luni, octombrie 31, 2011

INTERMEZZO LIRIC: ESHATON

SUMARUL BLOGULUI



(VEDENIA SIHASTRULUI UITAT DE LUME)


«A luat-o razna timpul pe evuri înapoi,
trăgînd de-a valma spaţiul cu el, ca pe-o teleagă,
iar viii şi cu morţii se-nvălmăşesc puhoi
şi nu mai ştiu pe care din limbi să se-nţeleagă.

Se cască hăuri sure făptura s-o înghită
şi trîmbiţele-n ceruri răsună cîte una,
pe cînd pe crucea nopţii se stinge răstignită,
cu spini stelari pe frunte şi-mpunsă-n coastă, luna.

De cînd sînt nopţi şi zile, aceasta-i noaptea care
cortina veşniciei o trage după ea,
căci mîine nu mai este şi s-a răcit în soare
stihia care lumii de cald îi mai ţinea.

În sinea sa se-ntoarce Cel ce-a ieşit din sine
cu Duhul peste ape şi s-a făcut Cuvînt,
iar din tăcerea pură o altă fire vine,
ce nu se mai măsoară cu cer şi cu pămînt.

Să fie rămăşiţă a tot ce-a fost iubirea?
Să fie noaptea oarbă mai mult decît nimic?
Să-şi puie sieşi margini pe veci nemărginirea?
Mă uit în jur şi nu ştiu ce s-ar cădea să zic…

E poate vis năprasna şi-n taina ei divină
se coace poate tîlcul ce ne-a scăpat mereu…
Cad în genunchi şi cupa nădejdii mele, plină,
i-o ntind ca pe-o ispită de jos lui Dumnezeu.

Nu-i nici ce scrie-n carte, nici ce-am crezut vreodată,
iar binele şi răul din noi sînt mult prea mici:
n-atîrnă veşnicia de nici o judecată,
ci-o taină mult mai mare se împlineşte-aici.

Ne e măsură, poate, doar cea din urmă rugă,
din inimă zdrobită în lamură de gînd,
şi prima oară moartea mai iute e în fugă
decît păcatul care ne-a hăituit pe rînd…

Şi cîţi am fost vreodată, din zare pînă-n zare
şi cît se-ntinse veacul, ca un coşmar cumplit,
toţi în Adam ne-ntoarcem la urmă fiecare
şi-n coasta lui pereche, ce nici nu s-a clintit.

Trezit din somnu-n care s-a lămurit deplin
de tot ce-n sine însuşi ca-ntr-o sămînţă zace,
prin roua dimineţii cum calcă Domnul lin
va auzi cel singur – şi ghem smerit s-o face.

Şi-abia atunci va-ncepe ce-a fost rostit să fie
şi care niciodată n-ar fi-ncăput în vis,
iar Viaţa, ca din mugur, din coasta lui mlădie
va da suavă-n floare, cu sufletul deschis.

Ce-aievea-i s-o alege de ce visare fuse
şi raiul o să-şi scuipe şerpeştile năluci,
iar în văzduhuri îngeri veghea-vor albi să nu se
pitească nici o umbră la sfintele răscruci…

Către vedenii mîna o-ntind şi cîntă-n mine
iubirea care este şi chip, şi-asemuire,
iar sus, pe norii slavei, cu-alai de nuntă vine –
şi fără nici o cruce – eternul firii Mire...

Sau vis nebun e poate vedenia mea de-acum
şi nici măcar o iotă nu s-a smintit din toate?
Păzeşte-mă, Părinte, de-am rătăcit pe drum
şi-ntoarce-mă cu milă la dreptele socoate.

Dar lasă-mi bucuria, din toate cea mai mare,
de firea primenită din colburi în tării
şi soarbe-mă asemeni paharului pe care
l-ai mai băut odată, să mori şi să învii.

Nu vreau să fiu eu însumi şi nici Adam dintiî,
ci-un nimeni ce de tine rămîne-n veci aproape,
să mă dezmierde iarăşi divinul tău călcîi
de cîte ori vei merge pe nouri sau pe ape.

Nu să cunosc mi-e voia, nici să-nţeleg mai bine,
ci doar să-ţi simt prezenţa cu tot ce-n mine-i viu,
şi lume dacă este, sfinţească-se în tine,
dar mie îmi ajunge şi-un petec de pustiu.

Ci dacă totuşi pată sînt eu măririi tale,
aş vrea ca nefiinţei mai bine să mă dai,
căci iadul este dorul nebun de-a-ţi da tîrcoale
în lipsa vredniciei de-a fi cu tine-n rai».

În hruba lui sihastrul ardea ca-n foc şi pară,
jur-împrejur pustia se clătina din stînci,
iar dracul, ca o zeamă ce dă pe dinafară,
se prelingea în bezna genunilor adînci.

Răzvan CODRESCU

vineri, octombrie 28, 2011

ROMÂNIA ÎNTRE DOUĂ PARADIGME

SUMARUL BLOGULUI


Ca om de dreapta, am consideraţie principială faţă de monarhie, dar nu sînt un admirator şi un partizan al Regelui Mihai I, fostul suveran al României, chiar dacă, pe de altă parte, nu mă pot împiedica să-l privesc cu o anume simpatie iraţională şi să-l compătimesc sincer pentru modul samavolnic în care a fost silit să abdice în decembrie 1947. În fond, orice bun român, cred eu, ar trebui să aibă luciditatea de a deplînge momentul 1947, nu ca tragedie personală a unui rege mai mult sau mai puţin vrednic, ci ca tragedie naţională a României moderne, căci nu regele a fost atunci marele perdant, ci ţara însăşi: el şi-a pierdut tronul şi averile (parte recuperate, nu fără compromisuri jenante, după 1989), dar România şi-a pierdut coloana vertebrală, sufletul şi viitorul (pe care este încă departe de a fi ajuns să şi le recupereze – şi există o serioasă primejdie de a nu şi le mai recupera niciodată).
Frecventatorii acestui blog sînt la curent, în linii mari, cu rezervele formulate de mine (pe urmele altora) cu privire la comportamentul regal (dar deloc regesc!) în împrejurările fatidicului act de la 23 august 1944 (certificatul de eutanasiere oficială a României în folosul imperialismului bolşevic şi al unui Occident care n-a făcut, mai apoi, decît să ne vîndă ieftin şi să ne dea cu tifla). Dar toate acestea sînt de acum istorie – mai mult sau puţin fatală, mai mult sau mai puţin controversată. O istorie asupra căreia nu are însă căderea să se pronunţe public (şi mai ales de pe poziţia funcţiei prezidenţiale, la care a parvenit cu mijloace cvasi-iliesciene) un lider politic semidoct, cu vechi ştate de membru PCR şi de raportor cuminte al Securităţii, propulsat în politică din poala largă a neocomunismului postdecembrist cu mască „social-democrată”. Un tupeist demagog şi un aventurier politic cu puseuri dictatoriale, de o şmecherie eficientă nu pentru ţară, ci pentru interesele sale personale şi de şleahtă, crezînd că poate de-acum juca neamendat cartea anticomunismului discursiv (fără nici cea mai mică urmare practică sau concretă) şi a dreptei „populare” sau „creştin-democrate” (în care nu crede – după cum îl trădează faptele şi declaraţiile – nici cît într-o glumă marinărească), ba trăgînd după el, cu „bunăvoinţă” strategică, dar fundamental dispreţuitoare, pe lîngă o gaşcă mai veche de clienţi patibulari, o parte însemnată a tinerei elite intelectuale, care a avut şi mai are naivitatea de a se crede „promovată”, cînd, în realitate, nu a fost şi nu este decît momită şi întrebuinţată ca decor legitimant, mai mult sau mai puţin iluzoriu.
Cum am spus-o şi altădată, Regele Mihai I n-a fost un model de monarh, dar Traian Băsescu este cu atît mai puţin un model de preşedinte. Cel dintîi, oricîte imputări personale i s-ar putea face (pentru atitudini mai vechi sau mai noi), este măcar descendentul legitim al unei Case Regale ale cărei contribuţii decisive la istoria modernă a României nu pot fi nici negate, nici minimalizate, şi aduce cu sine, măcar pe dinafară, ţinuta inconfundabilă a sîngelui său albastru şi relaţiile „organice” cu marea aristocraţie europeană. Nu ştiu de cîte regrete pentru propriile sale slăbiciuni se va fi învrednicit vreodată, dar se poate prevala de multe circumstanţe atenuante de ordin istoric, pe care urechismul marinăresc n-a fost pus nici în situaţia de a le fi trăit, nici în aceea de a le putea cunoaşte în toată complexitatea lor pe cale documentară. În opoziţie absolută cu cel dintîi, cel de-al doilea întruchipează paradigma ţoapei ereditare, promiscuitatea mafiilor portuare şi cumetria mafiilor ţigăneşti, caragialismul cronicizat şi abrutizat al arivismului mahalagesc de urbe dunăreană. Ajunge să-i pui unul lîngă altul, fără cuvinte, pe Regele Mihai I şi pe preşedintele Traian Băsescu pentru ca orice observator lucid şi onest să realizeze diferenţa astronomică dintre ce ajunsese să fie România veche şi ce a ajuns să fie România nouă.

 












De data aceasta, la anul Domnului 2011, nu mai era vorba de plata vreunor poliţe istorice sau politice (pînă şi un Ion Iliescu a înţeles acest lucru), nici de ameninţarea vreunei posibile restauraţii (ca pe vremea cînd tandemul „revoluţionar” Iliescu-Roman îl hăituia pe rege pe şoselele patriei feseniste), ci de împlinirea venerabilei vîrste de 90 de ani de către ultimul supravieţuitor dintre şefii de state europene – buni sau răi, cum vor fi fost ei – de pe vremea celui de-al doilea război mondial. Elementara cuviinţă cerea suspendarea festivă a adversităţilor sau antipatiilor curente (şi care şi-au pierdut demult miza în contextul actualităţii) şi efortul sincer de reconciliere naţională în vecinătatea unui simbol viu al normalităţii pierdute. Discursul simplu, demn şi pertinent pe care fostul suveran l-a rostit în Parlamentul României (după mai bine de 60 de ani), pe care nu ştiu dacă şi-l va fi alcătuit singur, dar pe care l-a asumat şi l-a girat cu căldură părintească şi înaltă distincţie, a atestat de altfel semnificaţia şi solemnitatea momentului. Pentru cîteva ceasuri România a ieşit de sub zodia mîrlei şi şi-a putut contempla posibila faţă mai bună, chiar dacă e foarte probabil că nu va mai avea niciodată parte de ea.


Iată însă că, în perfectă şi grăitoare consonanţă cu turpitudinea de tip otevist, preşedintele şi premierul său ombilical au înţeles să boicoteze – nu doar indign, ci de-a dreptul mitocăneşte, inclusiv prin declaraţii imunde şi opărite – acest unic moment simbolic şi aniversar, obligîndu-i la o fatală şi tristă complicitate şi pe capii partidului şi guvernului la putere, ce au fost puşi în situaţia de a face proba unei solidarităţi grobiene, care dacă unora le va fi venit mănuşă, pe mulţi sînt sigur că a fost departe de a-i satisface şi de a-i onora. N-am putut să nu mă gîndesc, cu inima strînsă, la o întreagă elită intelectuală trasă în beciul fetid al capriciilor băsesciene, dar mai ales la cel ce mi-a fost şi-mi rămîne necondiţionat prieten drag, teologul-diplomat Teodor Baconsky (sau, mă rog, Baconschi, dacă aşa îi este voia), al cărui loc firesc – prin structură, prin formaţie, prin vocaţie – nu era cu mîrla impertinent-contestatară, ci cu aristocraţia (românească şi europeană) adunată sub cupola Parlamentului şi sub maiestatea principială a lui Nihil sine Deo. Spre deosebire de alţii, nu mă reped să formulez acuzaţii la adresa şefului diplomaţiei româneşti (care poartă acum şi crucea – asumată cu cele mai bune intenţii constructive, chiar dacă pare altfel – de prim-vicepreşedinte al PDL), pentru că înţeleg foarte bine ce înseamnă să fii robul unui context şi să încerci să înoţi printre rechini cu zdreanţa unui ideal cîrpit pe măsura conjuncturilor. Dar inima mă doare şi gîndul mi se răsuceşte neputincios, ca o rîmă pe jăratec.
Mult mai de neînţeles şi mai de neiertat mi se pare însă alinierea Patriarhiei Române la acest boicot inutil, cu atît mai descalificant cu cît în cazul Patriarhului Daniel nu funcţionează motivaţiile sau constrîngerile contextuale ale unor politicieni şi ale unor intelectuali prinşi în „regulile” unui „joc” nefericit. Prin forţa tradiţiei şi a principiilor ei interne, Ortodoxia se cuvenea să fie cu Monarhia, Biserica se cuvenea să fie cu „unsul” ei. „Absenţa nemotivată” – şi ostentativă, vrînd-nevrînd – a Patriarhului României de la această aniversare nevinovată aruncă o descumpănitoare umbră nu numai asupra conştiinţei sale ecleziale şi naţionale, ci şi asupra întregii instituţii bisericeşti, care pare pe zi ce trece mai încurcată în iţele impure ale puterii seculare şi din ce în ce mai evazivă cu răspunderile ei moral-spirituale faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu.


Dincolo de toate acestea, regele nonagenar şi-a jucat rolul cu inegalabilă distincţie şi a ştiut să facă faţă cu seninătate şi eleganţă mai micilor sau mai marilor cecităţi vindicative, dînd o lecţie de aristocraţie inolvidabilă rigorismului mîrlănesc de acasă, laic şi clerical deopotrivă. Nu ştiu cît va fi meritat el tronul României (Dumnezeu ştie!), nici cît îl va fi meritat pe el România de altădată, dar România de azi a reuşit să dea o dovadă tîrzie, prin prea mulţi dintre „aleşii” ei, nu numai că nu-şi mai merită regalitatea, dar că îşi merită în schimb, cu prisosinţă, bădăranii şi oportuniştii care o conduc.
Poate că pînă la urmă tînăra elită intelectuală şi politică va reuşi, peste toate încercările şi compromisurile de traseu, să pună pe picioare partidul şi frontul de dreapta care ne lipseşte, dar mă tem că nici o ispravă viitoare nu va reuşi să şteargă amintirea amară a recentei mojicii la care am ajuns să fim martori şi chiar complici, de la vlădică pînă la opincă. Dacă ne vom construi viitorul prin asemenea despărţiri de trecut, s-ar prea putea – să ne ferească Dumnezeu! – ca acel viitor să nu mai fie cel al unei naţiuni, ci cel al unei mase biologice amorfe şi decerebrate, fără memorie şi fără transcendenţă. Există multe feluri de a muri şi multe feluri de a supravieţui. Dar nu orice supravieţuire este neapărat mai bună decît moartea…  

Răzvan CODRESCU


UPDATE 29.10.2011:

Întrucît constat din comentarii că unii sînt într-o ignoranţă sau într-o confuzie totală cu privire la relaţia dintre Rege şi Biserică, îmi îngădui să reproduc aici cîteva selecţiuni lămuritoare din interviul acordat recent de d-l Dan Ciachir (care nu mai are nevoie de prezentări) tinerei şi inspiratei jurnaliste Elena Vijulie. Cei doritori să afle mai multe pot citi interviul integral la adresa: http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/de-ce-il-ignora-patriarhia-pe-regele-mihai-69339.html
Am încredinţarea că nici vechiul coleg de breaslă Dan Ciachir, nici fosta mea elevă Elena Vijulie nu se vor supăra pentru această postare selectivă. Le mulţumesc amîndurora pentru înţelegere şi pentru demersul lămuritor prin care s-au onorat, într-un moment în care era mai necesar decît oricînd. (R. C.)

DE LA D-L DAN CIACHIR CITIRE

În Biserica Ortodoxă, Regele Mihai este episcop auxiliar, episcop al treburilor din afară – în virtutea unei legături ce durează tocmai din preajma Sinodului IV Calcedon din 451.  Acest titlu de Preafericit – pe care îl are Patriarhul BOR – este acelaşi cu  titlul Împăratului. Noi vorbim de o moştenire bizantină, împărătească, pe care au avut-o ţarii Rusiei, monarhii greci, şi pe care acum nu o mai are decât Regele Mihai. […]
Regele Mihai este singurul moştenitor al Bizanţului în viaţă. Dar singurul şi între cei patru regi ai României. Primii doi regi unşi de Biserica noastră erau catolici – Carol I şi Ferdinand. Carol al II-lea era ortodox, aşa cum spunea Constituţia din 1923, dar nu a fost uns rege niciodată în biserică. Mă veţi întreba când a fost uns de Biserică Regele Mihai: când avea 5 ani, în 1926, iar tatăl său a renunţat la titlul de Principe Moştenitor. […]
În Bizanţ, când exista o vacanţă imperială sau Împăratul era plecat, Patriarhul juca rolul pe îl joacă astăzi preşedintele Senatului – de locţiitor al şefului Statului. În linie dreaptă – Regele Mihai este ceea ce se cheamă episcop al treburilor din afară. Nu este episcop prin hirotonire, dar funcţia sa nu e simbolică, ci reală, concretă. Şi este ultimul om în viaţă de pe planetă care are acest drept. Ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei nu a avut un urmaş. Regele Greciei – Constantin – abdică în 1967, iar mama sa a vrut să-şi păstreze religia catolică – şi deci pierde aceste prerogative. După asasinarea Regelui Alexandru al Iugoslaviei în 1934 […] şi decăderea din drepturi a lui Boris, în Europa mai rămâne doar Regele Mihai. […]
Sunt trei prerogative foarte importante pe care numai el le păstrează – nu are cum să le transmita direct. 1. Regele Mihai, în calitatea sa de episcop al treburilor din afară, intră în Sfântul Altar prin Sfintele Uşi Împărăteşti, drept pe care nici preotul nu-l are, ci numai episcopul.  2. Când ne împărtăşim, preotul ne dă cuminecătura cu linguriţa. Dar Regele Mihai are dreptul să o ia cu mâna proprie. N-a uzat însă niciodată de această prerogativă. Din smerenie. 3. Regele era cel care înmâna cârja unui ierarh, mitropolit, episcop – este un obiect simbolic al puterii. […]
Aşa că toţi cei care facem parte din această Biserică pe care o mărturisim datorează respect monarhului care a mărturisit-o prin atitudinea sa. Însăşi Biserica l-a recunoscut ca atare – să ne-amintim de vizita pe care o face în 1992 Mihai I împreună cu doamna sa Ana: a fost primit de un episcop, după canoane. Iar în 1997, mi-aduc foarte bine aminte, când Regele a luat parte, împreună cu doamna sa, în Catedrala Patriarhală, la o slujbă slujită chiar de Patriarhul Teoctist, a fost pomenit în cântare imediat după Patriarhi: “Ne rugăm pentru Majestăţile Lor…”. Imediat a fost pomenit. Iată că Biserica îl recunoaşte pe Rege şi l-a tratat ca atare. […]
Sinodul se întâlneşte de patru ori pe an. Sinodul de toamnă are loc de obicei în luna octombrie. Era normal să fie convocată această sesiune şi, în cele 3 zile, la un moment dat să fie invitată Majestatea sSa într-un moment omagial foarte frumos. Adică episcopul treburilor din afară, unsul lui Dumnezeu, să vină între episcopii cu slujire harică, de care niciodată n-a fost despărţită monarhia – fie sub forma principatului fie sub forma regalităţii –, pentru că este o legătură indelebilă. Ungerea Bisericii ca rege nu se şterge, aici nu intră în discuţie abdicarea, care este o chestiune politică. Ar trebui să i se explice publicului – dacă nu o face Biserica, având şi ea posturi de radio şi de televiziune, să o facă presa laică –, să înţeleagă lumea ce înseamnă această personalitate cu mare încărcătură deopotrivă simbolică şi reală. […]
Sinodul vrea să fie mai bine cu actuala putere, care este cam ostilă Majestăţii Sale, decât cu omul care într-un fel emană din această Biserică, “coleg” al ierarhilor care întrunesc Sinodul. […]
Era în interesul Bisericii să amintească faptul că puterea Monarhului sărbătorit în aceste zile de la ea derivă, de la Biserică, şi implicit de la Dumnezeu. Dar iată că Sinodul este mai aproape de actuala putere a Statului decât de aceea unsă, învestită de Dumnezeu...

Acvila bicefală

marți, octombrie 25, 2011

NIHIL SINE DEO

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

REGELE MIHAI 90

O CHESTIUNE DE CUVIINŢĂ:


LA MULŢI ANI, SIRE!

Discursul integral al M. S. Regelui în Parlamentul României: aici

luni, octombrie 24, 2011

DIN LUMEA CELOR CARE “NU SE MÎNTUIESC” (II)

SUMARUL BLOGULUI

TEOFANIILE LUI ELIADE

Mircea Eliade evocat de Eminenţa Sa 
Cardinalul Paul Poupard,
preşedintele Consiliului Pontifical 
pentru Cultură

Omul şi sacrul – două feţe ale aceleiaşi medalii. Mircea Eliade, marele specialist român în domeniul istoriei religiilor, a fost mereu încredinţat de acest lucru. Dispărut în 1986, autor al unor studii fundamentale în acest domeniu – între care şi faimoasa lucrare Mitul eternei reîntoarceri – concepute într-o rodnică cumpănire între propriile convingeri creştine şi instrumentele analitice ale sferei de preponderenţă laică (cum ar fi, bunăoară, consideraţiile teoretice ale lui Jung despre “subconştientul colectiv”), acest autor modest şi rezervat este astăzi unanim recunoscut ca un precursor şi un maestru de către lumea academică. Printre ultimii lauri simbolici – în ordine cronologică – aduşi lui Eliade, se poate aminti omagiul postum pe care i l-a făcut una dintre personalităţile de frunte ale actualei Curii romane, Cardinalul Paul Poupard, cu prilejul doctoratului honoris causa ce i-a fost conferit nu demult de către Universitatea Bucureşti. 
Preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Cultură, înaltul prelat este în acelaşi timp – fapt poate mai puţin sau deloc cunoscut multora dintre noi – autor al unui voluminos şi impecabil îngrijit Dicţionar al religiilor. Lucrarea, ajunsă deja la a treia ediţie, va cuprinde – din dorinţa expresă a autorului – ample referiri la opera lui Eliade, pe care Cardinalul îl consideră, fără nici o exagerare retorică, un adevărat punct de referinţă în domeniul respectiv. (Adriano Monti Buzzetti) 


Care a fost principalul merit al savantului român?

Este vorba, fără îndoială, de ideea concretizată în cartea sa deja clasică, Sacrul şi profanul, din 1959, şi anume intuiţia fundamentală a lui homo religiosus, omul care trăieşte sacrul: este o constantă pe care o putem regăsi în orice perioadă a istoriei şi în orice parte a lumii. În fapt, Eliade consideră omul ca fiind religios prin chiar natura sa, iar această idee a fost exprimată în polemică deschisă cu dogmele pozitivismului, şi mai ales cu filosofi de felul lui A. Comte, care consideră religiozitatea doar ca pe o fază de tranziţie în istoria umanităţii, căreia i-ar succede omul raţional şi “tehnic”. Homo religiosus, spune Eliade, este deopotrivă cel care ia cunoştinţă despre sacru ca despre ceva absolut diferenţiat faţă de profan, dar care se manifestă totuşi în interiorul acestuia din urmă, în prozaica viaţă de fiecare zi.

Mircea Eliade, ca autor european, analizează cu o luciditate egală forme de gîndire foarte îndepărtate de cadrul său originar. Este oare acest eclectism un reflex al traseului său de formare intelectuală?

Aş zice că da, întrucît formaţia sa intelectuală a fost, într-un mod fericit, extrem de variată. Din Bucureştiul său natal, unde a absolvit Filosofia, Eliade a ajuns în India, la Universitatea din Calcutta, unde şi-a definitivat teza de doctorat cu privire la Tehnicile Yoga: această lucrare este pînă astăzi o piatră de hotar în domeniul respectiv. A plecat apoi la Londra, în calitate de ataşat cultural al Ambasadei ţării sale, iar mai tîrziu la Paris, pentru ca, în cele din urmă, să ajungă la Universitatea din Chicago, unde şi-a încheiat monumentalul său studiu asupra religiilor.

Care era metoda lui Eliade?

Tehnica sa de studiu – de-acum devenită clasică printre istoricii religiilor – era aceea de a face analiza lui homo religiosus cu ajutorul a trei puncte de abordare complementare: cel istoric, cel fenomenologic – adică deductiv – şi, în fine, cel hermeneutic, prin interpretarea riturilor şi simbolurilor utilizate de diverse civilizaţii spre “a intra în contact” cu transcendentul. Întemeiat pe acest sistem, Eliade a realizat o operă de-a dreptul titanică: o vastă panoramă istorică a sentimentului religios, din paleolitic pînă în zilele noastre.

Convingerile creştine l-au ajutat pe Eliade să întrezărească, pe acest parcurs, o tensiune evolutivă şi – cel mai important – un punct de sosire?

Da. Şi tocmai de aceea în cărţile sale el defineşte o tranziţie graduală de la hierofanie la teofanie, adică de la manifestarea sacrului prin elemente naturale, cum ar fi muntele sau fulgerele, pînă la suprema epifanie a divinului, care este întruparea sa în Christos. Ceea ce rămîne identic pe acest parcurs milenar este structura elementară a sacrului: rămîne un act pururea misterios, prin intermediul căruia se manifestă ceva “cu totul altul”, veşnic nepieritor. Astăzi, la fel ca şi în vechime, simbolurile religioase, atingînd dimensiunea umană, ne deschid un fel de fereastră spre o realitate mai profundă. Experienţa sacrului îl pune prin urmare pe om în contact cu o lume supranaturală prin intermediul manifestărilor dinăuntrul lumii naturale.

În societatea secularizată există totuşi pericolul ca omul religios să aibă sfîrşitul omului de Neanderthal…

Eliade era un om al secolului XX şi, asemenea nouă, ştia bine că, pe lîngă omul religios, în lumea modernă s-a dezvoltat şi un alt tip de om, a-religios, care refuză transcendenţa şi relativizează realitatea, pînă la a ajunge să se îndoiască de sensul însuşi al existenţei. Acest lucru e foarte important. În societăţile occidentale moderne, care au desacralizat aproape complet lumea, acest proces, plecînd de la negaţia supranaturalului, conduce pînă la urmă la naşterea ideologiilor, a “misticilor” politice. Se revine, într-un fel, la divinizarea unor realităţi naturale. Pentru unii ar putea fi ideologia rasei, pentru alţii aceea a clasei, ori a naţiunii…

Altfel spus, o involuţie, o reîntoarcere la hierofanie…

Aici se află meritul fundamental al grandioasei teze a lui Mircea Eliade! Dacă dimensiunea transcendentă este într-adevăr constitutivă omului, acesta nu poate să renunţe la ea. Însă, după ce a refuzat absolutul divinităţii, el se trezeşte într-o fundătură: pentru a exprima această dimensiune transcendentă, se vede constrîns la paradoxul de a absolutiza ceea ce este relativ, prin antonomasie, respectiv opinia, ideea. De aici derivă şi marea îndatorire a creştinului de azi: să vegheze asupra acestor distorsiuni, asupra ispitei – tot mai prezente în cazul omului modern – de a-şi făuri mereu alţi idoli după chipul şi asemănarea sa. Idoli primejdioşi, după cum atestă în mod atît de trist milioanele de victime ale conflictelor ce au marcat secolul recent încheiat.

(Prezentare şi interviu de Adriano Monti Buzzetti, în cotidianul Avvenire – oficios al Vaticanului – din 19 ianuarie 2000; traducerea, apărută în numărul din mai 2001 al revistei Puncte cardinale, s-a efectuat în Redacţie; pe atunci se împliniseră 15 ani de la moartea lui Eliade; anul acesta s.au împlinit 25, dar sfertul de veac a trecut aproape neobservat în mass-media din România...)

duminică, octombrie 23, 2011

INTERMEZZO LIRIC: PASSANDO

SUMARUL BLOGULUI



În versuri libere şi albe scriam pe-atunci, în pas cu moda
(doar punctuaţia am pus-o mereu, cu rîvnă desuetă),
iar tu credeai că pentru tine răscumpăr vremile cu oda,
precum Ovid odinioară se răzbuna pe limba getă.
Azi, cînd cu rime şi măsuri trudesc, pe gustul nimănuia,
tu ştii prea bine că iubirea e altceva decît cuvînt
şi-n gura nopţii care vine, cît îţi mai fumegă căţuia,
alaiul visurilor tale din cer coboară pe pămînt.
Dar în tîrziul lumii nu e nimic destul, nimic de tot,
şi nici nu ştim pe care limbă pierim la urmă fiecare,
de-aceea în amurg, iubito, nici tu nu poţi, nici eu nu pot
mai mult decît ne lasă firea, din gînduri pînă-n mădulare.
Iar cînd ne va-nghiţi tăcerea, la marea cumpănă stelară,
şi noaptea rece o să-şi lase cumplirea oarbă peste noi,
ne-om dibui ca două neguri ce dau din vis pe dinafară,
miraţi că Dumnezeu ne ţine în palma lui pe amîndoi.
Ce-i versul alb sau rima pură, ce-s dragostele noastre toate,
ce-i frumuseţea ne-nţărcată a cîte sînt şi vor mai fi,
cînd dintre rodurile vieţii doar moartea-i singura ce poate
prin vămi de beznă să ne scoată la malul slavei într-o zi?

Răzvan CODRESCU

miercuri, octombrie 19, 2011

ONOAREA, DINCOLO DE IDEOLOGII

SUMARUL BLOGULUI



ALAIN DE BENOIST

ETICA ONOAREI


Să te construieşti pe tine însuţi, să îţi dai o formă, acest lucru înseamnă pînă la urmă să treci de la simplul statut de individ la cel de persoană. Fiecare din noi este un individ, dar nu oricine este o persoană. Este bine cunoscută distincţia pe care o făceau romanii între animus şi anima: persoana este acel individ care şi-a descoperit sufletul. Îşi poate descoperi sufletul numai acela care domneşte ca stăpîn asupra lui însuşi, care este suveran peste imperiul lui interior. Astfel, onoarea nu este altceva decît fidelitatea faţă de normele pe care ni le-am impus, faţă de imaginea pe care ne-am creat-o despre noi înşine. Montherlant spune undeva că trebuie ţinută chiar şi promisiunea făcută unui cîine, pentru că ceea ce ne angajează nu este nici conţinutul promisiunii, nici destinatarul ei, ci faptul însuşi de a fi promis. La fel, fidelitatea faţă de o convingere, faţă de o idee, se justifică prin însuşi faptul că am aderat la ea – mai ales dacă, dintru început, nimeni nu ne-a obligat. O asemenea atitudine conţine în sine propria sa justificare: fidelitatea faţă de o normă se justifică prin faptul că este o normă şi, în consecinţă, un reper ales, acceptat şi dorit. Iată două proverbe tipice Vechiului Regim, de dinaintea Revoluţiei franceze: a) “nobleţea cere nobleţe”; b) “nobleţea se tace”. Justificarea atitudinii care decurge din respectarea unei norme nu poate fi exterioară acesteia. Ea nu se poate întemeia pe un interes (nici chiar pe unul metafizic), din start  etica onoarei respingînd orice morală utilitară.
De aici şi importanţa stilului. Există un raport evident între stil şi formă. A da o formă lumii, a-ţi conferi ţie însuţi una, înseamnă dintr-o dată a institui un stil. Din această cauză nu putem separa niciodată litera de spirit, forma de fond, vasul de conţinut. “Stilul este omul” (Buffon): felul în care faci lucrurile contează la fel de mult ca lucrurile însele. Chestiunile referitoare la formă nu sînt nicicînd ceva superfluu. 
Morala aristocratică se poate defini printr-un criteriu constant: capacitatea de a acţiona chiar împotriva propriilor interese. Este exact inversul teoriei liberale, potrivit căreia omul, definit esenţialmente ca agent economic, îşi urmează peste tot “cel mai bun interes al său”. Dar aici nu se pune problema să cazi într-un fel de asceză negativă sau în angelism: o societate normală nu se compune numai din eroi. Şi, totuşi, ar trebui ca eroii să fie cei care servesc drept exemple, iar nu… ceilalţi. Sombart defineşte eroul drept acea persoană care caută în mod constant să ofere vieţii tot ceea ce poate, care urmăreşte să îmbogăţească viaţa, prin opoziţie cu burghezul, care caută constant tot ceea ce se poate lua de la viaţă, tot ceea ce îi poate îmbogăţi propria lui existenţă individuală.
Studierea actelor şi situaţiilor eroice demonstrează că raţiunile pentru care merită să trăieşti şi raţiunile pentru care merită să mori sînt exact aceleaşi. Prin urmare, e normal ca, într-o epocă în care nu se mai găsesc raţiuni pentru a muri, să nu mai găsim un sens al vieţii. Mai pe înţelesul tuturor: trebuie să admitem că orice drept are o contrapondere a sa în ordinea datoriilor. Dacă toţi oamenii au drepturi, toţi oamenii au şi datorii. Mai precis, din moment ce trebuie să existe egalitatea în drepturi, trebuie să existe şi o egalitatea în datorii. De aici decurge şi problema care constă în a afla care sînt datoriile pe care i le putem cere oricărui om, şi care, totodată, ne dau măsura drepturilor pe care orice om ar putea să le revendice. Acest principiu “funcţionează” în dublu sens: dacă este adevărat că celui ce îşi asumă mai multe datorii ar trebui să-i fie acordate mai multe drepturi, în schimb nu e deloc adevărat că putem impune mai multe datorii celui care nu are decît foarte puţine drepturi. Un drept neînsoţit de o datorie devine rapid un privilegiu (în sensul actual al cuvîntului). El este atunci perceput ca o injustiţie, ceea ce declanşează, în chip legitim, un proces “revoluţionar”, ca multe din cele cu care ne-a obişnuit istoria.
Tragicul se naşte dintr-o percepţie evidentă a unei duble contradicţii: mai întîi micimea noastră şi scurtimea acestei vieţi în raport cu imensitatea şi infinitatea lumii; apoi, între faptul că noi sîntem, pe plan material, conţinuţi în această lume şi faptul că lumea, oricît de imensă ar fi, este, în acelaşi timp, pe plan spiritual, conţinută în noi înşine. Sesizăm astfel că, oricît de “infimi” am putea fi, sîntem totuşi singurii care putem adăuga lumii forme şi ansambluri de forme care, altfel, fără noi, nici nu ar fi putut exista. Anticii au ştiut foarte bine că intensitatea vieţii este un fel de revanşă asupra scurtimii ei; au fost cei dintîi care şi-au dat seama că intensitatea variază invers proporţional cu durata (nu se poate trăi veşnic pe culmi). Tragicul se întemeiază totodată pe noţiunea de fatum, de “destin”. Noţiune care, trebuie reamintit, nu trimite la nici un fel la fatalism, ba chiar dimpotrivă. Sentimentul de fatum naşte două atitudini precise. Prima constă în a admite că există un destin pentru fiecare dintre noi, fără să vedem în caracterul său ineluctabil nici cel mai mic motiv de a renunţa să schimbăm tot ceea ce nu corespunde normelor pe care ni le-am fixat (acesta este şi resortul permanent al tragediei greceşti). A doua presupune ca, după ce am putut face totul în conformitate cu normele pe care ni le-am impus (şi, să nu uităm, aici a putea înseamnă a trebui), nu numai să acceptăm cursul evenimentelor care survin, ci chiar să îl dorim efectiv: amor fati.

În româneşte de
Bogdan George Rădulescu
(din Les idées à l’endroit, Éditions Libres – Hallier, Paris, 1979)

Un episod de onoare şi eroism de acum 75 de ani

«SIN NOVEDAD EN EL ALCÁZAR»

 Alcázar-ul din Toledo (astăzi muzeu)

Războiul Civil din Spania

În Spania secolului trecut, după retragerea de la conducerea statului, în 1930, a generalului Miguel Primo de Rivera [1], stînga triumfă electoral în oraşele mari, în aprilie 1931. Regele Alfonso XIII părăseşte ţara, fără însă a abdica formal. Noua structură parlamentară nu întîrzie să profite de context, proclamînd abolirea monarhiei şi trecerea la forma de guvernămînt republicană. În anii următori, stînga spaniolă alunecă din ce în ce mai mult spre comunism (Frontul Popular), cu asistenţa interesată a Moscovei. Scopul comunizării Spaniei era, în viziunea cominternistă, acela de a prinde Europa într-un uriaş cleşte comunist, cu o gheară în Răsărit şi cu alta în Apus. În urma alegerilor din februarie 1936, mica majoritate obţinută de Frontul Popular permite formarea unui guvern dominat de comunişti (care lucrau în legătură directă cu “consilierii sovietici”). Situaţia devenea mereu mai tensionată şi mai primejdioasă, nu numai pentru Spania conservatoare, dar şi pentru întreaga Europă creştină. Picătura care a umplut paharul a fost asasinarea de către comunişti, la 13 iulie 1936, a lui Calvo Sotelo, liderul opoziţiei monarhiste. Reacţia îndelung aşteptată s-a produs în sfîrşit: aureolat de succesele sale militare şi de o înaltă prestanţă morală, generalul Francisco Franco Bahamonde (pe care Junta de Defensa Nacional îl va numi în curînd Generalísimo şi Şef al Statului), aflat în fruntea trupelor din Marocul spaniol, aruncă mănuşa guvernului roşu de la Madrid şi porneşte, din noaptea de 17 spre 18 iulie 1936, o adevărată Reconquista, răspunzînd sincronic Revoluţiei comuniste.
Războiul Civil spaniol s-a internaţionalizat la scurt timp de la izbucnirea lui [2]: Germania şi Italia au sprijinit făţiş forţele naţional-conservatoare, iar Uniunea Sovietică şi comuniştii de pretutindeni au întărit, ca pentru o cauză proprie, forţele pretins “democratice” (faimosul “Ajutor Roşu”). Marile puteri democratice – Franţa, Anglia şi Statele Unite – au adoptat formal o atitudine nonintervenţionistă, dar în realitate au ajutat (propagandistic şi nu numai) “brigăzile internaţionale” de sorginte comunistă, în numele formal al “libertăţii” şi “democraţiei” (!). În Franţa, mai ales, propaganda antifranchistă a căpătat aspectele cele mai sinistre [3]. Revoluţia comunistă spaniolă, antimonarhică şi anticatolică (după modelul mai vechi al Revoluţiei franceze – “Cu maţele ultimului popă îl vom spînzura pe ultimul rege!” – şi după cel, mai recent, al bolşevismului rus), şi-a îndreptat cu precădere violenţele împotriva Bisericii şi a valorilor creştine în genere, ajungînd pînă la orori aproape inimaginabile [4].
Ostilităţile au durat aproape trei ani. La 28 martie 1939, Franco pătrunde în Madrid, iar la 1 aprilie triumful său este definitiv. Se instituie astfel un regim autoritar – specie de dictatură benignă, cum a fost şi cea a lui Salazar în Portugalia [5] – prelungit pînă la moartea sa (noiembrie 1975), lăsînd în urmă-i o Spanie reconsolidată (una, grande, libre) şi pregătind restaurarea paşnică a monarhiei (prin tînărul Juan Carlos de Borbón, astăzi rege septuagenar).
În apropierea Madridului, la Valle de los Caídos, s-a ridicat un impresionant complex monumental în memoria victimelor Războiului Civil: Caídos por España y por Dios. Tot acolo se află înmormîntat, în marea catedrală tăiată în stîncă, şi legendarul Caudillo (Conducătorul) [6].

Franco (la mijloc) şi Moscardó (în dreapta)

Moscardó şi epopeea de la Alcázar

Episodul de epopeică măreţie legat de Alcázar-ul din Toledo (astăzi muzeu), asediat vreme de 72 de zile de republicani, în vara şi toamna lui 1936, a fost unul dintre momentele-cheie ale Războiului Civil spaniol şi una dintre cele mai emoţionante pilde de eroism din întreaga istorie a secolului XX, reamintindu-le spaniolilor de legendara rezistenţă de la Numancia (un fel de “Sarmizegetusă” a lumii iberice). Franco va declara fără înconjur: La liberación del Alcázar ha sido la mayor ambición de toda mi vida; ahora, la guerra está ganada (“Cucerirea Alcázar-ului a fost cea mai mare ambiţie a vieţii mele; de-acum, războiul este cîştigat”) [7].
Colonelul José Moscardó Ituarte asistase telefonic la execuţia fiului său (16 ani), căzut în mîinile comuniştilor (care încercaseră să-l şantajeze astfel să predea Alcázar-ul). Pe 29 septembrie 1936, cînd trupele franchiste cuceresc întregul Toledo, colonelul Moscardó dă acel raport laconic, intrat în istorie: Sin novedad en el Alcázar (“Nimic nou la Alcázar”). Ionel Moţa le scria părinţilor săi, înainte de a lua drumul Spaniei: “Scumpii mei părinţi, în durerea voastră, gîndiţi-vă la ce au avut de îndurat şi alţi părinţi, ca Moscardó, care a stat de faţă, la telefon, la împuşcarea fiului său! Şi totuşi nu a deznădăjduit, ci a luptat şi a trăit, pentru a-şi îndeplini datoria!” (scrisoare datată “Bucureşti, 22 noiembrie 1936” [8]). Iată şi portretul pe care i-l face lui Moscardó, cu mînă sigură, Vasile Marin: “Moscardó nu are deloc aerul clasic al eroului, aşa cum îl proiectează imaginaţia populară. Este un bărbat înalt, cam de 56 de ani, poartă ochelari, şi o anumită discreţie, care i se citeşte pe faţă şi în mişcări, îi dă înfăţişarea mai degrabă a unui profesor universitar decît a unui militar. Este de o modestie excesivă şi de o politeţe pe care numai oamenii cu adevărat mari o pot arăta. Şi totuşi […] cîtă bărbăţie şi cîtă dragoste de patrie în omul acesta, care preferă să-şi vadă ucis copilul decît să predea Alcázarul, în care se închisese falanga onoarei spaniole; care îşi vede un alt fiu – locotenent – ucis la Barcelona şi care tremură acum pentru viaţa altuia, ce luptă în Asturii!” [9].
Pe la începutul lui octombrie 1936, puţin după victoria asupra comuniştilor în faimoasa bătălie pentru Alcázar, ambasadorul Spaniei naţionaliste la Bucureşti, Don Pedro de Prat y Soutzo [10], primea o scrisoare din partea generalului Gheorghe (Zizi) Cantacuzino, zis “Grănicerul”, preşedinte al Partidului “Totul pentru Ţară” (bastionul politic al Mişcării Legionare, continuator al dizolvatei Gărzi de Fier), în care se comunica doleanţa Legiunii Arhanghelul Mihail de a-i oferi în semn de omagiu colonelului Moscardó (ulterior general), eroul de la Alcázar, o spadă de onoare, din oţel de Toledo, pe care generalul român o folosise în ultimul război. Scrisoarea va fi urmată de vizita generalului, ce era în măsură să comunice şi componenţa echipei care urma să se deplaseze în Spania sub conducerea sa onorifică: avocatul Ion I. Moţa (mîna dreaptă şi – din 1927 – cumnatul Căpitanului), de 35 de ani; preotul ortodox Ion Dumitrescu-Borşa (secretar general al Partidului “Totul pentru Ţară”), de 38 de ani; prinţul Alexandru Cantacuzino (diplomat de carieră), de 34 de ani; inginerul Gheorghe Clime (comandantul Corpului Muncitoresc Legionar), de 47 de ani; avocatul Nicolae Totu, de 32 de ani; economistul Bănică Dobre, de 28 de ani. Avocatul Vasile Marin (şeful legionar al Capitalei, de 33 de ani) s-a adăugat ultimul echipei [11]. Toţi aceşti fruntaşi legionari, după înmînarea spadei de onoare, aveau să se încadreze, ca simpli soldaţi, în armata naţionalistă spaniolă.

Echipa legionarilor plecaţi în Spania

Omagiul legionarilor români

Iniţiatorul acţiunii – chiar dacă nu în toate detaliile ei – fusese Ionel Moţa. El a formulat, de altfel, şi motivaţia cea mai pregnantă şi mai sintetică: “Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Christos! Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători?!”, scria, cu o retorică amară, dar virilă, în epistola testamentară citată mai sus; şi, presimţindu-şi moartea, adăuga: “Nu e o mare binefacere sufletească, pentru viaţa viitoare, să fi căzut în apărarea lui Christos? [...] Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Christos şi am mers fericit la moarte pentru El!” (aceste din urmă cuvinte sînt înscrise şi pe monumentul comemorativ de la Majadahonda, inaugurat la 13 septembrie 1970). Acelaşi sentiment responsabil îl trăiau şi ceilalţi membri ai echipei. Vasile Marin îi scria soţiei sale, la 23 noiembrie 1936: “N-am făcut actul acesta din disperare sau aventură, ci perfect lucid. Era o datorie de onoare care apăsa pe umerii generaţiei noastre. L-am făcut cu acelaşi drag ca şi cînd ar fi fost vorba de ţara mea” [12]. Erast Călinescu, în grupajul intitulat “Cruciaţi ai secolului XX: mărturii din vuietul luptei” [13], selecta din memorialele lui Bănică Dobre [14] şi Ion Dumitrescu-Borşa [15] următoarele pasaje cu valoare motivaţională: “Se învolburase, în nebunia ucigătoare a urii, satanica pornire împotriva Crucii. Trosneau în îndepărtata Spanie catapetesmele [sic] bisericilor şi plîngeau, batjocorite, madonele din Alcázar. Ura, setea de sînge şi prigoana împotriva lui Cristos se cuibăriseră în însorita Peninsulă Iberică”, nota primul, străduindu-se să fie cît mai liric şi mai solemn; iar al doilea căuta tonuri apocaliptice, cu o legitimă indignare popească: “Pe pămîntul Spaniei începuse războiul între fiii aceluiaşi neam, împărţiţi în două tabere. Tabăra lui Satan, comunismul, care pusese stăpînire pe conducerea ţării, întindea arma spre uciderea celor rămaşi în credinţa lui Hristos şi în dragostea de Patrie. Generalul Franco, ajutat de cei mai demni şi cinstiţi generali, ridica steagul naţionalismului şi declara războiul Crucii […] Bolşevicii din Rusia au luat chiar ei, efectiv, comanda. Trimit armate, maşini de război, muniţii şi încep să omoare preoţii şi să dărîme bisericile. Moaştele sfinţilor sînt scoase din sicrie şi batjocorite. Passionaria, o agitatoare comunistă, fostă patroană de bordel, ucide episcopii Bisericii prin ruperea gîtlejului cu dinţii”!
Echipa legionară pleacă spre Spania în seara zilei de 24 noiembrie, din Gara de Nord, pe un traseu ocolit. “Trecerea prin punctul de frontieră Ghica-Vodă [Bucovina] s-a făcut în cele mai bune condiţiuni. Mergem în Spania prin ruta Polonia-Berlin-Hamburg-Lisabona, din voia şi bunul plac al regimului d-lui Léon Blum, care a găsit de cuviinţă să refuze delegaţiei româneşti, care duce o spadă eroului de la Alcázar, Moscardó, vizele de trecere prin Franţa. O, dacă generalul Cantacuzino, erou al războiului mondial, cavaler al Legiunii de Onoare, ar fi mers să felicite pe Largo Caballero [şeful suprem al armatelor republicane – n. n.] şi pe zeiţa revoluţiei, Passionaria, ce mai primiri triumfale în accentele «Internaţionalei», şi cu pumnul strîns drept salut, am mai fi avut!”, notează, cu amară ironie, Vasile Marin [16]. De la Hamburg la Lisabona au mers pe mare. La 2 decembrie sosesc în capitala Portugaliei, fiind întîmpinaţi de ambasadorul Spaniei, iar pe 4, cu trenul, iau drumul Salamancăi, pe atunci cartierul general al lui Franco, unde sînt primiţi de şeful de protocol al acestuia. La salutul de bun-venit, generalul Cantacuzino răspunde cu retorică de cruciat [17]: “Căpitanul legionarilor români, Corneliu Zelea Codreanu, trimite Spaniei naţionaliste, ce apără credinţa şi crucea, şapte capi ai Legiunii, pentru ca să lupte şi să moară, de va cere Dumnezeu, apărînd idealul pe care, ca şi aici în Spania, în îndepărtata ei soră, România, îl are Legiunea şi Căpitanul”.
Pe 6 decembrie, spre prînz, ajung la Soria, cartierul generalului Moscardó, unde are loc înmînarea solemnă a spadei de onoare. “Generalul Cantacuzino – scrie Vasile Marin [18] – oferă sabia, pronunţînd cîteva cuvinte [19]. Răspunde Moscardó vădit impresionat, în spanioleşte”. Pe 7 decembrie, la Toledo, “vizităm ce a mai rămas din Alcázar”, ieşind de acolo “cu convingerea că, pe deasupra tuturor instrumentelor Diavolului în luptă cu Divinitatea, se înalţă sublim eroismul pus în slujba Crucii, care învinge tot, absolut tot” [20].

Răzvan CODRESCU


[1] A nu fi confundat cu fiul său, José Antonio Primo de Rivera, ce a întemeiat în 1933 formaţiunea fascistoidă Falange Española.
[2] “… devenit, repede, un război între ideologii politice şi interese economice extranaţionale”, scria Mircea Eliade în Vremea, anul X, nr. 472, din 24 ianuarie 1937, p. 3 (articol reprodus – pp. 36-38 – în volumul Mircea Eliade, Texte “legionare” şi despre “românism”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001).
[3] Desigur, au fost şi notabile excepţii, mai cunoscută fiind cea a scriitorului creştin Paul Claudel (cf. *** Prigoana religioasă în Spania, cu o poemă-prefaţă de Paul Claudel, Ed. Floris Rom, Bucureşti, 1996). Conform statisticilor istorice, în Războiul Civil din Spania au fost ucişi – cel mai adesea în mod bestial – 12 episcopi, 4000 de preoţi, aproape 300 de călugăriţe şi peste 2000 de călugări. Să menţionăm că în pragul perioadei pascale a anului 2001 a avut loc la Roma, în Piaţa Sf. Petru, ceremonia de beatificare a 233 de martiri catolici ai Războiului Civil din Spania, victime ale “republicanilor”, printre care 30 de misionari ai Acţiunii Catolice şi 12 surori carmelite, cei mai mulţi asasinaţi la Valencia, în prima fază a ostilităţilor (care a fost şi cea mai dură). Alţi 122 de spanioli fuseseră beatificaţi în octombrie 1992.
[4] Iată, pe lîngă cele arătate în nota anterioară, relatarea unui martor ocular, membru al echipei legionare care a luptat în Spania: “ Sîntem concentraţi în dosul unei mănăstiri […] În această mănăstire a fost un centru de rezistenţă comunistă. Interiorul este distrus şi batjocorit. Călcăm pe odăjdii, pe icoane sfărmate şi tăvălite prin murdărie. Tablouri pictate de nume celebre, opere de artă de dinaintea şi din timpul Renaşterii (mănăstirea are 600 de ani) sînt rupte, iar sfinţii cu ochii scoşi. Murdării făcute pe altar, iar secera şi ciocanul mînjite pe pereţi şi pe icoane. O zdreanţă roşie fîlfîie pe crucea mănăstirii, ca o semnătură a profanatorilor […] Intrăm în castelul unui nobil spaniol, părăsit de comuniştii în retragere. Galeria de tablouri, oribil distrusă […] Icoana Madonei este profanată îngrozitor. Capela transformată în latrină. Pe treptele altarului recunoaştem, cu groază, cadavrul unui preot, cu mîinile legate la spate. Are o figură oribilă. Ne priveşte parcă, cu globurile ochilor nefiresc de mari. Apropiindu-ne, ne dăm seama că pleoapele i-au fost tăiate, iar nările umplute cu praf de puşcă şi explodate. Pe pereţi, bucăţi de creier, cu sînge şi fire de păr. În grajdul din curte, o femeie tînără şi cu fetiţa ei de vreo 6 ani, cu hainele sfîşiate, pline de vînătăi şi muşcături, violate, apoi ucise…” (spicuiri din Nicolae Totu, Însemnări de pe front. Note din expediţia legionară în Spania: noiembrie 1936 – ianuarie 1937, Ed. Curierul, Sibiu, 1937; ed. a II-a: Col. “Omul Nou”, Salzburg, 1952; ed. sp.: Notas del frente español, Ed. Dacia, Madrid, 1970, trad. Ovidiu Ţîrlea).
[5] Cf. Mircea Eliade, Salazar şi revoluţia în Portugalia, Ed. Scara, Bucureşti, 2002 (cartea datează din 1942). Citez din prefaţă: “… o formă creştină a totalitarismului, în care Statul nu confiscă viaţa celor care-l alcătuiesc, iar persoana umană (persoana – nu individul) îşi păstrează toate drepturile sale fireşti”. Putem să nu fim astăzi întru totul de acord cu percepţia autorului (din epocă şi de la faţa locului, cartea fiind scrisă chiar la Lisabona, unde a fost consilier cultural între 1941 şi 1945, după scurta misiune diplomatică la Londra), dar e limpede pentru orice observator onest că regimurile lui Franco şi Salazar nu pot fi asimilate abrupt nici fascismului italian, nici nazismului german.
[6] Pentru mai multe amănunte asupra situaţiei politice din Spania de la începutul anilor ‘20 pînă la sfîrşitul anilor ‘30, a se vedea, ca mai la îndemînă, capitolul respectiv (redactat, cu vădită antipatie faţă de franchism, de profesorul american Stanley G. Payne) din Hans Rogger, Eugen Weber (coord.), Dreapta europeană. Profil istoric, Ed. Minerva, Bucureşti, 1995, p. 142 şi urm. (Războiul Civil este tratat sumar, dar antecedentele lui sînt bine puse în lumină). Una dintre cele mai bune monografii dedicate lui Franco, de pe poziţii de dreapta, cu un bogat material fotografic şi documentar, este Ángel Palomino, Caudillo, Ed. Planeta, Barcelona, 1993.
[7] Cf. Ángel Palomino, op. cit., p. 130.
[8] Inclusă în Testamentul lui Ion Moţa (folosesc aici ed. a VI-a, Col. “Europa”, München, 1990, unde fragmentul citat se află la p. 10).
[9] Crez de generaţie, ed. a IV-a, Col. “Europa”, München, 1977, pp. 14-15.
[10] Personalul Ambasadei spaniole de la Bucureşti trecuse de partea lui Franco la 18 iulie 1936 (cf. Claudio Mutti, “Legionarii români în războiul din Spania”, în Puncte cardinale, anul VII, nr. 1/73, ianuarie 1997, p. 4; articol apărut iniţial în Storia del XX secolo din noiembrie 1996, pp. 51-57). A se vedea şi Pedro de Prat y Soutzo, Efectul Revoluţiei Naţionale Spaniole în România, Ed. “Carpaţii”, Madrid, 1962.
[11] Îndată ce află de hotărîrea lui Moţa (Mihail Polihroniade susţine că abia pe la jumătatea lui noiembrie), Vasile Marin “nu mai are astîmpăr: vrea să plece şi el în Spania, vrea să plece cu orice preţ. Se roagă de Căpitan – el, care nu se rugase de nimeni şi nu ceruse nimic, niciodată. Insistă să fie lăsat să plece. Căpitanul se codeşte, nu sînt destui bani. Atunci Marin, din sărăcia lui, din apriga, din amarnica lui sărăcie, găseşte 5000 de lei, se împrumută cu 5000 de lei, îi aduce la sediu şi cere să i se dea voie şi lui să plece. Cu ironia lui amară, îi spune domnului General: «Vreau să fiu al şaptelea sicriu»” (Mihail Polihroniade, în schiţa biografică din Cuvântul Studenţesc, nr. 1-4, ianuarie-februarie 1937; cf.  Crez de generaţie, ed. cit., p. 234)!
[12] Cf. Vasile Marin, Crez de generaţie, ed. cit., p. 235. Osmoza politicului cu religiosul şi datoria faţă de Hristos dincolo de orice diferenţieri naţionale şi confesionale e concentrată în următorul pasaj al lui Moţa, ce exprimă însă poziţia omogenă a întregului grup: “… de va cădea Crucea la pămînt în Spania, se vor clătina temeliile ei şi în România, iar comunismul, dacă va fi azi biruitor acolo, se va năpusti mîine asupra noastră” (“Înţelesul plecării noastre în Spania”, în Cuvântul Argeşului, anul I [1936], nr. 25-26) – rînduri peste care pluteşte grimasa Istoriei.
[13] Puncte cardinale, anul VI, nr. 1/61, ianuarie 1996, pp. 4-5.
[14] Crucificaţii. Zile trăite pe frontul spaniol, ed. a IV-a, Col. “Omul Nou”, Salzburg, 1951.
[15] Cea mai mare jertfă legionară, , ed. a III-a, Col. “Omul Nou”, Salzburg, 1951.
[16] Crez de generaţie (ed. cit., p. 3). Să menţionăm că la întoarcerea în coşciuge, două luni mai tîrziu, drumul prin Franţa nu le-a mai fost oprit…
[17] Un frumos portret-necrolog al generalului Cantacuzino-Grănicerul (1869-1937) ne-a lăsat, între alţii, Mircea Eliade (“Mitul Generalului”, în Buna Vestire, anul I, nr. 189, 14 octombrie 1937, p. 2; generalul murise pe 9 octombrie): “Generalul Cantacuzino, născut şi crescut cu o respiraţie medievală, fiind unul dintre foarte rarii contemporani care păstrase înţelesul cuvintelor de «bărbăţie», «demnitate», «credinţă», a fost ursit să-şi împlinească munca în mijlocul unei societăţi fără tradiţie eroică şi fără simţul onoarei […] În mijlocul unei asemenea societăţi – scursori balcanice, dezrobiţii sloboziilor, iobagi neînvăţaţi cu libertatea, slugi, argaţi şi arnăuţi – Generalul Cantacuzino cobora parcă din legendă. Nici un complex de inferioritate, o demnitate aristocratică, bărbătească, românească […] Mitul Generalului Cantacuzino a fost preluat şi fructificat de lumea nouă, legionară, în care viaţa sa de magnific precursor nu mai e privită ca o curiozitate psihologică sau socială, ci e înţeleasă şi urmată firesc, cu admiraţie, dar şi cu dragoste. Tinerii care îşi încep viaţa pregătindu-se de moarte alcătuiesc astăzi marea familie românească în care virtutea şi bărbăţia pre-fanariote, realizate de Generalul Cantacuzino, luminează destinele veacului întreg” (reprodus în Textele “legionare”…, ed. cit., pp. 60-62).
[18] Op. cit., pp. 14-15.
[19] Nicolae Totu e aici mai amănunţit: “Generalul trage spada din teacă. O apucă de mîner şi de vîrf şi o arcuieşte […] «Am purtat-o prin bătălii»…” (Însemnări de pe front, ed. cit., p. 18).
[20] Op. cit., pp. 17 şi 18. Ion I. Moţa şi Vasile Marin vor cădea la Majadahonda, în apropierea Madridului, la 13 ianuarie 1937. Bănică Dobre se va întoarce rănit. Patru dintre supravieţuitorii echipei din Spania – Alexandru (Alecu) Cantacuzino, Gheorghe Clime, Bănică Dobre, Nicolae Totu – vor fi ucişi de călăii lui Carol II în “Noaptea cuţitelor lungi” (21 spre 22 septembrie 1939) în lagărul de la Rîmnicu-Sărat. Preotul Ion Dumitrescu-Borşa, singurul supravieţuitor postbelic, va avea un destin tragic în temniţele comuniste.

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Taina jertfei: cazul Moţa-Marin

sâmbătă, octombrie 15, 2011

DANTE, «PURGATORIUL», CÎNTUL XXIV

SUMARUL BLOGULUI

Divina Comedie a lui Dante Alighieri
în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu


Pînă la cîntul XXI din Purgatoriu, toate cînturile traduse de mine din Divina Comedie au apărut mai întîi în paginile revistei Puncte cardinale. Cum publicaţia sibiană şi-a încetat apariţia cu numărul dublu din noiembrie-decembrie 2010, cînturile traduse în continuare – începînd cu cîntul XXII din Purgatoriu – apar în premieră pe acest blog şi în paginile revistei Rost.



PURGATORIUL


Cîntul XXIV


Pe urmele lui Vergiliu şi Staţiu, prin brîul al şaselea al Purgatoriului, Dante îşi continuă discuţia cu prietenul său din tinereţe, Forese Donati (cf. Cîntul XXIII), întrebîndu-l despre Piccarda (sora acestuia) şi despre duhurile mai de seamă ce s-ar afla prin preajmă. Forese îi prezintă pe cîţiva dintre cei ce-şi ispăşesc acolo lăcomia (printre care poetul Bonagiunta din Lucca, papa Martin al IV-a, mare iubitor de ţipari de Bolsena muiaţi în vin, sau Bonifacio Fieschi, episcop al Ravennei mort în 1295). Dante alege să-l abordeze mai îndeaproape pe Bonagiunta, care-i face o profeţie obscură despre o tînără („ce n-are văl s-o lege”, deci nu-i nici măritată, nici văduvă) din Lucca, pe nume Gentucca, apoi îl iscodeşte dacă este într-adevăr autorul celebrei canţone „Femei ce-i ştiţi iubirii înţelesul…” (Donne ch’avete intelletto damore… – cf. Vita Nuova, XIX) şi care este secretul „dulcelui stil nou” (Dante răspunzîndu-i, pe scurt, că sinceritatea inspiraţiei, cu celebrele versuri 52-54: „Eu unul tot ce-Amor mi-nspiră mie/ aştern în scris, şi cum grăieşte-n mine,/ întocmai dau fidelă mărturie” E io a lui: „I’ mi son un che quando/ Amor mi spira, noto, e a quel modo/ che’ ditta dentro vo significando). Bonagiunta recunoaşte că mai vechea şcoală reprezentată de el însuşi, de Giacomo/Jacopo da Lentini (zis şi „Notarul”) şi de Guittone dArezzo este inferioară celei noi (reprezentate mai ales de Dante şi de Guido Cavalcanti). După ce-i face o nouă profeţie – vv. 82-90 (ce se referă la cumplita moarte a lui Corso Donati, socotit răspunzător de starea jalnică a Florenţei) – duhul lui Forese îl părăseşte pe Dante. În finalul cîntului, după ce cei trei poeţi trec pe lîngă pomul lăcomiei, un înger roşu ca focul, apărut pe neaşteptate, îi şterge lui Dante de pe frunte un nou P – al şaselea: păcatul lăcomiei.  

1 Cuvîntul paşii şi nici ei cuvîntul
nu-ncetineau, ci-n mers vorbind mereu,
zoream ca nava cînd o-mpinge vîntul.
4 Iar morţii, parcă şi mai morţi, cu greu
mă  iscodeau din funduri de orbite,
uimiţi că viu eram în trupul meu.
7 Eu, dînd urmare vorbelor rostite,
zisei: „Să suie n-ar mai zăbovi,
dar stă de dragul umbrei întîlnite…
10 Ia zi-mi, Piccarda unde-i, dacă ştii;
şi care duh e demn să-l cînt pe strună   
din cîte se zgîiesc la mine-aci”.
13 „Sora mea nu ştiu de frumoasă-ori bună
a fost mai mult, dar fericită-şi are
în cel mai nalt Olimp a ei cunună”.
16 Aşa grăi întîi; şi-apoi: „Pe-oricare  
e slobod să-l numeşti, cît foamea, crunta,
sluţeşte-atît a noastră-nfăţişare.
19 Acesta”, mi-arătă, „e Bonagiunta,
luccanul, iar acea pocită faţă,
din urma lui, Biserica, Preasfînta,
22 odinioară o avu în braţă:
din Tours de loc, ţiparii de Bolsena,
cu must cu tot, prin post să-i spele-nvaţă.
25 Pe mulţi pe nume mi i-a spus şi trena
cu toţii bucuroşi păreau că-i ţin,
nedînd vreun semn ce să le-arate jena.
28 Muşcînd în gol, de foame, pe-Ubaldin   
l-aflai, ca şi pe Bonifaciu, care
norod a păstorit, şi nu puţin.
31 L-aflai pe ser Marchese, cel ce tare
le bea-n Forlí c-o sete mai blajină,
dar nu simţi nicicînd îndestulare.
34 Ca unul ce, privind atent, înclină
spre ce-a ales, la fel cu cel din Lucca
făcui, simţindu-i rîvna mai deplină.
37 El murmura şi eu de o Gentucca
parcă-auzeam din rana chinuită
prin care vina şi-o spăla năluca.
40  „O, suflete”, zisei, „ce ai vădită
rîvnă-a-mi vorbi, spre-a ne putea-nţelege,
fă vorba ta ceva mai desluşită!”.
43 „O tînără, ce n-are văl s-o lege”,
porni a-mi zice, „dragă o să-ţi facă
a mea cetate, ce-azi cu-ocări se-alege.
46  Cu-această profeţie mergi: şi dacă
în şoapta mea s-a strecurat eresul,
vei şti din fapte ce e demn să-ţi placă.
49 Dar drept să-mi spui de-l văd acum pe-alesul
ce rime noi ivi, prinzînd a scrie:
«Femei ce-i ştiţi iubirii înţelesul»”.
52  „Eu unul tot ce-Amor mi-nspiră mie
aştern în scris, şi cum grăieşte-n mine,
întocmai dau fidelă mărturie”.
55  „O, frate”, zise el, „acum văd bine
că eu, Notarul şi Guittone-am stat,
în dulcele stil nou, cu mult sub tine.
58  Văd c-ale voastre pene-au ascultat
de-acea poruncă dinlăuntru dată,
cum cu-ale noastre nu s-a întîmplat;
61 iar cine între-un stil şi altul cată
mai clare osebiri, nu va găsi”.
Şi-apoi, ca împăcat, tăcu deodată.
64  Precum, iernînd la Nil, cocorii mii
se-adună stoluri în văzduh şi zboară
apoi în şiruri repezi şi mlădii,
67 la fel şi-acolo gloata într-o doară
şi-ntoarse faţa, ca de dor zorită
şi de nesaţ făcută mai uşoară.
70  Şi ca şi cel ce-şi simte ostenită
făptura şi, spre-a răsufla să poată,
şi-o lasă-n mers de alţii depăşită,
73 la fel lăsat-a cuvioasa gloată
Forese şi-mi grăi, la pas cu mine:    
„Cînd oare-o fi să te mai văd vreodată?”.
76 „Nu ştiu”, zisei, „cît viaţa mea va ţine,
dar nu-mi va fi întoarcerea-aşa iute
pe cît mi-e dor s-ajung pe-un mal cu tine;
79 căci locul vieţii-n lume petrecute,
ce dat mi-a fost, de bine-i despuiat
din zi în zi şi ca un stîrv se-mpute”.
82 „Te du”, grăi. „Pe cel mai vinovat    
îl văd de coada unei bestii care
îl trage unde-n veci n-o fi iertat.
85 Ia bestia-n goana ei un tot mai mare
avînt, de stînci zdrobindu-l cu putere,
că numai hălci rămîn din mădulare.
88  Nu mult s-or mai roti acele sfere”,
şi către cer privi, „pînă să-ţi fie
ce-n scurt ţi-am spus cu totul la vedere.
91 Te las, căci în această-mpărăţie
e timpul preţios, şi-aş cheltui
prea mult din el la pas urmîndu-ţi ţie”.
94 Cum în galop se-ntîmplă a ieşi
un cavaler din ceata lui călare,
să aibă cinstea-ntîiu-n luptă-a fi,
97 la fel şi el o rupse-n depărtare,
lăsîndu-mă pe drum cu-aceia doi
ce fost-au lumii frunte şi-ndrumare.
100  Şi-ndată ce se-ndepărtă de noi,
urmîndu-l eu din ochi, cum mai-nainte
cu mintea mea al vorbei lui şuvoi,
103 zării, cu ramuri verzi şi roade sfinte,
un alt copac, ca la-ndemînă pus,
ivit, de cum cotisem, dinainte.
106 Sub el văzui, cu braţele în sus,
norod strigînd spre crengile fecunde,
ca nişte prunci ce luaţi în seamă nu-s,
109 căci cel rugat la rugă nu răspunde,  
dar pofta le-o aţîţă, fluturînd
pe sus ce ei rîvnesc, iar el n-ascunde.    
112 Plecară-apoi, dezamăgiţi, pe rînd;
şi-ajunsem noi sub cel ce milă n-are,
atîtea rugi şi lacrimi refuzînd.
115 „Să-l ocoliţi e bine pe cărare:
mai sus e cel muşcat de-a Evei gură
şi-obîrşia-acesta într-acela-şi are”,
118 ne dete-un glas din pom învăţătură;  
drept care eu, Virgil şi Staţiu-ndată
ne-am strîns în mers, urcînd poteca sură.
121 „Să v-amintiţi de-afurisita ceată”,
zicea, „născută-n nori, ce, la beţie,
dădu piept dublu cu Tezeu odată;
124 şi de iudeii prea setoşi să fie   
de Ghedeon în oastea lui primiţi,
cînd fu în jos spre Madian să vie”.
127 Umblînd aşa, de-o margine lipiţi,
pilde-auzeam de-a lăcomiei vină,
din greu plătită-apoi de osîndiţi.
130 La larg ieşiţi pe goala coastei clină,
băturăm paşi vreo mie şi mai bine,
privind în jur c-o linişte deplină.
133 „Ce-umblaţi doar trei, aşa-adînciţi în sine?”,
se auzi deodată-un glas, la care
ca mînzul tresării, cînd spaima-i vine.
136 Cătai din ochi să aflu cine-i oare;   
metalu-ori sticla focul nu le face
în para lui mai rumen sclipitoare
139 ca faţa cui grăi: „Dacă vă place
pe coastă-n sus, aceasta-i buna cale;
pe-aici o ia cel rîvnitor de pace”.
142 Orbit fiind la văzul feţei sale,
mă tot ţineam de-ai mei învăţători,
ca unul dînd doar după-auz tîrcoale.
145 Şi cum, vestind suav ai zilei zori,
o boare-n mai adie-nmiresmată,
cu izuri dulci de ierburi şi de flori,
148 la fel simţii pe fruntea mea iscată
o adiere sub aripa lui,
mireasmă-avînd de-ambrozie curată,
151 pe cînd grăia: „Ferice-i omul cui
a harului lumină-n frîu îi ţine
iubirea poftei, ce smintită nu-i,
154 rîvnind mereu atît cît se cuvine!”.



Mai puteţi citi pe acest blog:

* Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)
* "Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX, versiunea Răzvan Codrescu)