marți, decembrie 18, 2012

LA MOARTEA PRIETENULUI MARIUS BĂDIŢESCU

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Fotografie preluată de pe site-ul Colegiului Naţional Ienăchiţă Văcărescu - Tîrgovişte


Mă aflu încă sub şocul produs de aflarea năprasnicei veşti, comunicate telefonic, cu voce gîtuită, de fiica lui, Irina: pe profesorul şi scriitorul Marius Bădiţescu, prietenul meu drag, cel care a fost, pînă deunăzi, cel mai viu dintre noi, promoţia 1983 a Facultăţii de Limba şi Literatura Română de la Universitatea Bucureşti, Dumnezeu a vrut să-l cheme la El la numai 54 de ani, din iarna mohorîtă a Tîrgoviştei voievodale în locul de verdeaţă al primăverii care nu se trece.
Om fascinant, de o complexitate uneori dificilă şi derutantă, amestec indefinit de virtuţi şi de păcate, a avut o inimă mare… şi de la ea avea să i se tragă. Şi eu, şi cei cărora s-a întîmplat să le dau eu de veste am avut aceeaşi reacţie iniţială: un răstimp de cutremur mut şi apoi exclamaţia, muiată în lacrimi, „Aşa ceva nu se poate!”. Dar iată că se poate şi se întîmplă, din raţiuni tainice, în faţa cărora am învăţat să ne smerim. Robul lui Dumnezeu Marius Gheorghe – primul plecat dincolo dintre noi – s-a stins la Tîrgovişte, în noaptea de 16 spre 17 decembrie, şi a fost înmormîntat pe 19, la amiază, în Drăgăneştii Vîlcei, satul lui de baştină din mirifica Ţară a Loviştei (de care era atît de mîndru şi pe care atît de mult a iubit-o, patetic şi necondiţionat). L-au petrecut pe ultimul drum tatăl, sora, cumnatul, nepoţii, soţia (minunata noastră colegă Carolina Bădiţescu, născută Niţă), fiul (Vlad) şi fiica (Irina), o mînă de rubedenii şi o mînă de prieteni (cîţi vor fi putut ajunge în inima muntelui, în mijloc de săptămînă, pe viscol şi nămeţi). Păcat că n-a putut fi de faţă şi Marcel Petrişor, unul dintre oamenii care l-au iubit şi l-au preţuit cel mai mult, încă de la primele lui aventuri bucureştene!
Mie mi-a fost dat să-l văd pentru ultima oară în vara anului trecut, la Drăgăneşti, în căsuţa pe care-o şi-o ridicase în coasta gospodăriei părinteşti; am stat la taclale pe îndelete, ca în vremurile primei tinereţi, şi poate că ne-am amăgit a fi mai tineri decît sîntem…
Ne cunoscusem în cătănie (Corbu, Dobrogea), în pragul studenţiei (1978-79). Mă urmăreşte întruna, mai puternică decît toate celelalte amintiri dragi, vizita neaşteptată pe care mi-a făcut-o, în straie ostăşeşti, cu firescul unei frăţii pe care niciodată n-am resimţit-o mai deplină, pe cînd mă aflam internat într-un spital din Constanţa, unde scăpasem pentru o săptămînă de corvoada „instrucţiei”, „gărzilor” şi „sectoarelor”, dar boleam de singurătate, printre străini. „Dascăle!”, am exclamat cu o bucurie ca de copil cînd am dat cu ochii de el la marginea patului... Nu venise cu mîna goală: adusese ţigări (Carpaţi de Sf. Gheorghe) şi, într-o legăturică, pîine, slănină şi ceapă...
Îi spuneam Dascălul pentru că urmase liceul pedagogic de la Rm. Vîlcea şi apucase să facă, o vreme, pe învăţătorul. Era isteţ, exuberant, simpatic necioplit şi cînta dumnezeieşte. Cu timpul, ţărănia lui uşor ostentativă s-a ridicat pînă la cel mai înalt rafinament intelectual. Avea o curiozitate niciodată ostoită, o gîndire vie, sprintenă şi sănătoasă, un umor cu note de pitoresc folcloric şi mai ales un mare dar al scrisului – pe care, din păcate, i-a fost dat să moară fără a şi-l fi valorificat pînă la capăt. Uneori stofa de mare prozator nu ajunge, dacă se întîmplă să nu ai şi ceva şansă (sau dacă viaţa te aduce să joci prost o şansă care ţi s-a oferit la un moment dat). Şi ce promiţător debut avusese în Desantul 83 („Schimbarea la faţă”), celebra antologie de proză scurtă scrisă de autori tineri (se număra printre ei şi Mircea Cărtărescu, căruia de-abia-i ieşise, dacă-mi aduc bine aminte, o plachetă de versuri), scoasă pe atunci de Cartea Românească, iar în urmă fericit reeditată de Paralela 45 (anul 2000)! Din grupul nostru de cătane „teriste” de la sfîrşitul anilor 80, numai „Ioan de la Maramu” – Ioan Es. Pop – pare să fi avut nu doar talent literar, ci şi „stea” (pe decindea mai diafană a poeziei).


După anii studenţiei (1979-1983), s-a aşezat la Tîrgovişte (prin a doua căsătorie), a bătut cîţiva coclauri, ca navetist, apoi şi-a dus viaţa ca profesor de limba franceză (a fost unul dintre cei mai atipici şi mai îndrăgiţi profesori ai Colegiului Naţional „Ienăchiţă Văcărescu”, iar entuziasmul trezit foştilor săi elevi a lăsat destule urme, inclusiv pe internet). A continuat să scrie şi să traducă, dar fără îndîrjirea afirmării publice şi nu străin de ispitele risipirii. Cu greu i-am smuls, pe vremuri, cîteva articole pentru Puncte cardinale (mai ales despre dreapta franceză, care a rămas pînă la capăt preocuparea lui intelectuală de căpătîi). Mai prompt a răspuns la solicitarea unei selecţii din scrisul lui Alain de Benoist, care s-a şi tipărit în 1998, la Bucureşti, în colecţia „Dreapta europeană” a Editurii Anastasia: O perspectivă de dreapta. Antologie critică a ideilor contemporane, selecţie, traducere, cuvînt înainte şi note de Marius Bădiţescu (nu ştiu dacă n-a rămas singura carte tradusă în româneşte din Benoist). Recitesc emoţionat, acum ca pe un crîmpei testamentar, memorabilul început al Cuvîntului înainte: „Un paradox al timpurilor noastre este că a fi de dreapta pare mai uşor decît a vorbi despre dreapta. În primul caz, beneficiezi de isteriile vituperante ale energumenilor cu trandafirul ostentativ afişat la butonieră, dar cel puţin te situezi într-o stare de fapt care garantează, cu toate riscurile asumate, o identitate salvatoare. Această stare de fapt ţine locul oricărui discurs teoretic sau justificativ. Într-o lume vlăguită de discursuri şi recursuri, a fi şi a face pot garanta, dacă nu mîntuirea, măcar supravieţuirea. Situaţie dificilă, aproape imposibilă. A aborda însă «dreapta» nu e nici dificil, nici imposibil – e pur şi simplu sinucigaş. Căci orice desfăşurare discursivă a unei opţiuni disimulează un complex…” (o spunea un om care şi-a asumat el însuşi mai ales incomoditatea „sinucigaşă” a vorbitului despre dreapta, cu o bună distanţă faţă de patimile imediate ale politicului).


Şi-a luat apoi şi doctoratul în Litere cu o teză despre Louis-Ferdinand Céline (avîndu-l coordonator conjunctural pe Romul Munteanu), sintetizată în volumul – singurul volum propriu pe care a apucat să-l publice – Céline sau „reacţionarismul” între ideologie şi retorică (Editura Vremea XXI, Bucureşti, 2004, în colecţia „Fapte, Idei, Documente”), pe a cărui copertă finală scriam: „… cartea de faţă luminează un întreg context istoric, dar şi o complexă aventură stilistică a prozei contemporane, dintr-o perspectivă echilibrată, ocolind subtil cele două «fundături simetrice» ale exegezei postbelice: cea reducţionist-ideologizantă şi cea reducţionist-estetizantă. Autorul are în vedere cu precădere dimensiunea polemică şi pamfletară a scrisului lui Céline, cu virtuţile şi cu excesele lui, căutînd unitatea dialectică a unei personalităţi prea adeseori judecate superficial şi stigmatizate aprioric”. Din Céline (cu care avea o deosebită afinitate sufletească) a şi tradus, cu pană de maestru, Bagatelle pour un masacre (şi nu numai)… dar cine se mai bagă să publice astăzi aşa ceva?


Nu ştiu ce urmă va fi lăsat Marius Bădiţescu în literatura şi cultura acestui tîrziu de lume românească, dar în sufletele celor care l-au cunoscut îndeaproape, în toată sinuoasa (şi desigur nedreptăţita) lui trecere prin lume, urma rămîne de neşters. A fost genul de personaj cu care dacă te-ai întîlnit, fericit sau nefericit, uitarea nu-l mai încape. Dacă ar fi să-l definesc literar, aş zice că a întruchipat cumva trei Karamazovi într-un lotru oltenesc cu ochi albaştri, ieşit din legendă şi tot în ea întors: Mitea şi Aleoşa străduindu-se, sincer şi imperfect, să co-existe cu şi într-un Ivan care s-a frămîntat „ruseşte”, cu carnea şi cu gîndul, dar care va fi reuşit măcar uneori, ştiut sau neştiut, să-l vîre, „româneşte”, pe dracul în turbincă.
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească.

Adolf VASILE
(alias Răzvan CODRESCU)

P. S.

Îi dedicasem o poezie în recentul meu volum Rost de doină. Cîntece fără stăpîn, pe care n-am habar dacă va fi ajuns s-o citească. O reproduc aici, cu inima strînsă (prietenii şi mai ales Grupul Ianc* ştiu cel mai bine de ce…), ca pe un necuminte cuvînt de despărţire…


SCRIPCAR

Lui Marius Bădiţescu

Ielele, nebunele,
îmi smintiră strunele:
le dezmierd cu jale-n jos,
ele-mi chiuie focos;
le ciupesc cu foc în sus,
ele pe jălit s-au pus...
Slovele, zăluzele,
îmi usucă buzele,
şi din creştet la picioare
şira viersului mă doare...
Doamne-al strunelor, de vrei,
ce-a rămas din anii mei
i-ai pe toţi, să-i mînci cu sfinţii,
dar mai lasă-mi scripca minţii,
să mai cînt pe ea, o zi,
cîte-au fost şi n-or mai fi!

* Mioara Ianc mai tîrziu şi Mugur Trosca, viitorul ei soţ , Carolina Niţă, Mirela Coteanu, Dorina Dragomir, Lidia Truşcă, Anastasia Săcădat (Tic), Irina Andriciuc, Sanda Puşcă, o vreme Cornelia Dudău (Coco pierdută de timpuriu prin cele străinătăţuri), Maria Sălăjan şi Cristiana Dumitrescu, apoi Grigore Moga, Marius Bădiţescu şi cu mine, meteoric şi alţii. Cei mai mulţi ne legasem încă dinainte de începerea studiilor, fie în stagiul militar, fie în practica efectuată pe şantierul socialist de la blocul Dunărea (Noi, juni studinţi din anul '79,/ Am măturat moloz de eră nouă...), fie la Ostrov, pe malul Dunării, la cules de struguri din podgoriile Patriei (nerecunoscătoare).

16 comentarii:

La 19/12/12 12:12 p.m. , Blogger Juliuca a spus...

Domnul Baditescu a fost profesorul meu de suflet in liceu acum multi ani. Daca nu ma insel am fost prima lui generatie in Ienachita.
Si ce profesor a fost... Imi aduc aminte cu drag si multa nostalgie de orele de franceza din salita mica si friguroasa cand invatam nu dupa manual ci dupa bucati intregi din diverse romane din literatura franceza, trase la xerox de Dl Profesor!
Ii multumesc pentru toata dragostea de carte pe care ne-a insuflat-o, pentru daruire si.. pentru tot!
Dumnezeu sa il odihneasca!
Chapeau, Monsieur le Professeur!

 
La 19/12/12 2:08 p.m. , Blogger Cristina Nita a spus...

Multumesc pentru aceste frumoase randuri.Dl diriginte Baditescu mi-a marcat adolescenta in perioada liceului 1996-2000! Imi amintesc cu drag privirea sfredelitoare de un albastru crud, cand ne spunea:voi fetele, nu trebuie sa fumati, pentru ca dimineata o sa va miroasa gura ca o soseata de soldat rus!!mai tarziu am inteles comparatia!Ramas bun, domnule diriginte si va multumesc pentru literatura universala pe care o am ca bagaj datorita Dumneavoastra! va multumesc ca mi-ati fost dascal, astfel, am indragi lb franceza si iata-ma stabilita in Belgia, casatorita cu un francez!Pace sufletului, tarie familiei si celor apropiati.

 
La 20/12/12 1:24 a.m. , Anonymous Alexandru a spus...

I-am citit inca din 2004 cartea despre Celine. Pacat ca nu s-au putut publica si traducerile! Poate se vor puiblica macar postum.
Dumnezeu sa il odihneasca!

 
La 20/12/12 1:33 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Iată că ni se duc şi mai tinerii, nu doar bătrânii... Dumnezeu să îi odihnească pe toţi şi să ne dea şi nouă putere şi înţelepciune să îi pomenim după cuviinţă şi să ducem mai departe bunele lor străduinţe pentru Ţara şi Neamul acestea.

Pr. Nicolae

 
La 22/12/12 8:09 a.m. , Anonymous Daniela a spus...

Stimate domnule Codrescu, Dumnezeu sa il odihneasca pe dragul si interesantul dumneavoastra prieten, care e o mare tragedie ca s-a stins asa de devreme. Foarte frumos l-ati evocat aici. As vrea si eu sa va rog, desi poate nu e locul si momentul cel mai potrivit, sa ma lamuriti in legatura cu numele dumneavoastra real. Am inteles ca Razvan Codrescu este pseudonim, dar aici va semnati ca nume real cu Adolf Vasile, in timp ce pe Wikipedia figurati ca nume real cu Adolf Crivat-Vasile...

 
La 22/12/12 9:23 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

@ Daniela

Am mai spus şi altădată (pentru că lumea m-a tot iscodit) istorioara numelui meu, inclusiv în cadrul comentariilor de pe blog, şi mă mir că dvs., care îl frecventaţi demult, aţi rămas nelămurită. Habar n-am, nici după atîţia ani, cine mi-a pus pe Wikipedia datele bio-bibliografice şi fotografia (nici cine a înlocuit-o pe aceasta ulterior); eu n-am făcut decît cîteva adaosuri de ultimă oră (cu noile apariţii editoriale şi unele referinţe critice).
Iată, mai lămuresc o dată: Răzvan Codrescu este pseudonimul publicistic pe care-l folosesc începînd din 1985 (fără să fie, totuşi, singura mea semnătură: de-a lungul vremii, în felurite conjuncturi sau din felurite motive, am mai semnat, mai ales prin periodice, şi Vasile Adolf Marian, Vasile A. Marian, Adolf Vasile, Adolf Crivăţ-Vasile, Adolf Vasilescu, sau cu iniţiale ca R. C., V. A. M., A. V.). Vasile Adolf Marian este numele meu oficial (la naştere şi în prezent) – primul de familie, ultimul de botez. O vreme, cît am fost căsătorit (1982-2000), numele de familie s-a transformat în Crivăţ-Vasile (aşa cum, de pildă, în cazul părintelui Calciu, numele de familie a devenit, prin căsătorie, Calciu-Dumitreasa). Deci Adolf Crivăţ-Vasile, cum figurează pe Wikipedia, nu-i greşit, ci doar inactual. La rigoare, ar fi trebuit să scrie: Răzvan Codrescu… Numele real: Adolf Marian Vasile. (Precizez că restul datelor de acolo se întîmplă să fie corecte.)
De ce „Adolf” şi de ce „Răzvan Codrescu”, acestea sînt alte poveşti, separate, pe care nu-i cazul să le spun aici (poate am să le relatez în viitoarele memorii autobiografice, dacă îmi va fi dat să le scriu vreodată, deşi nu văd pe cine ar interesa). Cred că acum lucrurile sînt destul de lămurite. În orice caz, pentru cititorii blogului rămîn Răzvan Codrescu, acesta fiind şi numele cu care mi-am semnat toate cărţile proprii.
(Am avut, de mic, şi unele porecle, dar n-o să mi-o luaţi în nume de rău dacă nu vi le spun aici…)

 
La 22/12/12 10:40 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

In primul rand vreau sa va multumesc, va datoram cred, singurele fotografii ... In naucirea
acestei vesti am uitat, apoi parca o parte din mine nu a vrut sa imortalizeze acest moment...
Nu e usor sa vezi, sa revezi apoi, urmele sapate de durerea acestei nemarginite pierderi
pe chipurile celor dragi sau nemiscarea unui om care intotdeauna a stiut sa dea viata si
talc fiecarei adunari, nascute dintr-o pricina sau alta, in cerdacul casei sale.
Cei care au avut privilegiul de a poposi macar cateva ceasuri acolo
stiu ca este un loc aparte, strajuit de doi mesteceni albi, incununat de o vita fermecata
ce vara ne dezmierda cu racoare iar toamna ne lumina cu facliile frunzelor sale. Cuvintele
sunt prea sarace pentru a descrie magia acelui loc...pe de o parte mareata Cozia pe de
alta parte soptitorul Olt... Deseori il gaseam acolo, in cerdac, incojurat de carti sau
privind cercetator la laptop, se oprea, zambea si deschidea larg bratele cu o urare de bun
venit, pentru ca acolo, in casa lui, erai intotdeauna bine venit....
A fost purtat pe ultimul drum de patru dintre nepotii sai, nepoti pe care i-a vazut crescand,
i-a povatuit si indrumat pe cararile vietii. Unul dintre ei este preot, altul pictor... Nepoti
care mult prea devreme au purtat pe umerii si sufletele lor aceasta grea povara. A lasat
mult in urma lui...amintiri, oameni, idei...un gol nemarginit in fata caruia cuvintele sunt
neputincioase...nimic nu va mai fi la fel...
Cozia, incremenita in vesnicia ei, a primit odihna acestui fiu la poalele sale. Acum
s-a reintors la ea si,ceva parca imi spune ca-l voi regasi in taria albastra de deasupra Coziei,
in murmurul padurilor ori in sopotul Lotrisorului... Dar eu am sa mi-l amintesc mereu in
cerdacul de poveste din Draganesti...
Bunul Dumnezeu sa aiba grija de sufletul domniei sale!

 
La 24/12/12 6:26 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Este mare pacat pentru ca se pierd valori prea devreme. Mi-a fost profesor 4 ani si este, de departe, cel mai citit om pe care l-am intalnit pana la aceasta varsta. Dumnezeu sa-l odihneasca...

 
La 25/12/12 8:23 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Astazi,in zi de renaste si bucurie pentru intreaga crestinatate,zi de urat si colindat,din tristetea si singuratatea cel strainataturi o rugaciune si un colind pentru sufletul celui ce a fost unchiul si nasul meu.

O AMAR SI GREA DURERE

O amar si grea durere
Jale far de mangaiere
Si-o plangere necurmata
Din trecut din lumea toata
(Lacrimi paraie varsata)

Ca azi moartea ne desparte
Si ne duce-n alta parte
Pe o cale neumblata
Unde n-am fost niciodata

Nu stiu la rau sau la bine
Cum o vrea Domnul cu mine
Trupul in mormant il pune
Si soarele imi apune

Veniti frati si surioare
Veniti rude doritoare
Vino sa ma rog si tie
Prea dorita mea sotie

Veniti prietenii cu totii
De-mi petreceti ceasul mortii
Sa dati acum fiecare
Sarutare de iertare

Ca de-acuma inainte
Nu voi mai grai cuvinte




 
La 15/1/13 12:18 p.m. , Anonymous V. B. a spus...

"Ce n-ar da un mort în groapă pentr-un răsărit de lună!"
Ai zis tu, și eu atuncea, când pe-a dorului aripe
Duși de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună –
Noi visam eternitate în durata unei clipe.

"Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază"
Ce din lună se coboară și pământul îl atinge;
Să mai simtă încă-o dată fruntea că i-o luminează
Și că-n pieptul său viața cu căldură să răsfrânge!

Sigur, noi credeam că dânsul ar schimba cu bucurie
A sa liniște eternă, pacea lui nestrămutată
Pentr-o rază de la lună, pentr-o dulce nebunie,
Pentr-o clipă de iubire din viața de-altă-dată.

Însă clipa de iubire zboară, zboară făr-de urmă
Și în locul ei amarul și pustiul ne rămâne;
Ah! și ca să porți povara unui chin ce nu se curmă
Tu cu moartea ta în suflet te târăști de azi pe mâne;

.....................................................

Dac-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună
A sa liniște eternă, eu aș da de voie bună
Toate razele de lună, toate razele din soare
Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare.

 
La 13/2/13 4:51 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

"Frica de moarte e pentru prosti" imi spunea el intotdeauna. Nu o sa ii spun ramas bun niciodata celui ce mi-a fost tata. Iti multumesc ca mi-ai oferit prezenta si dragostea 24 de ani din viata mea.

Irina Baditescu

 
La 16/5/13 3:01 p.m. , Anonymous sanda pusca a spus...

Mi-e amar de dor de tineretea noastra, Sanda

 
La 16/5/13 5:00 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

@ Sanda Puşcă

Tuturor ne este. Poate facem cumva să ne vedem...

 
La 27/12/13 1:58 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Prea repede ne fura moartea si grijile pamantesti amintirea celor dragi!
A trecut deja un an...

 
La 5/7/15 3:11 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Imi pare atat de rau cand am aflat vestea mortii dumnealui, chiar m-am intalnit in vara precedenta mortii din intamplare pe strada si am vorbit putin cu dumnealui, nu il voi putea uita niciodata a fost pe departe cel mai cult om pe care l-am intalnit, mi-a fost profesor timp de patru ani si dumnealui ii datorez dragul de limba franceza,-limba pe care o vorbesc zi de zi prin natura serviciului, nu voi uita niciodata multele sfaturi si mai ales faptul ca a fost un pedagog desavarsit

 
La 5/7/15 3:15 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

A fost un pedagog desavarsit, mereu spun ca ar trebui sa ne simtim privilegiati ca l am cunoscut, nu voi putea uita multe din sfaturile pe care ni le-a dat si nu pot uita orele atat de deosebite, un om minunat Dumnezeu sa il odihneasca in pace

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire