EMINESCU VS PATAPIEVICI ?
Aud că la Timişoara o liotă pestriţă de sfertodocţi resentimentari, care se cred paznicii memoriei lui Eminescu (deşi, după cum se manifestă, nu şi-ar putea păzi nici raţia de tranchilizante de la Spitalul 9), l-au huiduit deunăzi pe d-l Horia-Roman Patapievici şi pe reprezentanţii Universităţii de Vest, care i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa. Caracuda papagalilor de serviciu a reluat mai vechea acuzaţie abjectă, vădită demult ca pură mistificare, cum că d-l Horia-Roman Patapievici l-ar fi insultat pe Mihai Eminescu, numindu-l “cadavrul din debara” al culturii româneşti şi solicitînd public “debarasarea” de un asemenea handicap naţional. Nu pot să nu mă declar, în această împrejurare penibilă, solidar cu d-l Patapievici (chiar dacă în alte situaţii m-am delimitat net de anumite opinii ale domniei-sale), drept care consider că-mi fac o datorie elementară, ca intelectual creştin şi ca om de drepta, repostînd aici un text lămuritor pe care l-am mai postat pe blog, într-un alt context, dar poate nu destul de “la vedere”. Rămîne întrebarea dacă întinderea întregii poveşti între Anul Caragiale 2002 (cînd d-l Patapievici a pus focul) şi Anul Caragiale 2012 (cînd pe Miţa Baston o mai îneacă fumul) nu este ea însăşi semnificativă...
În orice caz, pentru cei dornici să afle şi alte detalii despre poziţia reală a d-lui Patapievici şi despre recentul incident de pe Bega, trimit la materialul informativ – semnat: Vlad. M. – postat pe site-ul În linie dreaptă. (R. C.)
Conu Horia faţă cu reacţiunea...
RECURS LA “CADAVRUL DIN DEBARA”
Deunăzi m-a întrebat cineva din vechiul exil anticomunist ce mai cred despre Horia-Roman Patapievici – eu, care am polemizat dur cu acesta – la 10 ani [textul datează din 2006] de la scandalul declanşat de apariţia Politicelor, unde definea în termeni atît de cruzi poporul român (“o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării” etc.). N-am găsit alt răspuns mai potrivit decît că în tot acest răstimp, poporul român n-a făcut altceva, din păcate, decît să-l confirme pe d-l Patapievici…
Nu mă sfiesc să mărturisesc că mă simt tot mai solidar cu autorul Politicelor cînd este vorba de poporul român de azi (dacă nu în totalitate, în orice caz într-o gravă şi decisivă majoritate...), continuînd să mă distanţez de domnia-sa numai în privinţa judecăţii prea radicale a întregului trecut românesc.
Şi nu pot să nu mă desolidarizez de cei care, rămaşi încremeniţi în antipatia pe care tînărul autor le-a stîrnit-o atunci, se pretează să colporteze la adresa sa mistificări indigne, cum este cea privitoare la afirmaţia că Eminescu ar reprezenta astăzi “cadavrul din debara” al culturii noastre, de care trebuie să ne debarasăm urgent dacă vrem “să intrăm în Europa”. Receptor superior al lui Eminescu, avînd asupra acestuia un punct de vedere mai degrabă diametral opus unei astfel de aserţiuni stupide, d-l Patapievici a fost pus în situaţia delicată de a trebui să se apere aproape cu exasperare în presa culturală (Idei în dialog, Adevărul literar şi artistic) de insinuările repetate cu privire la presupusul său delict de lez-majestate faţă de geniul eminescian.
Întrucît am primit şi la Redacţia Punctelor cardinale materiale bazate pe acest cras neadevăr ce i se impută “din auzite” (meteahnă balcanică de care şi un Eminescu se plîngea la vremea lui), consider ca pe o datorie să fac loc şi aici precizărilor de rigoare. Fraza incriminată prin răstălmăcire este următoarea (cu referire predilectă la aşa-numiţii “postmodernişti” şi la oportuniştii “modelor” ideologice): “Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara...”, şi ea se regăseşte în articolul “Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale”, apărut iniţial în revista Flacăra (1-2/2002, p. 86), iar pe urmă reprodus şi în alte publicaţii (cf., de pildă, Adevărul literar şi artistic din 12.08.2006, p. 2, ca “probă” la materialul pro domo din p. 1). D-l Patapievici are toată distanţa critică faţă de acest soi de ingratitudine acefală şi deplînge “melancolic” o actualitate intelectuală (ar fi prea mult spus culturală) în care “caragialismul” bate “eminescianismul” (căci despre aceasta este vorba, de fapt).
Adevărul tragic şi paradoxal este pînă la urmă acela că adevăratul nostru “cadavru din debara”, de care nu se pune problema să ne debarasăm, ci cu care vrem cu orice preţ să accedem în Uniunea Europeană, nu este nefericitul Eminescu, ci însuşi acest popor român de azi, decerebrat, nevertebrat, pervertit, leneş şi sterp, care, vorba poetului, numai “din mila Sfîntului” mai face “umbră pămîntului”. Un asemenea popor decăzut şi care se complace imperturbabil în decădere, asemenea viermelui în murdărie, nu-l mai merită pe Eminescu, cum nu-şi mai merită nici una dintre valorile tradiţionale (chiar dacă ar mima caragialeşte în numele lor toate indignările din lume).
Ce poate face pînă la urmă un autentic intelectual creştin într-o astfel de ambianţă literalmente sinistră? Aproape 20 (douăzeci) de ani de pseudo-tranziţie surdă şi oarbă au dovedit că nu poate face mai nimic pe calea discursului (scris sau verbal), nici pe calea creaţiei culturale (care nu mai are preţ public), rămînîndu-i probabil doar soluţia mistică: să se roage lui Dumnezeu să ne mai rabde de hatîrul morţilor noştri şi de dragul pruncilor pe care-i aducem pe lume, şi care poate o vor primeni cîndva, în răspărul nimicniciei noastre de azi.
Răzvan CODRESCU
publicat de Răzvan Codrescu @ 19:35
19 comentarii
19 comentarii:
Ştiu că o să vă supăr tare, dar o dovadă a "îndreptăţirii" descrierii lui Patapievici nu ar fi tocmai faptul că admitem ca orice venetic să ne spurce acasă la noi, cum îi vine la gură?
Chiar dacă ar avea dreptate - ceea ce nu e cazul - să plece să paraziteze alte neamuri mai "vertebrate" şi mai puţin "patibulare"!
În fond seminţia lui aleasă poate colcăi în orice puroi,nu e musai să o facă aici. Sau, dacă alege să ne ocărască, cel puţin să aibă decenţa să nu accepte funcţii de conducere la un institut care ar trebui să fie al culturii române, dacă cei care un tătar sau altul găseşte nimerit să-i propună o aşa funcţie.
Faptul că NU a spus despre Eminescu ceea ce se ştia că ar fi spus, nu poate să îl scuze, niciodată, că a afirmat, de data asta fără nici o mistificare a altora, ceea ce a afirmat, ceea ce nu ii este permis.
"Quod licet Iovi, non licet bovi" şi ceea ce lui Cioran, sau dumneavoastră - că vă văd tare supărat pe români astăzi - îi este permis şi justificat, lui Iţic sau Ivan nu i se poate permite şi nici ierta.
@ Hamlet
Despre ce a spus la începutul anilor 90 şi a publicat în volumul "Politice" din 1996 am purtat o polemică punctuală cu d-l Patapievici şi nu mi-am modificat principial poziţia de atunci. De data aceasta este vorba, tot punctual, de o altă problemă, în care d-l Patapievici este cel nedreptăţit, şi la această problemă se referă intervenţia mea.
Sînt de acord cu dvs. (nu fără anumite nuanţe, de care nu ţin să mă prevalez aici) că membrului unui neam (ca şi celui al unei familii) îi este îngăduit să spună despre neamul (sau familia) cu pricina ceea ce nu se permite unui străin (şi s-ar cădea ca străinul însuşi să nu-şi permită). "Certurile" în sînul unei familii (şi, la scară mai mare, al unui neam) pot fi forme de reglaj interior, în vreme ce aceleaşi lucruri spuse din afara devin forme de impoliteţe şi chiar de agresiune, care vor fi sancţionate ca atare. Aici nu este vorba strict de chestiuni raţionale ("e aşa sau nu e aşa"), ci de implicaţii sentimentale, precum şi de un cod al decenţei relaţiilor intercomunitare, pe care nu-l poţi călca nepedepsit.
Nu ştiu însă pe ce dovezi atît de indiscutabile se bazează încredinţarea dvs. că d-l Patapievici nu ar fi român. Poate că nu este român "curat", cum se zice, dar cîţi dintre noi (mai) sîntem? Identitatea naţională a încetat demult să se mai suprapună cu ideea de "puritate a rasei", pentru că, de-a lungul istoriei, amestecul a fost permanent, masiv şi incontrolabil, iar bilanţul acestei deveniri, acum, în tîrziul istoriei, nu lasă prea mult loc orgoliilor "puriste". Identitatea rămîne, dar nu ca expresie exclusivă, ci ca predominanţă obiectivă, pe de o parte,, şi ca asumare subiectivă, pe de altă parte.
Raportaţi la dogma abstractă a purismului, nu rezistă nici Eminescu sau Codreanu, receptaţi ca fruntaşi absoluţi ai identităţii româneşti. Poţi fi român "de sînge" şi numai pe jumătate sau pe trei sferturi, şi majoritatea aşa şi sîntem, cu cît ne-am născut mai încoace. Şi aceasta atît cît se poate atesta, căci există şi antecedente mai vechi greu (şi chiar imposibil) de determinat, ceea ce ar trebui să fie o evidenţă a bunului simţ.
Eu, bunăoară, ştiu sigur că am pe sfert, după mamă, sînge rusesc. Nu ştiu însă nici cît de curat rusesc e acel sînge din mine, nici nu pot avea certitudinea absolută că în ceea ce pare sînge românesc, de plugari din Bărăgan, nu sînt şi cine ştie ce străvechi aluviuni neromâneşti, la cît de amestecate au fost lucrurile în această parte de lume. Am însă o bază românească şi mă simt român, iar asta contează pînă la urmă în economia mea identitară. E român cel care, născut şi înregistrat oficial ca fiind de "naţionlitate" română, cu atîta sînge românesc cît are (sau ştie el că are), îşi asumă românitatea şi se recunoaşte în ea mai mult - sau mai degrabă - decît în altceva. Ba mai mult: Caragiale sau Steinhardt, ca să iau numai două exemple de maxinmă notorietate, se simţeau români chiar fără nici o picătură de sînge românesc! Şi dincolo de cum "se simţeau" ei, este evident pentru orice observator onest că s-au dovedit mai buni români decît mulţi români de sînge.
(vezi urmarea)
@ Hamlet
(urmare)
Aşa că eu unul rămîn de părerea că d-l Patapievici, care nu ştiu cît sînge românesc are (dar mă îndoiesc că n-ar avea deloc), nu poate fi decretat aprioric neromân (pentru că aşa ni se pare sau ne-ar plăcea nouă), iar lipsa sa de aderenţă la românitate ar putea fi mult mai decisivă decît presupuisa sa lipsă de sînge românesc, numai că aici discuţia e complexă şi greu de purtat pe bloguri. În orice caz, pot admite mai uşor, împrumutînd formula evreiască binecunoscută, că d-l Patapievici ar fi un soi de "român cu ură de sine" decît că ar fi pur şi simplu neromân. Cîndva l-am numit un om NECĂJIT (şi în acest sens aş fi vrut să fie înţeles cuvîntul: de neîmpăcare dureroasă cu sine, cu condiţia sa de român "cu inima ca un cur"). Cei mai mulţi mă tem însă că, în pofida contextului, au receptat cuvîntul mai degrabă ca pe o ironie ieftină (ceea ce n-a fost şi nu s-a vrut).
Prin urmare, în ceea ce mă priveşte, nu pot fi de acord nici cu proasta raportare la românitate a d-lui Patapievici, dar nici cu invectivele dvs. exagerate la adresa sa, chiar dacă vă înţeleg, altminteri, iritarea.
cu tristete va recunosc intrat in pielea unui personaj care spunea: " Si eu, in toate Camerele, cu toate partidele, ca romanul impartial".
Desigur, personajele lui Caragiale nu pot fi decat ceilalti.
@ Anonimului de la 1.39 AM:
Păreţi vigilent şi perspicace. E de mirare că abia acum aţi băgat de seamă, deoarece textul postat e scris în urmă cu 6 ani (şi a fost publicat si in presa, si in volum, si pe blog). Dar probabil că e graţia Anului Caragiale, pe care o resimţim cu toţii.
Am mers doar pe ceea ce se ştie, şi am dedus că, având părinţii - Denis (Dionis şi Odarca - non -români, de-un traseu similar parinţilor lui Tismăneanu si Baconski, nici el nu prea calcă a român. Evident, o să fie puse la îndoială informaţiile care circulă despre părinţii lui şi recunosc, mai mult decât de e pe net, nu ştiu. Aşa cum nu ştiu decât din cărţi că Ana Pauker nu era româncă. N-am alte garanţi. Ar mai corobora la aprecierile mele comportamentul, filiaţia civică - Soros, GDS, "copiii lui Brucan", cu care ştiu exact ce probleme am avut când ne străduiam să dăm o tentă naţională democraţiei incipiente din anii 90. Aducerea lui Steinhardt în discuţie - deja un clişeu, cu tot respectul, pe sistemul cunoscut: "evreii sunt cei mai deştepţi, dovadă Einstein" - nu e corectă, e chiar opusă tiparului Patapievici. Pe Steinhardt îl apreciem TOCMAI pentru că ne-a iubit, nu ne-a înjurat. Caragiale despre care mulţi îl consideră aromân, îndeobşte aromânii, are atât sânge românesc cât avem şi noi, dar asta ştiţi la fel de bine ca mine şi deduc că nu acceptaţi această filiaţie. Evident că, dacă greşesc si Patapievici e român, atunci afirmaţiile mele trebuie retrase. Nu mai e nesimţit, e doar un alt trădător în slujba lui Soros. Sau nici asta, doar un fizician român necăjit. Nu ţin neapărat să am dreptate.
@ Hamlet
Eu nu am căderea sa va fac să vă retrageţi afirmaţiile, ci doar mi-am explicat punctul meu de vedere. Eu personal, dacă am ceva să-i imput domnului Patapievici, acela nu e faptul că nu ar fi român. Iar dacă pot ajunge să-l acuz de un lucru sau altul,
îl voi acuza pentru ce a spus, nu pentru ce n-a spus. Atîta tot.
Mi-am zis sa ma scald si eu ca musca'n lapte...mai curand in smantana!
Strabunicul meu dupa tata avea nume rusesc dar locuia intr-un vechi sat de pe malul Siretului inferior. Bunica mea dupa tata avea sange tiganesc intr-o proportie "jenanta". Cu toate acestea,eu sunt convins de romanitatea mea.N-am niciun dubiu.
Ma simt privilegiat de a fi cetateanul unui Stat si mostenitorul unei traditii culturale si al suferintelor unor oameni care au trait pentru idealuri. Iar cel mai mult ma bucura ca nu pot pleca nicaieri fara sa iau in valiza si Biserica.Fara ea nu-mi vad rostul. Ma simt orfan.Nu-mi imaginez cum ar fi sa traiesti fara mila si jertfa Fiului Lui Dumnezeu. Cred ca as suporta un cosmar. De mi s-ar face cadou o insula paradisiaca in Pacific,nu m-as duce sa traiesc acolo pentru ca as avea sentimentul ca L-am parasit pe Dumnezeu. Dumnezeu vine la fiecare Liturghie la mine in parohie,nu se plimba aiurea prin lume.
lui Hamlet
Trec peste faptul ca nu v-ati ales un nick-name romanesc, deci nu sunteti patriot adevarat :-) si peste penibilitatea discutiei Patapievici roman/neroman (cred ca numai pe malurile Dambovitei se mai poate discuta in acest fel), pentru a va spune ca mintiti in privinta parintilor domnului Patapievici. Mama dumnealui este olteanca, Patapievici a scris in mai multe randuri despre familia lui, si dinspre mama si dinspre tata, o cheama Georgeta si nu Odarca (aceasta fiind din cate stiu prima sotie a tatalui lui). In prefata la Discernamantul modernitatii este ceva foarte frumos si sensibil scris despre bunicii lui din partea tatalui, bunicul fiind fost detinut politic (deh, chiabur!).
Cat despre "semintia aleasa", scrierile lui HRP sunt cele ale unui crestin, deci???
Si l-am vazut cu ochii mei de mai multe ori la slujba la Stavropoleos, oare merge in paralel si la sinagoga? :-). Asta asa... ca sa ma cobor la nivelul dumneavoastra, nu pentru ca as considera relevant.
Domnule "hamlet", as vrea sa stiti ca, ca roman, ma simt jenat de comentariile dumneavoastra.
Sandu
Problema domnului Patapievici nu este ca nu ar avea sange romanesc ci tocmai ca are si nu stie ca sa se faca cu el. Domnul Codrescu are dreptate ca seamana cu evreii cu ura de sine care nu sunt mai putin evrei pentru aceasta. Parerea mea este ca nici un strain nu poate iubi sau uri un popor cum il iubeste sau il uraste chiar unul din acel popor. Romanul e patimas cum nu poate fi un neroman si cand iubeste si cand uraste pe ai sai sau chiar pe sine insusi.
Domnule Codrescu, pe Patapievici l-am vazut prima data la Timisoara in 1996, cred. Atunci mi s-a parut un om sofisticat si elitist asa ca neintrand in sfera modestelor mele cautari nu l-am mai bagat in seama.
Acum dupa scandalul de la Timisoara citind presa locala si comentariile aferente aflu ca acest "domn" isi permite sa ma jignesca prin ce am eu mai sfant adica prin stramosii, bunicii, si parintii mei ca partasi ai acestui popor. Bunicii mei au luptat in primul razboi mondial luati cu "arcanul" in armata imperiului austriac si dusi prin Dalmatia unde era sa piara de foame. Tatal meu a luptat in al doilea razboi mondial, apoi a mai facut si ceva puscarie politica dar din toate relatarile pe care le am din familie nimeni nu s-a pisat pe ei si credetima ca nu au avut inima ca un cur. Vi-am marturisit ca nu l-am citit pe Patapievici de aceea apelez la dumneavoastra, intelegand ca ii cunoasteti opera, rugundu-va sa-mi confirmati daca Patapievici s-a exprimat asa la adresa stramosilor si mosilor nostrii. In cazul in care a facut-o, singurul raspuns la afirmatiile acestuia sunt o preche de palme peste obrazul aparent subtire, pentru ca pe mine cel putin m-a jignit in ce am mai scump in aceasta lume. Daca eu sau un alt amarat ra fi facut astfel de afirmatii poate ca am fi avut ca scuza posibilitatile limitate de exprimare, dar in cazul lui nu poate fi vorba de asa ceva,iar asta vadeste intentia vadita de a jigni. Daca Patapievici nu a afirmat asemenea lucruri imi cer iertatare de deranj, nici nu doresc sa-mi publicati comentariul ci eventual sa-mi raspundeti cu un simplu nu. Va multumesc. Viorel.
@ Viorel
D-l Patapievici s-a exprimat în asemenea termeni reprobabili, dar a avut în vedere poporul român de azi, nu pe strămoşii dvs. luptători în primul sau al doilea război mondial, nici pe propriul lui bunic prigonit şi arestat de comunişti. Afirmaţiile au fost făcute pe fondul de indignare prilejuit de mineriada din iunie 1990 şi de comportamentul unei părţi din populaţia fesenistă a Capitalei, care-i asmuţea pe mineri asupra intelectualilor, cu privirile halucinate ale bestiei care a văzut sînge şi mai vrea. Lucrurile trebuie judecate în contextul lor (social şi psihologic), fără extrapolări abrupte (pentru care, din păcate, formulările d-lui Patapievici au lăsat loc).
Multumesc pentru raspuns. Pe un fond de indignare poti gresi, pot intelege si ierta greseli facute in astfel de situati, eu insumi trecand printr-o astfel de incercare cu prilejul evenimentelor de la Tg. Mures din 4 martie 1990, cand dupa ce am urmarit emisiunile de la televizor m-am ridicat si eram hotarat sa merg acolo sa iau gatul la cativa unguri, uitand ca langa mine era prietenul meu Loci cu care eram si coleg de servici si care mi-a spus ca daca vreau sa fac asta nu trebuie sa merg pana la Tg. Mures pentru ca el este acolo si este ungur. De atunci am incercat sa nu ma mai las manipulat dar cu siguranta am esuat de multe ori.
Cam in asta consta romanismul lui Patapievici: http://www.cotidianul.ro/icr-acorda-o-bursa-de-7000-de-dolari-unui-antiroman-176953/
Asta dupa ce a tinut la Budapesta un escroc despre care stia ca a fost un turnator ordinar (a avut dosarele pe mana) si despre care stia ca nu are doctorat.
Eu nu ştiu exact cît a greşit sau nu a greşit d-l Patapievici pe acel fond de indignare. Cred însă că a greşit grav mai tîrziu, o dată prin tendinţa de generalizare, iar apoi prin faptul că a făcut publice nişte scrisori particulare ce făcuseră parte la vremea lor din nevoia unei "descărcări" imediate (adică a unei forme oţărîte de reglaj interior). A avut dreptate în 1996 sau 1997 cineva să spună (d-l Alex Ştefănescu, dacă îmi mai aduc bine aminte) că ceea ce a făcut în î996 d-l Patapievici, incluzînd acele pagini epistolare în volumul "Politice", a fost ca şi cînd şi-ar fi publicat... hîrtia igienică.
@ V. Gh.
Respectîndu-vă dorinţa de a nu vă posta, vă mulţumesc pentru cuvintele frumoase şi pentru semnalarea articolului din presa timişoreană.
H.R.P. si bune si mai putin bune:
Bune: e un intelectual destept, cultivat, cu opera publicata, starneste atentia admiratorilor cat si contestatarilor in egala masura.
Mai putin bune: dorind sa fie mereu la moda si exemplu de european pur sange va sfarsi sa nu mai intereseze pe nimeni, dat uitarii inca di timpul vietii.
Dragă Domnule Răzvan Codrescu,
Dumneavoastră personal păreţi bine intenţionat în ceea ce spuneţi referitor la domnul Patapievici, dar vă amintesc faptul că există lucruri care sunt valabile doar întregi, printre acestea numărându-se cinstea, corectitudinea şi demnitatea - individuală şi colectivă (eventual,naţională). Mi se pare nedrept şi nedemn să se pună în discuţie etnia Domniei Sale (pe care, de altfel, o apreciez; am prieteni admirabili printre evrei), dar sunt filolog, ca şi dumneavoastră, şi am proprietatea cuvintelor; în acest sens, nu credeţi că expresiile sale urât mirositoare (eufemistic vorbind!) la adresa poporului nostru, sunt ofensatoare pentru noi toţi, inclusiv - culmea! - pentru dl Horia, pentru dumneavoastră şi pentru mine? (Dacă nu cumva se consideră, singur, neromân sau "în afara" poporului român Pe de altă parte, sintagma "cadavrul lui Eminescu din debara", oricum am lua-o, separat sau în citatul menţionat de dv., rămâne, de asemenea, jignitoare pentru Poet şi pentru noi toţi, indiferent în ce ordine sau context am aşeza cuvintele; nu numai topica, ci şi logica elementară,ba chiar şi lexicul ne obligă la o singură interpretare.
Pe de altă parte, mă întreb în ce măsură cunoaşte domnul Patapievici poporul român!? Oare, vorbitul în necunoştinţă de cauză, nu este tot o dovadă de ignoranţă? Dar alţii ca el? . . .
Eminescu, ştiţi bine, nu înseamnă, în primul rând, ÎMPĂRAT ŞI PROLE-TAR, JUNII CORUPŢI sau unele articole din gazetăria eminesciană Mă întreb şi vă întreb: Cezar Bădescu (cel din prima perioadă a activităţii literare), Roman Patapievici şi alţii ca ei, vor fi aprofundat, oare, marile poeme filosofice ale Poetului? Citind cu atenţie sau printre rânduri unele texte ale celor doi,am rămas cu impresia, domnule Răzvan, că nu au citit cu atenţie nici măcar antumele Poetului, nu mai vorbesc despre restul impresionantei opere a acestui scriitor polivalent şi adevărat om de cultură.
Articolul dumneavoastră de pe blog mi-a lăsat o anumită impresie de ambiguitate, dacă nu chiar de duplicitate. Deie Domnul să mă fi înşelat! La bună . . . citire!
Al dv. Ion Soare
@ Ion Soare
Toţi riscăm să ne înşelăm, aşa cum toţi avem păcate (doar că nu de acelaşi fel). Unii reuşim să ni le răscumpărăm în parte, alţii deloc. Există şi unii care preferă să se ocupe cu precădere de păcatele altora (indivizi sau neamuri). Înţelept ar fi, probabil. să ne ocupăm predilect de propriile păcate, dar ni se întîmplă mai rar (ca să nu mai vorbesc de năravul creştinesc al iertării, pe care l-am deprins cel mai puţin în 2000 de ani). Marea nădejde, creştineşte vorbind, rămîne la Dumnezeu, să ne ierte şi să ne lumineze. Aşa cum tot a Lui rămîne, pînă la urmă, şi judecata.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire