vineri, ianuarie 10, 2014

INTERMEZZO LIRIC: EROSSTIHURI (13)


by Andrew Gonzalez

I

Tu dai iubirii alte mlădieri
cînd trupul fraged dezmierdat se lasă
şi n-am habar de eşti sau nu frumoasă
cînd după crucea dragostei te ceri.

Mereu mai dulce astăzi decît ieri
ţi-e vraja tăinuită sub mătasă
şi-atît mă simt în poala ta de-acasă
că prind în ea atavice puteri.

Şi e în mine-atîta bucurie
că mă topesc suav pe coapsa ta
şi-n jos alunec, ca o lavă vie,
spre gingăşia tălpii din sanda,
iar glezna-n mers aşa de lin îţi cîntă
că arcul ei se face liră sfîntă.


II

Eu port în mine-apusele iubiri
ca pe-o otravă şi mă dor de ele
şi ochi, şi oase, şi rărunchi, şi piele,
şi sufletul mîncat de amintiri.

Tu tristă-mi stai de veghe şi te miri
de cît mi-atîrnă rănile de grele,
şi-ai vrea mai mult iubirea-mi să te-nşele
decît s-o vezi cum suferă-n priviri...

Dar eu te-am implorat să nu mă vrei
şi nici n-ai vrut s-auzi, de parcă-n tine
şi-a pus blestemul dragostei temei;
măcar acum, cînd marea noapte vine,
paharul meu de-ai înceta să-l bei,
ne-ar fi, iubito, negrăit mai bine!


III

De trup iubirea noastră se dezbracă
şi-aşa cum stăm, cu sufletele goale,
habar n-avem nici în ce fel, nici dacă
mai are rost să ne mai dăm tîrcoale...

Dar pare-o taină scrisă-adînc în noi
să fim, în rînduiala firii, una,
şi, cînd privim cu gîndul înapoi,
iubirea noastră ţipă ca nebuna!

Din mers s-o re-nvăţăm se cade poate,
dar ce-a rămas aievea-n noi se teme
că nu mai e nici sîrg destul, nici vreme,
şi că-n zadar ajung la urmă toate...
Păcate-avem ciopor, dar cel mai mare
e de-a nu fi de-un vis mai bun în stare.


IV

Iubirea nu-i nimic şi nu ne ştie
cît nu-i jertfim şi cel din urmă gînd
şi nu strigăm în dulcea ei pustie,
cu trupul gol şi inima arzînd.

Cu jumătăţi iubirea nu se ţine,
nici împărţită-n multe nu se vrea,
nici pusă sluj la coada altui bine,
ci-i plină ochi şi ocoşă de ea.

Cînd pradă tot şi de ajuns nu-i este,
te-ntrebi de-i fiica dragostei de sus
sau numai vechea şarpelui poveste,
ce-o spui mereu şi tot mai e de spus?
Cînd toate par în poala ei celeste,
ia seama dacă viclenite nu-s!


V

De-ai fi aievea, te-aş începe, poate,
de la sfioasa tălpilor fineţe
şi limba mea s-ar strădui să-nveţe,
pe tine-n sus, drumeagurile toate.
  
Pe gleznă, pe genunchi, pe coapsa lină,
pe şoldul tău alene legănat,
pe sînul ce-ţi tresare a păcat,
pe gîtul ca un lujer de lumină...

La sfat aş sta cu gura ta frumoasă
şi-n ochii tăi m-aş furişa ca-n vis,
atît de-adînc să simt că nu-mi mai pasă
de ce mi-a fost sau nu pe lume scris
şi că nicicînd n-am fost aşa de-acasă,
decît la început, în paradis.


VI

Ce-ţi port e mult mai mult decît iubire
şi n-am destul cuvinte să ţi-o spun;
deci dacă tac, că tac să nu te mire,
căci să te-ador nu ştiu vreun chip mai bun!

Cînd mut îmi uit, sub vraja ta, de mine,
mă simt la fel cu îngerii din cer,
ce stau părtaşi pe veci luminii line
şi nu rămîne duhul lor stingher.

E nunta-n noi din taine cea mai vie,
oricîtă moarte ne-ar miji în trup,
şi nu e rost mai pur de bucurie
decît din coaja lumii să mă rup
şi dăruit, din cîte sînt, doar ţie,
să mă-mplinesc ca fagurele-n stup.


VII

Făcînd popas în taina ta cuminte,
din lume fug ca dintr-un vis urît
şi numai Dumnezeu mă ştie cît
mă fac, din rece sau călîu, fierbinte.

În tine ard ca-n flăcările sfinte,
nemistuit şi-aşa de viu încît,
paharul morţii de l-aş da pe gît,
mai plin de viaţă-aş fi ca înainte!

Tu n-ai nimic a face sau a spune,
ci-i prea de-ajuns miracolul că eşti,
curată ca un glas de rugăciune
şi dulce ca o nadă din poveşti,
măsură-n trup a firii noastre bune
şi pîrgă a iubirii-mpărăteşti.

Răzvan CODRESCU

Mai puteţi citi pe acest blog:

2 comentarii:

La 10/1/14 11:31 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

După atâtea în-/confruntări polemice şi încrucişări de spade retorice, generate de temele propuse în ultima vreme, iată un (nou) inter-mezzo (,,nel mezzo del cammin”, cum ar spune Dante) de pace interioară, schiţat cu aceeaşi graţie imagistică a seriilor anterioare. Miniaturile lirice, însoţite inspirat de grafica lui Gonzalez – ca altădată vinietele cărţilor medievale – ne dezvăluie mici căi de redescoperire a sublimului, ascuns adânc în omenesc ori uitat, sub presiunea unui cotidian rutinier şi aplatizant. Forme diafane de ,,ars sentiendi” contemporane, rătăcite parcă în uscăciunea sufletească a începutului de mileniu, sonetele ne reamintesc esenţial să ne bucurăm mereu de minunea că suntem, că simţim şi n-avem încă ,,sufletele goale”… Sperăm doar ca, după ce-au descins din lumina harului, textele să vadă şi lumina tiparului.

 
La 11/1/14 7:28 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Vă mulţumesc pentru recidiva vorbelor frumoase.
Cît despre apariţia în volum, mă îndoiesc, la cît de prost a debutat financiar acest an, că voi avea personal banii necesari sau că vreo editură s-ar băga să scoată poezie pe spesele ei. Aşa că, probabil, nu va fi prea curînd.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire