miercuri, iulie 30, 2014

UN OM, O CARTE (I)

SUMARUL BLOGULUI




IOAN IANOLIDE:
PARIUL ÎNTOARCERII LA HRISTOS


Deşi m-am mişcat de timpuriu printre foşti deţinuţi politici, de Ioan Ianolide[1] trebuie să mărturisesc că n-am aflat decît relativ tîrziu, prin 1993-94, mai întîi dintr-o aluzie a părintelui Liviu Brânzaş (pe care-l vedeam aproape lunar la Sibiu, căci era un apropiat al Punctelor cardinale), apoi dintr-o evocare publicată în Gazeta de Vest (decembrie 1994, sub semnătura a doi camarazi de generaţie, crez şi suferinţă: Ion Popescu şi Alexandru Virgil Ioanid). Cartea lui postumă din 2006, lucrată cu migală şi pricepere în obştea de la Diaconeşti (com. Agăş, jud. Bacău), după o lungă pribegie între Est şi Vest[2], a fost pentru mine, mărturisesc, o revelaţie pe deasupra oricăror aşteptări. Şi cred că, într-o oarecare măsură, ar fi fost o revelaţie şi pentru autorul însuşi, care a scris aceste pagini "tensionat de frică", cum mărturisea într-o însemnare din 1981, şi n-a ajuns niciodată să le recitească integral şi să revină asupra lor: "Cînd a fost să le revăd, cu ocazia aşezării lor într-un loc mai sigur, am încercat să le recitesc şi să le rescriu, dar mi-a fost imposibil. Nu am liniştea necesară. Cînd văd toate aceste file mă înfioară pericolul de a fi descoperite de Securitate. Le las aşa cum au ieşit din primul condei, deşi regret că nu pot face un lucru deplin" (document olograf, facsimilat în volum). Aşa stînd lucrurile, nu ştiu dacă bietul Ianolide a putut avea adevărata reprezentare a comorii pe care ne-a lăsat-o. Dar Dumnezeu a rînduit astfel încît comoara să iasă la iveală, la 20 de ani de la moartea autorului, unitară, rotundă, luminoasă, în condiţii foarte bune şi cu un impact pe măsură, cum puţine cărţi din memorialistica închisorilor au mai cunoscut. Eu, ca editor, n-am avut decît să bifez un lung şir de minuni. Cînd maicile au venit cu ea la Christiana, cartea era articulată, corectată, redactată, ba chiar şi, în mare, tehnoredactată. Făcuseră pînă şi coperta (la care nici n-am mai umblat). În afară de nişte îndreptări mărunte, n-am făcut decît să mai adaug cîteva note de subsol şi o scurtă postfaţă.
Prefaţa, memorabilă, cu rolul ei cert în impactul public al cărţii, a scris-o părintele Calciu, spre sfîrşitul verii acelui an: "Un nevrednic cuvînt înainte la o carte de mare şi sfîntă vrednicie". Avea să fie ultimul text amplu redactat de mîna sa (n-a mai scris după aceea decît epistolele testamentare): a urmat toamna despărţirii şi mica odisee a înmormîntării la Petru-Vodă[3]. Dar n-am să uit niciodată bucuria care i-a străluminat faţa căznită de boală atunci cînd i-am pus cartea în mînă, tocmai ieşită de sub tipar. A fost poate ultima mare bucurie a vieţii sale. Lectura cărţii înainte de tipărire îl impresionase sincer şi puternic, iar în cuvîntul înainte o calificase drept "o adevărată odisee a spiritului, o introspecţie abisală făcută cu umilinţă şi fineţe, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului şi ieşit curat pe malul înalt al sfinţirii le-a putut primi de la îngerul care l-a vegheat pe toată calea încercărilor"[4]. Trăise o emoţie încă şi mai mare decît cea de pe vremea cînd primise să prefaţeze a doua ediţie a cărţii lui D. Bacu despre Piteşti (1988-89). Acolo scrisese: "Acum citesc la cărţile despre Piteşti şi ucenicesc la o prefaţă – orice s-ar scrie despre aceste lucruri este fad pentru noi, cei care am trecut pe acolo – încercînd să explic ceea ce nu se poate explica... [...] Poate că din toată istoria Piteştiului nu ar trebui să rămînă decît: «Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri»"[5]. Aici scria: "Aceste rînduri pe care le scriu sînt fade şi convenţionale. Din tot ce s-a scris despre închisori, din toată investigaţia psihologică a atîtor autori, toţi înzestraţi cu duhul mărturisitor, cartea aceasta este cea mai adînc duhovnicească, cea mai pătrunzătoare..."[6].
Am forţat atunci şi un scurt interviu (rămas neterminat), care întăreşte cele spuse în prefaţă şi aduce cea mai fermă mărturie despre sfinţenia lui Valeriu Gafencu[7], personajul-cheie al cărţii lui Ianolide: 
– Aţi scris o prefaţă minunată, părinte. E ca testamentul unei întregi generaţii... 
– Nu prefaţa mea, ci cartea lui Ianolide e testamentul, marele testament. Eu l-am semnalat doar, cu emoţie... E o carte harismatică şi mărturisitoare, cum mi-ar fi plăcut să fi scris eu însumi, dar nu mi-a fost dat... [...]
Eu nu l-am ştiut decît în treacăt pe Valeriu Gafencu, nu mi-a fost dat să fiu printre apropiaţii lui [...], dar mereu mi-a fost ca un reper, ca o lumină călăuzitoare şi însufleţitoare. Din ce am aflat şi ştiu despre el, cred şi mărturisesc fără rest că este sfînt, un trăitor al cuvîntului lui Dumnezeu la o înălţime de neînţeles pentru noi...[8] 
Pe vremea aceea tocmai scosesem la Editura Christiana substanţialul volum Vasile M. Popescu, Un martir al Crucii. Viaţa şi scrierile lui Teodor M. Popescu (540 de pagini)[9], cu care inaugurasem o colecţie documentară – "Ortodoxia luptătoare" – închinată martirajului ortodox din România secolului XX. Fiecare volum al colecţiei (planurile au fost foarte ambiţioase, dar nu s-au putut realiza ca atare) era proiectat să aibă trei părţi: o biografie a personalităţii monografiate, o crestomaţie din corespondenţa sau scrierile sale (cu bibliografia la zi a acestora) şi o selecţie de documente din dosarele ce i-au fost întocmite de vechea Securitate. Dacă volumul venit de la Diaconeşti, atît de înrudit tematic, nu a intrat în colecţia respectivă, este numai pentru că fusese deja altfel structurat (povestea lui este schiţată, în mare, în lămurirea editorială care precede textul lui Ianolide). În orice caz, dincolo de conjuncturi, se împlinise năzuinţa autorului dintr-o scurtă însemnare cu caracter testamentar: "Călugării vor fi cei mai îndreptăţiţi să se pronunţe asupra acestui document"[10].
Deşi se încadrează în literatura memorialistică a închisorilor comuniste, în care factologia, cutremurătoare, de regulă prevalează, oarecum de la sine, interesul mărturiei lui Ianolide nu stă atît în faptele relatate, cît în deschiderea duhovnicească: anecdotica se complineşte şi se transcende prin adevărate pagini de Filocalie contemporană, relevînd cu prisosinţă că în temniţele comuniste, în jurul lui Valeriu Gafencu, s-a constituit, mutatis mutandis, o mişcare spirituală corespunzătoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea "Rugului Aprins" de la Antim. Politicul devine lăturalnic în raport cu spiritualul. Şi Valeriu Gafencu, şi Ioan Ianolide, şi mulţi dintre cei din jurul lor ("misticii") depăşiseră (fără să şi-o renege) faza legionară a tinereţii şi atinseseră o condiţie cvasimonahală, iar părintele Calciu avea toată acoperirea să conchidă (în interviul citat) că "apare limpede astăzi că ei au biruit mistic istoria, veacul, urcînd spre Soarele Dreptăţii, spre Răsăritul cel de Sus, Care este Hristos. Cum să reduci toate acestea doar la o simplă angajare politică anterioară, mai mult sau mai puţin legionară?! [...] Gafencu n-a pus niciodată Legiunea deasupra Bisericii, nici n-a ignorat excesele ei. Trăirea lui, pilda lui de mucenicie pentru Hristos, depăşeşte cu mult orice contingenţă istorică sau lumească. Ştiu de la cineva apropiat lui că ar fi spus, nu cu mult înainte de sfîrşitul său martiric: Nu regret că am fost legionar şi că am purtat haină legionară; dacă regret însă ceva, este că nu am purtat de la începutul începuturilor o singură haină: haina lui Hristos".
Rămîne de nădăjduit că acest document – în felul lui unic la noi – al răscumpărării vremurilor prin credinţă, în care suferinţa şi sfinţenia calcă îngemănate pe urmele mărturisitorilor din vechime, reamintindu-ne, cu literă de sînge, că creştinismul s-a născut din jertfa lui Dumnezeu pentru oameni şi a dăinuit prin jertfa oamenilor pentru Dumnezeu, va beneficia şi de întreaga atenţie a Sfîntului Sinod şi al Comisiei de Canonizare a B.O.R., care înainte de a înălţa Catedrala Mîntuirii Neamului în piatră, are prilejul de a o desăvîrşi pe cea înălţată în duh, adăugîndu-i noi turle de recunoscută sfinţenie...

Răzvan CODRESCU

[1] Născut în 27 ianuarie 1919, la Dobroteşti-Teleorman, în familia unui aromân înstărit (şi desigur asimilat "chiaburimii" după 1945), a intrat la 18 ani în Frăţiile de Cruce, iar la data arestării de către Siguranţa regimului antonescian (19 octombrie 1941) era student la Drept. A făcut parte din nefericita categorie a legionarilor sau fraţilor de cruce care, arestaţi sub Antonescu, au fost predaţi în detenţie "capitularzilor" şi apoi comuniştilor, ajungînd să adune 23 de ani de puşcărie (pînă la graţierea generală din 1964). A trecut prin numeroase puşcării şi lagăre, iar cu prietenul său Valeriu Gafencu a stat mai ales la Aiud, în lagărul de muncă de la Galda (unde mai puteau primi încă vizite ale rudelor), la Piteşti şi la Tg. Ocna. Spre deosebire de Gafencu (mutat mai devreme la închisoarea-sanatoriu de la Tg. Ocna, unde a şi murit în 1952), a trecut prin reeducarea de la Piteşti. Au fost la un pas de a deveni cumnaţi (Ioan a fost logodit cu Valentina, una dintre surorile lui Valeriu, dar destinul ingrat a împiedicat împlinirea unei iubiri care nu s-a stins niciodată). Eliberat la 31 iulie 1964 şi aflînd-o pe Valentina măritată (după ce-l aşteptase ani îndelungaţi) chiar la insistenţele propriei lui familii (care nu mai avea nici o veste despre el şi nu credea că se va mai întoarce vreodată), Ioan ia nobila hotărîre a nu-i strica rostul ("Taina Cununiei este mai mare decît Logodna") şi se căsătoreşte cu o altă femeie, face munci manuale, duce o existenţă marginală, apucă pensia, dar e tot mai şubrezit de boli şi la 5 februarie 1986 moare de ciroză hepatică şi neoplasm al organelor interne, fiind înmormîntat la Mănăstirea Cernica.  
[2] După ce autorul le-a ţinut ani întregi ascunse de vigilenţa Securităţii (care n-a încetat să-l hărţuiască pînă la moarte), soţia sa, Constanţa, a încredinţat manuscrisele, aşa cum el însuşi dorise, unui camarad de detenţie de la Tg. Ocna, apoi au ajuns în Occident, iar după decembrie 1989 s-au reîntors în ţară din Elveţia, au stat o vreme la părintele Constantin Voicescu, pentru ca în cele din urmă să ajungă la Petru-Vodă şi de acolo la Diaconeşti, unde maicile s-au pus pe treabă şi au scos lamura din ele (osteneală de ani întregi, pe care mă îndoiesc că şi-ar fi asumat-o altcineva, căci totul era în devălmăşie şi foarte greu lizibil, dacă nu de-a dreptul deconcertant).  
[3] Săvîrşită în cele din urmă la 3 decembrie 2006, cu "dezlegare fără binecuvîntare" din partea Mitropolitului de la Iaşi (viitorul Patriarh Daniel).  
[4] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, cu un cuvînt înainte de Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, p. 5.  
[5] Dumitru Bacu, Piteşti – centru de reeducare studenţească, cu o prefaţă de Pr. Gheorghe Calciu, ediţia a IV-a, îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2011, pp. 17-18.  
[6] Ioan Ianolide, op. cit., p. 6.  
[7] Interviul a apărut iniţial în Lumea credinţei din septembrie 2007: "Cred şi mărturisesc că Gafencu este un sfînt...".  
[8] Preot Gheorghe Calciu, "Fiţi jertfelnici!". De la cuvintele către tineri la mărturiile testamentare, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Răzvan Codrescu, cu o postfaţă de Lucian D. Popescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2012, pp. 191-192 (subl. mea). .  
[9] Ediţie îngrijită de Gabriela Moldoveanu şi Răzvan Codrescu, cu un documentar din arhivele Securităţii alcătuit şi comentat de Adrian Nicolae Petcu, cercetător CNSAS. Teologul Teodor M. Popescu, profesor şi fost decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, a trăit între 1893 şi 1973 (Securitatea nu a fost străină de moartea sa) şi a fost deţinut politic între 1959 şi 1963.  
[10] Ioan Ianolide era un familiar al vieţii mănăstireşti, practica Rugăciunii Inimii (despre care a şi scris pagini de neuitat), ţinea corespondenţă cu părintele Benedict Ghiuş (vezi mai sus) şi chiar avusese intenţia să se călugărească. De reţinut că tot prin grija obştii de la Diaconeşti (însufleţită de părintele duhovnic Amfilohie Brînză) s-a mai editat ulterior un mic volum purtînd semnătura lui Ioan Ianolide: Deţinutul profet, Editura Bonifaciu, f. l., 2009, rămas însă în umbra volumului iniţial.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire