștinism din perspectiva ortodoxiei răsăritene. Era de fapt și o lămurire de sine, sintetizînd și sistematizînd ceea ce cumulasem în cîțiva ani de lecturi și meditații. Simțeam nevoia să împărtășesc un crez, dar și să exersez o anume subversivitate, nu fără o notă ușor teribilistă de patetism juvenil. Proiectul era ambițios și nu l-am realizat decît în parte. Sumarul pe care-l concepusem – și care astăzi îmi produce o amuzată înduioșare – a fost următorul (cu mențiunea că el nu se mai regăsește întocmai în varianta publicată în anii ’90 și pe care o voi posta și aici):

Cuvînt înainte 
PARTEA ÎNTÎI: DESPRE RELIGIE ÎN GENERAL 
I. CE ESTE RELIGIA? 
II. RELIGII NATURALE ȘI RELIGII REVELATE
III. RELIGII POLITEISTE ȘI RELIGII MONOTEISTE 
IV. OMUL RELIGIOS 
V. RELIGIE ȘI CULTURĂ 
PARTEA A DOUA: DESPRE RELIGIA CREȘTINĂ 
I. CE ESTE CREȘTINISMUL 
II. DE LA IUDAISM LA CREȘTINISM 
III. IISUS HRISTOS 
IV. BIBLIA SAU SFÎNTA SCRIPTURĂ 
1. Vechiul Testament 
2. Noul Testament 
V. SFÎNTA TRADIȚIE 
VI. DOCTRINA CREȘTINĂ. TEOLOGIA 
1. Ce este teologia? 
2. Ce este dogma? 
3. Dumnezeu – „Treimea cea de o ființă și nedespărțită” 
4. Dumnezeu – Creatorul și Proniatorul lumii 
5. Energiile necreate 
6. Creația (I). Lumea nevăzută 
7. Creația (II). Lumea văzută 
8. Creația (III). Omul – sinteză a Creației 
9. „Chipul” și „asemănarea” lui Dumnezu în om 
10. Omul „paradisiac” și omul „căzut” 
11. Istoria din perspectivă creștină 
12. Iisus Hristos sau mîntuirea dinspre Dumnezeu 
13. Urmarea lui Hristos sau mîntuirea dinspre om 
14. Viață, moarte și înviere 
15. Eshatologia creștină 
VII. CULTUL CREȘTIN. BISERICA 
1. Cincizecimea (Pogorîrea Sfîntului Duh) și nașterea Bisericii 
2. Biserica – „Trupul mistic al lui Hristos” 
3. Biserica luptătoare 
4. Ierarhia bisericească 
5. Viața monahală 
6. Rugăciunea și postul 
7. Sfintele Taine 
8. Sfînta Liturghie 
9. Sărbătorile religioase 
10. Creștinul în Biserică 
11. Simbolismul religios creștin 
12. Crucea și semnul crucii 
13. Cultul Sfintelor Icoane 
14. Artele în Biserică 
15. Combaterea formalismului religios 
VIII. SCOPUL VIEȚII CREȘTINE. MORALA CREȘTINĂ 
IX. SCURTĂ ISTORIE A CREȘTINISMULUI 
1. Nașterea și răspîndirea creștinismului 
2. Triumful creștinismului. Sfîrșitul Antichității și nașterea Evului Mediu 
3. Creștinismul medieval pînă la Marea Schismă 
4. Marea Schismă (1054) 
5. Ortodoxie și catolicism 
6. Căderea Constantinopolului (1453) din perspectiva istoriei creștinismului 
7. Criza catolicismului. Renașterea și Reforma 
8. Contrareforma. Problema Inchiziției 
9. Creștinismul în lumea modernă și contemporană. Sectele religioase 
10. Ortodoxia față de protestantism și neoprotestantism 
11. Ortodoxia românească 
12. Vrăjmașii istorici ai creștinismului 
a. Evreii 
b. Păgînii 
c. Ereticii 
d. Masonii 
e. Ateii 
X. PRINCIPALELE SĂRBĂTORI DIN CALENDARUL CREȘTIN 
1. Sfintele Paști (Învierea Domnului) 
2. Crăciunul (Nașterea Domnului) 
3. Alte sărbători importante 
XI. CREȘTINISMUL ȘI CULTURA 
Creștinismul și arta 
Creștinismul și filosofia 
Creștinismul și știința 
XII. CREȘTINISMUL ȘI VIAȚA SOCIAL-POLITICĂ 
XIII. MISIONARISMUL CREȘTIN. SPIRITUL ECUMENIC 
XIV. CĂRȚILE DE CĂPĂTÎI ALE CREȘTINULUI ORTODOX 
În loc de încheiere 
ANEXE 
Anexa I: 
Simbolul Credinței (Crezul) 
Anexa II: 
„Rugați-vă neîncetat!”: Rugăciunea domnească („Tatăl nostru...”) și alte rugăciuni creștine 
Anexa III:  
Mic glosar de termeni creștini 
Indice de materii 
Bibliografie selectivă
  
Am ajuns să scriu – și să transcriu caligrafic (prin vara lui 1989), cu intenția de a dactilografia ulterior – numai Partea întîi și Partea a doua pînă la capitolul VII (acoperind expunerea doctrinară, pe care am socotit-o cea mai importantă). 
Evenimentele din decembrie 1989 au pus de la sine demersul meu într-un con de desuetudine. Noua libertate religioasă a dus la fireasca explozie a literaturii aferente, iar Biserica și-a putut exercita de-acum nestingherită misiunea ei catehetică, așa că n-am mai avut motivația de a duce la capăt modestul meu „catehism” subversiv, rămas mai degrabă ca simplu document al unei deveniri personale (sau cel mult al zbaterilor unei epoci nefericite, pe care slavă Domnului că am depășit-o mai repede decît aș fi putut eu să sper atunci cînd îmi începusem demersul auctorial). 
Ca să nu rămîn cu sentimentul unei osteneli cu totul zadarnice, am decis totuși să public, cu minime restructurări, reformulări sau adaosuri, ceea ce apucasem să scriu, folosindu-mă de contextul oferit de revista Puncte cardinale, unde materialul a apărut în serial, mai mulți ani de-a rîndul (din august 1991 pînă în septembrie 1995), cu titlul Curs elementar de religie creștină și sub semnătura Vasile A. Marian. Nota inaugurală a fost aceasta (nr. 8/1991, p. 7): „Acest modest «curs» de creștinism, pe care-l inaugurăm în paginile revistei Puncte cardinale, nu are nici intenția și nici căderea de a fi un catehism în înțelesul strict al cuvîntului. Redactat de un mirean, el se adresează mai cu seamă tinerilor care, deși ținuți departe de problemele religioase, simt totuși nevoia (sau nutresc măcar simpla curiozitate) de a afla, într-o expunere sistematică, clară și concisă, lucruri pe care nu au avut pînă acum putința să și le limpezească îndeajuns, fie din pricina lipsei de informație, fie din pricina denaturărilor curente de tot felul (heterodoxe, ideologice, științifice, culturale etc.). Sîntem siguri că Biserica Ortodoxă Română este deja preocupată, cu autoritatea, competența și mijloacele ei specifice, să umple acest gol moștenit din era comunistă. O adevărată renaștere a spiritului românesc, la care năzuim cu toții, nu va putea fi lipsită de dimensiunea religioasă, în speță de aceea a creștinismului strămoșesc”. Iar la încheierea serialului scriam (nr. 9/1995, p. 6),: „Aici se încheie primul volum al acestui Curs..., pe care am început să-l publicăm în serial în urmă cu patru ani [...], considerîndu-l folositor, ca material auxiliar, mai ales elevilor ce studiază, în gimnazii și licee, Religia și morala creștină sau Istoria religiilor. Desigur, spre marea noastră bucurie, astăzi lucrurile stau mult mai bine în privința educației și culturii religioase a tinerei generații decît la data cînd noi am elaborat această Introducere... (anii ‘80) sau decît la data cînd am avut posibilitatea să începem publicarea ei (1991)...” (mă întreb, în paranteză, dacă acum, după mai bine de 20 de ani, am evoluat sau am involuat în acest sens...). Am primit semne că unora le-a fost de folos – și îmi place să cred că altora le-ar mai putea fi de folos și astăzi, așa că reiau serialul din Puncte cardinale și pe acest blog (cu unele actualizări - de regulă, între paranteze drepte - și mici îndreptări tacite), măcar ca provocare la o mai bună așezare în orizontul credinței (pe care cineva ar putea-o dobîndi pornind de aici și mergînd spre surse mai înalte). Astăzi, fără îndoială, aș aborda altfel multe dintre aceste probleme, dar am încredințarea că reformularea și adîncirea lor rămîne treaba altora mai autorizați decît mine, sub tutela insubstituibilă a Bisericii, căreia îi sîntem cu toții smerite mădulare, cu multele noastre păcate și cu puținele noastre virtuți. (R. C.)


CE ESTE RELIGIA (1) 

1. Etimologie și definiție 
  
Cuvîntul „religie”, generalizat astăzi în limbile europene, este de origine latină. Cicero (106-43) îl punea în legătură cu verbul relego,-ere („a reciti”, „a studia cu grijă și respect”). Scriitorul creștin Lactanțiu (240-320) îl credea derivat de la un alt verb latinesc: religo,-are („a uni”, „a lega de”). Nici pînă astăzi etimologiștii nu au ajuns la un consens. În aceste condiții, ne putem permite să optăm contextual pentru soluția lui Lactanțiu, căci ea se apropie mai mult de natura intimă a religiei. 
Nu vom face aici inventarul definițiilor date religiei de-a lungul timpului, din cele mai diferite perspective, ci ne vom mulțumi să pornim de la una lipsită de pretenții, dar pe care o considerăm mai potrivită demersului de față: religia este un ansamblu de credințe și practici menite să-l (re)pună pe om în legătură cu realitatea divină. Prin credința și viața religioasă omul tinde să-și depășească starea/condiția limitată, străduindu-se să se integreze într-o ordine mai înaltă, într-o realitate de nivel superior, tainică, dar accesibilă fiecăruia dintre noi în măsura în care sîntem dispuși să ne deschidem, cu inima și cu mintea, perspectivelor ei nebănuite. Aceasta este realitatea divină, în fapt singurul „real” autentic, nesupus „curgerii haotice și periculoase a lucrurilor, aparițiilor și disparițiilor lor întîmplătoare și lipsite de sens” (Mircea Eliade).  
Cele mai multe dintre religii consideră că omul a fost el însuși, la origini, părtaș direct la această realitate absolută, dar s-a îndepărtat într-un fel sau altul de ea, „căzînd” în actuala lui condiție relativă. Nostalgia „paradisului” i-a rămas însă vie în suflet, dîndu-i imboldul lăuntric pentru recuperarea pe cale religioasă a desăvîrșirii pierdute.
  
2. Origine
   
În această nostalgie adîncă a sufletului omenesc își află originea subiectivă orice act religios. Toate religiile, de la cele mai simple pînă la cele mai complexe, vin să răspundă acestei nevoi spirituale de autodepășire a omului istoric, setei acesteia de împlinire desăvîrșită, cu neputință de realizat pe cale profană. „Omul, oricît de liber, este în mod ireductibil supus intuițiilor sale arhetipale, create în momentul cînd a luat cunoștință de situația sa în Cosmos. Nostalgia Paradisului poate fi descoperită și în actele cele mai banale ale omului modern. Absolutul nu poate fi extirpat...”, scria Mircea Eliade (1907-1986) în al său Tratat de istoria religiilor (1949). 
Religiozitatea se arată  fi, așadar, o caracteristică esențială a naturii omenești, iar religiile născute pe temeiul ei reprezintă cea mai înaltă formă de manifestare spirituală a omului în istorie. Marile religii nu s-au născut nicidecum din „spaima omului primitiv în fața forțelor naturii” ori din interesul celor puțini de a-i domina pe cei mulți (religia văzută ca „opiu al popoarelor”!), nici din vreun alt factor exterior și profan. Orice act religios izvorăște din „lăuntrul dumnezeiesc” al omului, reprezentînd năzuința lui intimă spre o condiție umană desăvîrșită, spre o lume a armoniilor esențiale. 
„O, dacă n-ar fi această lumină de departe, această fulgerare de Paradis ce arde în adîncul memoriei noastre, ca o imagine ce se vrea cu tot dinadinsul realizată, atunci ce oaie blîndă și împăcată ar fi omul printre scaieții acestei lumi! Noblețea lui stă în refuzul haosului și în această aspirație năvalnică spre lumina de departe. Și nici unul dintre cei care au căzut în acest asalt al Paradisului n-a rămas țărînă uitată în cimitirul oilor”, scria poetul și teologul Nichifor Crainic (1889-1972) într-o „Mărturisire de credință” din 1934.  
Dar pe lîngă această origine subiectivă, omenească, religiile își mai revendică și originea supraomenească, de ordin divin. Omul și divinitatea se cheamă reciproc spre comuniunea – „nunta” – mistică. Umanul caută divinul, iar divinul răspunde el înșuși acestei căutări, revelînd omului tainele sacre, după măsura vredniciei fiecăruia. Dialogul real dintre om și zeu se află la originea oricărui autentic demers religios. 

3. Finalitate 
  
Scopul sau finalitatea religiei constă, prin urmare, în stabilirea unui raport real și armonios între „lumea de aici” și „lumea de dincolo”, raport al cărui termen ultim este mîntuirea, adică salvarea omului și a lumii sale dintr-o stare de nedesăvîrșire pieritoare într-una de desăvîrșire nepieritoare, avînd divinitatea drept garant absolut. Prin viața religioasă, care sacralizează existența întreagă, omul iese din însingurarea sa orgolioasă, din sinele său îngust, din condiția pămîntească, mizeră și trecătoare, înscriindu-se pe orbita veșniciei, luminat și transfigurat. Omul religios participă încă din viața aceasta, în chip conștient, la destinul său veșnic. Pe de altă parte, el se face pricină de binecuvîntare pentru lumea întreagă, reducînd, pe cît este cu putință aici și acum, haosul care paște de pretutindeni istoria desfigurată de păcat. 
Dintre toate făpturile lumii, omul singur este învestit cu noblețea spiritului. Religia este cadrul divino-uman în care spiritul omului își poate îndeplini menirea transcendentă, în chip real și definitiv, căci el nu mai lucrează singur, cu puterile sale limitate, ci capătă ajutorul tainic al atotputerniciei divine. 
Cîndva, în timpuri imemoriale, omul a suferit o „cădere” existențială, pierzînd paradisul și devenind făptură muritoare. Religia este calea de întoarcere în paradis, în intimitatea Spiritului Suprem, acolo unde „nu mai este nici întristare, nici moarte”. Creștinismul va duce finalitatea religiei pînă la ideea de îndumnezeire a omului: „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca și omul să se facă dumnezeu, nu după fire, ci după har” (Sf. Atanasie cel Mare et alii).
  
4. Structură
  
Termenii de bază ai oricărei religii autentice vor fi, așadar, divinitatea, omul și mîntuirea. Raportul cu divinitatea al omului care tinde să se mîntuiască se întemeiază pe credință, dar aceasta nu rămîne numai „teoretică”, ci se manifestă în actul religios, specific fiecărei religii în parte. Cadrul cel mai propice exercitării lui este îndeobște templul sau un spațiu consacrat corespunzător, considerat drept „loc sacru”. Aici se oficiază ritualul sau cultul sacru. Mediatorul consacrat dintre om și divinitate este preotul sau sacerdotul. Mijlocul predilect prin care și preotul, și credincioșii se adresează divinității este rugăciunea. Prin ea se formulează cereri, se aduc mulțumiri sau se înalță laude. Fiecare religie are, în fine, învățăturile ei specifice, înfățișate fie în limbajul simbolic al miturilor (mai ales în cazul religiilor arhaice), fie într-o teologie teoretic articulată, avînd aspectul unei filosofii religioase, dar cuprinse între liniile de forță ale unor dogme revelate (sau, în orice caz, considerate astfel de către credincioșii respectivi). Sistemul de credințe și învățături sacre ale unei religii, fie ele explicite (într-un cod teologic) sau doar implicite (într-un cod mitologic), reprezintă doctrina acelei religii, consfințită prin tradiție și nenegociabilă individual. 
Firește că viața religioasă nu se desfășoară numai în forme instituționalizate, ci și în forme individuale, paralele cu cele dintîi. Experiențele mistice particulare variază indefinit, de la religie la religie și de la credincios la credincios. Ele pot atinge o mare complexitate, dar nu sînt legitime decît în măsura în care aparțin prin derivație unui univers religios supraindividual (ca în cazul sihaștrilor creștini sau buddhiști, de pildă), căruia nu-i încalcă principiile și regulile tradiționale. 

5. Esența actului religios: credința
  
Legătura spirituală a omului cu divinitatea, această „taină a tainelor” care „covîrșește toată mintea”, nu se poate stabili pe cale strict rațională sau senzorială (divinul fiind suprarațional și imaterial), ci implică în mod necesar credința, pe care Apostolul Pavel o definea drept temei al celor nădăjduite și dovadă a celor nevăzute (cf. Evrei 2, 1). Credința este o forță interioară de ordin afectiv, capabilă să-l întărească, să-l lumineze și să-l transfigureze pe om. Dar ea nu este o forță oarbă, opusă radical rațiunii, cum a fost prezentată uneori (și mai ales în vremea din urmă). Supraraționalul nu trebuie confundat cu iraționalul; el nu este negare a rațiunii, ci depășire a ei, din punctul în care aceasta nu mai are acces. Și dreapta credință slujește înțelegerii, și dreapta înțelegere slujește credinței (credo ut intelligam). 
Credința este constituțională ființei noastre spirituale, „dormind” în adîncul oricărui subconștient omenesc, în așteptarea de a fi „trezită” și pusă în lucrare. De aceea s-a putut afirma că „nu există om ateu în subconștient” (Mircea Eliade). Omul modern, confiscat tot mai mult de cunoașterea lumii exterioare, a uitat din păcate să se mai adîncească și în cunoașterea de sine, în care cei vechi au văzut dintotdeauna începutul adevăratei înțelepciuni („Cunoaște-te pe tine însuți!”). Veacului nostru i se potrivește mai mult decît oricărui altuia avertismentul cuprins în întrebarea lui Hristos: „Ce-i folosește omului să cîștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul său?” (Matei 8, 36). 
Dar în ce chip se poate produce în sufletul omului trezirea religioasă? Hristos ne învață cu toată simplitatea: „Cereți și vi se va da, căutați și veți afla, bateți și vi se va deschide! Că oricine cere ia, cel care caută află, iar celui care bate i se va deschide” (Matei 7, 7-8). Drumul spre Dumnezeu nu este și nu poate fi același pentru toți. Rețetarele duhovnicești reprezintă o iluzie a catehismelor proaste. Important este ca omul să nu se abandoneze indiferenței spirituale, să nu accepte a trăi la nivelul celor necuvîntătoare, preocupat doar de conservarea sa biologică sau de satisfacțiile imediate. Iscodindu-și adîncimile sufletești, (re)punîndu-și sincer și grav, fără idei preconcepute, marile întrebări sale existenței (privind, înainte de toate, taina vieții și taina morții), oricine poate face începutul propriei sale treziri duhovnicești. Credința nu vine decît rareori dintr-o dată. Ea se lămurește cu încetul în sufletul omului, din lupta cu șerpii tuturor îndoielilor. 
Se poate afirma totuși, urmînd vechilor învățături, că există două modalități generale prin care credința se poate actualiza în om: fie prin „auzire”, fie prin „vedere”. Avem, altfel spus, o credință trezită din afară, prin mijlocirea propovăduirii (orale sau scrise), și o credință trezită dinlăuntru, în chip tainic, prin experiență proprie, ducînd la clar-vederea interioară a marilor adevăruri. De aceasta din urmă se învrednicesc însă numai foarte puțini: „Alta este credința cea de obște a dreptcredincioșilor, adică dogmele drepte despre Dumnezeu și despre făpturile Sale [...], și alta cea a vederii, adică a cunoștinței, care nu se împotrivește celei dintîi, din care s-a și născut, ci o face mai sigură. Pentru că pe cea dintîi am învățat-o din auz, moștenind-o de la Părinții cei dreptcredincioși și de la învățătorii credinței dreptmăritoare, iar cea de-a doua vine prin aceea că [...] am voit să lucrăm virtuțile [...] întru cunoștință” (Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, II, 2, în Filocalia românească, vol. 5, p. 194). 
Credința se desăvîrșește prin faptele cele bune săvîrșite în numele ei. Omul virtuos sporește în credință și lumina adevărului îl umple ca pe „un vas ales”. (Va urma)
  
Răzvan CODRESCU
  
P. S. 

Pe la jumătatea anilor ‘90, am avut intenția de a rescrie vechiul Curs elementar..., reintitulîndu-l O introducere în creștinism (titlu sub care a și figurat vreme de cîțiva ani în planurile editoriale ale Fundației Anastasia), dar m-am oprit după primele pagini (pe care le reproduc mai jos, ca imaginea demersului să fie cît mai fidelă), confiscat de alte priorități publicistice și editoriale, dar și realizînd treptat că de-acum contextul era cu totul altul: piața de carte din România era deja invadată de alte „catehisme” sau „manuale” (mai bune sau mai rele), iar noului public îi era de-acum lesne accesibilă o mare și variată ofertă de literatură religioasă, depășind cu mult bibliografia restrînsă pe care mă bazasem eu în redactarea inițială din anii comunismului și reclamînd alt tip de abordare a problematicii religioase în general (pe care nu sînt sigur că teologia oficială l-a nimerit – dar aceasta rămîne o altă discuție). (R. C.)

O INTRODUCERE ÎN CREȘTINISM: 
I. REPERE DOCTRINARE

LĂMURIRI  INTRODUCTIVE 

1. Ce este religia
  
De-a lungul timpului, religiei i s-au dat numeroase definiții [1], din cele mai diverse perspective (teologice, poetice, filosofice, psihologice, antropologice, sociologice, juridice etc.), fără ca vreuna dintre ele să poată acoperi întreaga complexitate a fenomenului religios. De altfel, trebuie admis că o definiție atotcuprinzătoare și general acceptată este omenește imposibilă, mai ales că religiosul, dincolo de varietatea întruchipărilor istorice și de anumite vecinătăți derutante [2], ține, prin natura sa, de domeniul tainelor ultime, parțial accesibile spiritului nostru mai degrabă la modul experimental decît la modul discursiv. Să nu uităm că marea problemă a misticilor – acei trăitori care pătrund cel mai adînc în nemărginirea misterului divin – este tocmai aceea de a da expresie trăirilor și viziunilor de care s-au învrednicit/au fost învredniciți [3]. Gîndirea și limbajul – ținînd de relativitatea condiției umane actuale – își experimentează limitele în confruntarea cu Absolutul. Apofatismul („teologia negativă”), la care vom reveni mai pe larg, este și consecința acestui impas [4]. De aceea, limbajul mistic este întotdeauna simbolic și antinomic (cum să dai grai de-ne-grăitului?), iar unii mistici preferă să tacă asupra experiențelor lor. Creștinește vorbind, cuvintele se smeresc dinaintea Cuvîntului, ca nu cumva măreția Logos-ului să fie prefăcută în logoree... [5] 
Desigur, cei care analizează religia din afara ei, ca pe un „obiect” supus observației „științifice”, nu au astfel de scrupule, sau nu le împing atît de departe. Însă analizele lor, pe oricîte fapte s-ar întemeia, rămîn arbitrare și superficiale, ca unele ce ignoră esența fenomenelor studiate. Definițiile rezultate de aici nu sînt doar insuficiente, ci adeseori complet false, cum vom avea prilejul să arătăm pe parcurs. 
Dacă avem totuși nevoie de o „definiție de lucru” a religiei, e mai prudent să pornim de la una pe care am putea-o numi etimologică (de fapt, mai mult un reper principial decît o definiție propriu-zisă). Iar aceasta nu pentru că etimologia cuvîntului ar fi limpede (ea este, dimpotrivă, foarte controversată), ci pentru că din însumarea ipotezelor etimologice se poate obține, credem, o circumscriere satisfăcătoare a fenomenului, sub aspectele lui esențiale.  
Intrat în toate limbile europene moderne, cuvîntul „religie” este de origine latină: religio, onis. Discuțiile se poartă în jurul statutului său înlăuntrul limbii latine și în jurul multiplelor lui sensuri din latina clasică [6]. 
Unii autori vechi (începînd cu Lactanțiu, Divinae Institutiones, IV, 28) îl pun pe religio în legătură cu religo,-are, „a lega”, „a uni”; religia ar fi, prin urmare,  cea care-l pune pe om în relație cu divinitatea sau cu o ordine superioară a lucrurilor [7]; desigur, ideea de „legătură” se poate extinde și la comunitatea interumană: religia îi unește pe oameni într-o credință și îi leagă de anumite obligații rituale. Deși cea mai convenabilă înțelesului creștin al cuvîntului, această ipoteză se izbește, din punct de vedere lingvistic, de dificultăți explicative de ordin formal (asupra cărora ar fi oțios să insistăm aici). 
Pe urmele lui Cicero (De natura deorum), cuvîntul a fost pus în legătură cu relego,-ere, „a relua”, „a parcurge din nou”, „a reciti (repovesti, reanaliza)”; astăzi se admite că religio se poate explica prin relegere, dar nu neapărat în sensul strict ciceronian („a reciti cu luare aminte”, „a trece din nou în revistă tot ceea ce ține de cultul zeilor”) [8], ci pornind mai degrabă de la interpretarea prefixului re- nu atît în sens repetitiv, cît în sens intensiv, pe lîngă lego,-ere (care nu înseamnă doar „a citi”, ci și „a aduna”, „a culege”, „a alege”), opunîndu-se formal [9] lui neglego,-ere („a neglija, a nu se îngriji de..., a nu lua în seamă, a trece cu vederea”)... [10] 
Din cele de mai sus (acceptînd convenția însumării lor), rezultă principalele note caracteristice ale oricărei religii: 
1) „cutremurul sacru” (Rudolf Otto), care trezește în om „sentimentul stării de creatură” (idem), pendulînd între teamă și adorație; 
2) relația soteriologică om –Dumnezeu sau ordine terestră – ordine divină, experimentată atît la nivel personal, cît și la nivel comunitar; 
3) reluarea și adîncirea permanentă a învățăturii sacre, cu mobilizarea tuturor facultăților și puterilor lăuntrice împotriva uitării, lenevirii sau indiferenței... 
   
Răzvan CODRESCU
  
[1] Cele mai importante dintre ele se vor regăsi în Anexele acestui Curs. 
[2] Despre care vom vorbi în subcapitolul următor: „Manifestări parareligioase”. 
[3] Sfînta Teresa de Ávila, de pildă, rămîne neconsolată de a nu avea nuevas palabras („cuvinte noi” sau „alte cuvinte”), spre a putea să comunice conținutul extatic al viziunilor sale (Viața…, XXV).  
[4] Sfîntul Dionisie Pseudo-Areopagitul, considerat părintele teologiei apofatice, vorbește, în Teologia mistică..., despre „tenebrele mai mult decît luminoase ale tăcerii”. 
[5] „Cuvintele – spune Sfîntul Isaac Sirul – sînt uneltele veacului acestuia; tăcerea este o taină a veacului ce va să vie”. Desigur, nu este vorba neapărat despre o tăcere în sens acustic, cît despre o percepție spirituală non-verbală sau supra-verbală, asemănată uneori cu limbajul inefabil al muzicii. Sfîntul Ioan al Crucii, în Cîntarea spirituală..., o numește la música callada („muzica tăcută”). 
[6] Dicționarul latin-român al lui Gh. Guțu indică zece sensuri: 1. scrupul de conștiință, scrupulozitate, conștiinciozitate, lealitate, probitate; 2. scrupul religios, sentiment religios, teamă față de zei; 3. pietate, respect față de zei; 4. Credință religioasă, religie în general (sens perpetuat în lumea modernă, în asociație cu acela de cult sau ceremonial); 5. Superstiție, credință superstițioasă (să nu uităm însă observația lui Cicero: nec vero superstitione tollenda religio tollitur, „prin înlăturarea superstiției nu se suprimă religia”!); 6. practică religioasă, cult, cinstire adusă divinității; 7. caracter sacru, sfințenie; 8. legămînt sfînt, juruință; 9. obiect de cult, lucru sau loc sfînt; 10. ofensă adusă divinității, sacrilegiu, profanare, impietate, ba chiar blestem sau afurisenie (sens explicabil, poate, prin ambiguitatea sacrului în mentalitățile arhaice, spre care trimite și sensul 5). 
[7] După Eucken, esențial și indispensabil oricărei forme de religie „este faptul de a opune lumii care ne înconjoară un alt gen de existență, o nouă ordine superioară a lucrurilor, de a împărți realitatea totală în trepte și lumi diferite. Poate exista religie chiar și fără credința în Dumnezeu, cum o demonstrează buddhismul străvechi și autentic; însă fără dualitatea lumilor, fără perspectiva unui nou fel de a fi, ea nu rămîne decît o vorbă goală” (Wahrheits gestalt der Religion, ed. a doua, p. 129; apud André Lalande, Vocabulaire technique et critique de la philosophie, ed. a patra, s.v. Religion). 
[8] Qui omnia, quae ad cultum deorum pertinerent, diligentes retractarent et tanquam relegerent, sunt dicti religiosi ex relegendo, ut elegantes ex eligendo (De natura deorum, II, 28; subl. n.). 
[9] O opoziție semantică a celor două verbe nu este atestată în latina clasică.  
[10] Alte ipoteze vechi (cum ar fi cea virgiliană, din relinquere, sau cea augustiniană, din re-eligere) nu mai sînt luate astăzi în serios.

3 comentarii:

La 16/5/16 11:47 p.m. , Anonymous Oana a spus...

Trebuia s-o publicaţi şi să lăsaţi cititorii să aleagă de unde îşi iau cuvântul. Pot exista mii de file pe o temă. Când citeşti, una singură o simţi cel mai aproape de sufletul tău. Darurile duhului sunt felurite în oameni, aşa că, înmulţind darul, sigur nu prisoseşte. Ne bucurăm să citim, chiar şi pe blog.

 
La 17/5/16 12:19 a.m. , Anonymous I. P. a spus...

Am citit serialul, ani de zile, în „Puncte cardinale” (Doamne, cât a putut să treacă de atunci!). Merită din plin această republicare pe blog și cred ar merita să apară la un moment dat și în volum. Eu unul voi reciti mereu cu plăcere.

 
La 22/11/16 9:44 a.m. , Blogger Foaia de duminica a spus...

Omul își plânge greșeala, sperând că va fi iertat. Însă omul uită adesea să ceară iertare și pretinde noi resurse, tot mai multe și mai sofisticate, care nu îl ajută la mântuire, ci îl predispun la noi greșeli, îl conduc mai mult spre beznele adâncului decât spre lumină. Omul trebuie să își ceară iertare pentru a încercat să desfigureze adevărul, pentru că s-a înrăit și s-a urâțit.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire