duminică, mai 22, 2011

RECVIEM PENTRU EROUL AUREL STATE

SUMARUL BLOGULUI


Numărul pe luna mai 2011 al revistei Rost - ajunse, iată, în pragul numărului 100 - este dedicat eroului din Al Doilea Război Mondial, prizonierului şi fostului deţinut politic, profesorului, traducătorului şi memorialistului AUREL STATE (muscelean cu sînge aromânesc, născut în primăvara lui 1921, primul din cei patru copii ai meşterului tîmplar Ion State şi ai soţiei sale Elisaveta), figură exemplară a luptei anticomuniste, strămutat la cele veşnice în toamna lui 1983.
Mă leagă de memoria “vînătorului de munte” Aurel State mai mult decît preţuirea generală pe care o port tuturor “cruciaţilor secolului XX”, nu numai pentru că l-am cunoscut personal (prin prietenul comun Marcel Petrişor), dar mai ales pentru că, prin primăvara sau vara lui 1983 (nu-mi mai pot aminti exact), am fost pus în situaţia îngrozitoare de… a-i arde una dintre dactilogramele corpului de memorii!
Manuscrisul dactilografiat ne fusese încredinţat – mie şi soţiei mele – de către Marcel Petrişor, cu cîteva luni în urmă. Soţia mea apucase să-l citească în întregime, dar eu nu ajunsesem decît pe la jumătate. Şi iată că, într-o după-amiază, Marcel vine la noi pe fugă şi mai răvăşit decît l-am văzut vreodată, cerîndu-ne insistent să ardem neîntîrziat manuscrisul, imediat după plecarea lui! Securitatea era turbată că nu putuse găsi şi confisca nici originalul, nici copiile manuscrisului, despre care aflase că urma să fie trimis pe ascuns în Germania federală, spre publicare (ceea ce pînă la urmă s-a şi întîmplat). Îl arestaseră şi-l agresaseră pe Aurel State ca pe vremurile cumplitei prigoane staliniste, dar, ca de obicei, de la el nu reuşiseră să scoată nimic. Pe Marcel îl hărţuiau de mai multe zile şi se temea că vor veni la rînd cunoştinţele apropiate (printre care se întîmpla să ne numărăm). Am încercat să-l convingem că am putea cruţa exemplarul, ascunzîndu-l bine pe undeva, dar el s-a arătat neclintit pentru soluţia radicală (“Ascultaţi-mă ce vă spun, de data asta e groasă de tot şi nu ştiţi cu cine aveţi de-a face!”).
Am ars cartea chiar în după-amiaza aceea, pe un făraş metalic, cu geamurile închise, în bucătăria apartamentului din Drumul Taberei. Eram siderat şi aproape nu-mi venea să cred că făceam ceea ce făceam, iar soţiei mele îi curgeau lacrimile pe fasciculele rupte ca să ardă mai uşor…
I-am ars cartea “domnului State” şi nici măcar n-am mai apucat să-l revedem, căci, fără să mai aibă parte de linişte, a murit chiar în toamna acelui an, la Spitalul Floreasca, în mare măsură şi din pricina tratamentului aplicat de Securitate (supoziţia că chiar Securitatea l-ar fi “ajutat” să moară acolo, pe patul de spital, n-am putut-o verifica, deşi consăteanca şi colaboratoarea sa tîrzie, poeta Ileana Mălăncioiu, o dă drept certitudine). N-a mai ajuns să-şi vadă pînă la capăt ediţia cărţii apărută în Germania (Freiburg, Ed. Coresi, 1983, cu o prefaţă de Remus Radina). Zece ani mai tîrziu, aceasta a avut şi o foarte modestă ediţie în România, dar pe mine şi pe Anca ne mai apasă şi astăzi amintirea acelui “holocaust” domestic de acum aproape trei decenii şi resimţim acut datoria morală de a retipări cartea într-o ediţie pe măsura “cavalerului” impecabil care a scris-o, practic, cu propriul lui sînge, în cea mai urîtă dintre lumile posibile, ca mărturie pentru o lume mai dreaptă, în care el n-a încetat nici o clipă să creadă, şi care – chiar dacă n-a venit încă – pare să aibă astăzi o şansă mai mult decît ieri…
Sper ca acest număr al revistei Rost – marcînd împlinirea a 90 de ani de la naşterea autorului Drumului crucii – să premeargă cu folos ediţiei aflate în lucru. Pe acest fond, reproduc şi aici evocarea pe care am alcătuit-o mai demult împreună cu Marcel Petrişor (şi care a mai apărut, pe vremuri, şi în revista Puncte cardinale, însoţită de mica rugă versificată pe care o scrisesem chiar la moartea lui Aurel State, în noiembrie 1983). (R. C.)    

Aiud: Crucea Neamului

UN DRUM AL CRUCII

“Cavalerul fără teamă şi fără prihană”: acesta este numele de care se învrednicise cîndva Făt-Frumosul de la Soare-apune. Dar cînd Apusul “a apus”, preschimbîndu-şi măreţia cavalerească în rafinată opulenţă, cavalerul pare să se fi strămutat către Soare-răsare, unde îl aşteptau alte şi alte încercări. Parcă diavolul însuşi i s-a pus de-a curmezişul cu oferta unui nou pariu: “Îl cîştigi, vei fi peste Iov; îl pierzi, vei coborî sub Faust…”
În marea aventură a veacului XX, aici în Răsărit, cavalerul s-a aflat faţă în faţă cu diavolul lăsat parcă liber să se atingă chiar şi de sufletul său. Dumnezeu a mizat totul pe el, iar el le-a înfruntat pe toate în numele lui Dumnezeu, avîntîndu-se în ultima şi cea mai cumplită dintre Cruciade…
Undeva la Godeni, în inima Muscelului, o bătrînă se ruga pentru el sub icoană: “Dă-i, Doamne, putere să treacă peste toate şi nu-Ţi lua degetul de pe el, cum nu Ţi l-ai luat de pe Moise…” Aşa se ruga, plîngînd, bătrîna din Godeni pentru fiul ei, robul lui Dumnezeu Aurel, vînătorul de munte…

Cîmpulung Muscel, odinioară cetate de scaun a Valahiei, 
este singurul oraş din România unde cruci mari din piatră, 
cu motive ancestrale, străjuiesc mai toate răscrucile de drumuri…

“Drumul crucii” avea să înceapă pentru Aurel State în beciurile Poliţiei din Cîmpulung. Directorul Şcolii Normale “Carol I” îşi luase mîna protectoare de pe cel mai bun elev al său, iar Siguranţa Statului credea că îşi face datoria. După o săptămînă de torturi, declaraţia a rămas însă aceeaşi: “Nu ştiu nimic”. Nici un cuvînt în plus. Doar privirea senină a celui ce a ştiut încă de la 18 ani că adevărata luptă nu e cu lumea, ci cu sine însuşi. Nici mai tîrziu, cînd călăii s-au schimbat şi torturile s-au perfecţionat, Aurel State n-a putut fi îngenuncheat. Aceeaşi privire senină şi acelaşi răspuns: “Nu ştiu”. Sau, cînd totuşi era limpede că ştie: “Ştiu, dar nu vă spun. Încercaţi să aflaţi de la mine!”. Şi Securitatea noului regim a încercat în fel şi chip, căci ea nu putea să creadă că există pe lume şi cavaleri de neînvins.
Aurel State nu a îmbrăcat niciodată cămaşa verde, dar nu s-a dat înapoi să sufere alături de cei ce, făcuţi din aceeaşi plămadă cu el, au mers, pe calea lor, spre aceleaşi idealuri: Neamul Românesc şi Credinţa în Hristos. Fiind un credincios discret, dar nedezminţit, viaţa lui s-a desfăşurat întreagă între icoana Mîntuitorului, la care se ruga maica bătrînă din Muscel, şi icoana României Mari, pe care feciorul din Godeni a purtat-o în inima lui pînă la moarte.
Atunci, în beciurile Poliţiei din Cîmpulung, concluzia a fost: suspect de legionarism, dar neincriminabil din lipsă de probe… Dosarul X.Z. 47…
Intrat în 1940 la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă, este repartizat în Batalionul de Vînători de Munte de la Sinaia. În 1941 cere să plece voluntar pe Fronttul anticomuunist. Ia parte la luptele din Crimeea şi se numără, în anul următor, la loc de frunte, printre cuceritorii Sevastopolului. Pentru nenumăratele lui acte de eroism, este decorat mai întîi, ca elev-plutonier, cu Virtutea Militară, pentru ca apoi, avansat sublocotenent, să i se confere Ordinul Mihai Viteazul şi Crucea de Fier (cu frunză de stejar).
Dinapoi îl urmărea însă Dosarul X.Z. 47 (pe care între timp va apărea şi calificativul de “fanatic”), iar dinainte îi rînjea moartea. Nu s-a temut niciodată de ea, căci îl purta înainte “nevoia de a aprinde stelele pe cer”. Acolo, în “ciucurele Crimeei”, cade rănit în 1944, apărînd neînfricat fortăreaţa pe care o cucerise cu atîta vitejie. A ştiut să cîştige şi să piardă luptînd, cu demnitatea eroică pe care o purta în sîngele lui româno-macedonean.
În vara lui 1944 avusese loc marea trădare, la care a refuzat să fie părtaş, păstrîndu-şi onoarea militară, aşa cum a procedat toată floarea oştirii române. A urmat, deci, prizonieratul: ani lungi şi grei prin sălbăticiile asiatice, pînă la capătul lumii…
“În februarie 1949, Ana Pauker semnează în numele Guvernului Român o convenţie cu Uniunea Sovietică, prin care România acceptă ca cetăţenii români acuzaţi de «crime săvîrşite pe teritoriul sovietic» în timpul războiului să fie judecaţi în Uniunea Sovietică. Avînd această acoperire formală, autorităţile sovietice trec imediat la acţiune. În simulacre de procese, constituind cea mai flagrantă jignire posibilă adusă ideii de justiţie, toţi inculpaţii, fără excepţie, sînt condamnaţi la pedeapsa maximă: 25 de ani de muncă forţată. După condamnare, împreună cu camarazii lor germani aflaţi în aceeaşi situaţie, vor fi transportaţi în regiunea Vorkuta, una dintre cele mai cumplite insule ale «Arhipelagului Gulag», unde urmau să execute pedeapsa, muncind în minele de cărbuni.
Zona de lagăre de muncă Vorkuta se află în nordul Munţilor Urali, la poalele Munţilor Pai Noi, la 300 de kilometri dincolo de Cercul Polar şi la 300 de kilometri de ţărmul Mării Barents. Temperatura de minus 40 de grade Celsius nu este o excepţie. Dar mai ucigătoare decît clima şi munca forţată («cîrtiţe sub aurore boreale») a fost obligaţia deţinuţilor politici de a convieţui în aceleaşi formaţiuni de muncă şi în aceleaşi barăci cu deţinuţii de drept comun.
În timp de guvernul comunist al României i-a abandonat total pe cetăţenii săi aflaţi în detenţie în Uniunea Sovietică, Konrad Adenauer, şeful guvernului german, întreprinde în zilele de 9-13 septembrie 1955 o vizită la Moscova, avînd ca unic obiectiv repatrierea celor peste zece mii de prizonieri de război germani condamnaţi în Uniunea Sovietică sub învinuirea de «crime de război». Insistenţele sale sînt încununate de succes. Obţine amnistierea lor, şi cum amnistia nu putea fi doar parţială, decretul îi va cuprinde şi pe prizonierii de război români. La sosirea în patrie, prizonierii de război germani vor fi primiţi aşa cum se cuvenea, ca adevăraţi eroi. Guvernul german le creează toate condiţiile, atît materiale, cît şi morale, de a-şi putea reface viaţa. Ce se întîmplă cu camarazii lor români? Pînă la frontiera Republicii Populare Române călătoresc ca oameni liberi, bucuroşi că-şi vor revedea patria şi familiile. La frontieră vor fi însă preluaţi în stare de arest de către Securitatea română şi încarceraţi la Jilava. Vor fi judecaţi din nou pentru aceleaşi capete de acuzare pentru care fuseseră condamnaţi şi apoi amnistiaţi în Uniunea Sovietică şi vor zace în temniţele comuniste pînă în 1964, cînd Gheorghiu-Dej a golit închisorile printr-un act de graţiere. Recunoştinţa patriei comuniste!” (Puncte cardinale, anul I, nr. 12, decembrie 1991, p. 5).
Ajunşi acasă,, eroii deveniseră “monştri” şi “bandiţi”. Ce să facă o lume de viermi cu cavalerii întorşi din Cruciadă?! Pe dosarul lui Aurel State, bunăoară, se pusese pecetea nesupunerii absolute: fanatism legionar!
Iarăşi privirea senină şi răspunsul cavaleresc: “N-am fost legionar. Dar, dacă vă temeţi atît de tare de ei, vă rog să mă consideraţi unul de-al lor!”. Şi cavalerul crucii fu chemat să dea socoteală… Întrebări absurde şi grosolane despre oameni şi întîmplări din vremuri trecute (mai ales despre camarazii din lagărele sovietice, în frunte cu bunul său prieten George Fonea, poetul prizonierilor), chinuri fizice şi mai ales sufleteşti… Şi atunci, vai, răbdarea ajunse la capăt!
Aurel State, interogat brutal de satrapul Gheorghe Enoiu, s-a aruncat, în plină anchetă, de la ultimul etaj al clădirii arestului din fosta stradă Uranus. Dar un înger îi cenzură saltul şi căzu în patru labe, ca o felină! “Am vrut să sar în gol, dar m-am împiedicat de aripa unui înger”, spunea. După opt luni de comă, cu 120 de fracturi în tot corpul, cu şuruburi şi plăci metalice pe sub piele, omul continuă să înfrunte istoria; frînt a fost, dar în-frînt – niciodată!
Abia în 1964 ieşi din bezna temniţelor, fără nici o pată pe suflet. De la el nimeni nu a reuşit să scoată nimic, prin nici un mijloc, aşa cum nu reuşiseră să scoată, de pildă, nici de la un Arsenie Papacioc, îngerescul duhovnic de la Techirghiol, sau de la un Alexandru Ghica, prinţul de sînge al demnităţii legionare.
Pe Aurel State l-au hărţuit neîncetat şi după aceea. Se înscrisese la Litere şi terminase primul (în 1970), căpătînd post de profesor de limba germană în Bucureşti (de pe care avea să se şi pensioneze). Avea rude sus-puse (un văr după mamă, Proca, chiar ministru al Sănătăţii), care nici în cele mai grele şi nici în cele mai destinse clipe n-au catadicsit să-i întindă vreo mînă de ajutor, grijulii ca nu cumva, avînd de-a face cu un “duşman al poporului”, să le zboare scaunul de sub fund… Dar Aurel State nu l-a vorbit niciodată de rău pe vărul său, iar cînd îl vorbeau alţii, indignaţi, îi lua mereu apărarea, pretinzînd că-l “înţelege”… Era structural incapabil să urască pe cineva, oricît rău i-ar fi făcut.
Îşi risipea puţinii bani cu generozitate, spre a-şi ajuta prietenii aflaţi în nevoie. Avea, ce-i drept, şi această mică trăsătură curioasă: dacă îţi împrumuta zece mii de lei, uita să ţi-i mai ceară înapoi; dar dacă îţi împrumuta zece lei, te bătea la cap să-i înapoiezi ori de cîte ori te întîlnea (“Măi Marcele, tu mai ştii că ai să-mi dai zece lei?”)! Lui îi ajungeeau cîteva sute de lei pe lună. Suferind cu stomacul (avea să moară de ulcer perforat), mînca aproape numai pîine cu miere şi, uneori, pe lîngă ceai, şi ceva lapte. Cînd îi veni oferta unei pensii din Germania, ca deţinător al Crucii de Fier, o refuză cu nobleţe: “Idealurile pentru care am luptat eu nu se pot plăti cu bani. Prea tîrziu şi prea nepotrivit v-aţi adus aminte de noi…”
Trăia singur într-o garsonieră de la marginea Bucureştilor. Traducea cu multă migală din germană şi rusă (Hans Magnus Enzesberger, Ciabua Amiredjibi etc.). Acolo şi-a scris şi cartea în care mărturiseşte despre sine şi despre lumea prin care a trecut. Ultimul ei titlu a fost Drumul crucii. Trei părţi convergente în el însuşi: experienţa frontului, experienţa prizonieratului la ruşi, experienţa temniţelor comuniste de acasă. Pentru această carte-mărturie fu hărţuit din nou (reuşise să expedieze o copie în Germania, unde a şi apărut, fără ca el să mai fi avut mulţumirea de a o vedea pînă la capăt tipărită).
La 19 noiembrie 1983 a pornit în ultimul său marş, spre Cer, să-şi închine spada Celui ce mizase pe el. Pînă în ultima clipă n-a fost auzit atribuindu-şi sieşi vreun merit. Îi plăcea să creadă că rugăciunile mamei sale îl salvaseră în toate împrejurările…
Oare cînd i se va retipări cartea în România (căci ediţia modestă, de la începutul anilor ‘90, a trecut, practic, neobservată)? Ce sublimă lecţie de rectitudine cavalerească poate afla în ea tînăra generaţie! Căci cine nu va căuta acolo “literatură”, va găsi în ea tot restul, cu asupra de măsură.
Un lucru e cert: că a cîştigat pariul.
În urma lui rămîne surîsul atotştiutor al Bunului Dumnezeu.

Marcel PETRIŞOR
Răzvan CODRESCU

Un chip netrucat 
al rectitudinii legendare

RUGĂ PENTRU EROUL
AUREL STATE

Vezi-l, Doamne, Tu cum trece
pragul lumii, slab şi drept,
răstignit pe crucea rece
care-i spînzură în piept –
voievod fără coroană
Ţării lui de peste vis,
suflet fără de prihană, sînge fără de zapis!
Vezi-l, Doamne, şi-i trimete să-i petreacă paşii, linii,
ale îngerilor cete
spre Crimeile luminii,
că din noaptea lumii tale
a pornit pribeag spre cer,
strîns în giulgiul lui de zale,
CEL DIN URMĂ CAVALER!

Vasile A. Marian
(Răzvan Codrescu)
19 noiembrie 1983

43 comentarii:

La 22/5/11 11:44 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Multumesc!
Slavit sa fie Dumnezeu intre Sfintii Sai!

 
La 22/5/11 4:46 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Eroismul şi sfinţenia nu se confundă şi nu se conjugă neapărat. În orice caz, mai degrabă trag eroii a sfinţi decît sfinţii a eroi (constat, nu încerc să dau explicaţii, nici să fac judecăţi de valoare).

 
La 22/5/11 6:09 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Stimate Domnule Codrescu,

multumesc f mult pt postarea despre Aurel State ! am intrat pe google numele lui si am dat peste un site "miscarea" care este legat de... miscare; acolo am gasit si niste comentarii in plus; in general sunt f atent cu ce citesc - mai ales ca eu nu am nici un fel de referinta personala: rude, etc, pe care sa mai pot intreba si in care sa am incredere absoluta (in familie am avut multi militari, bunicul a fost un subordonat apropiat generalului Dascalescu, un mare erou!) - pt ca sa nu ma "intoxic" cu neadevaruri istorice, pozitii partinice, etc; singur adevarul istoric pur, asa cum este el (adesea dezagreabil) ma intereseaza; pe situl lor am gasit comentarii despre asasinarea de catre siguranta a unor legionari, o femeie (sefa "cetatuilor de fete" pe tara) care a fost arsa de vie la crematoriu, etc ? astea chiar s'au intamplat ? Dvs stiti multe... chiar admitand ca unele aspecte sunt exagerari, raman totusi crimele ... ce'a avut Antonescu cu legionarii ? de ce nu s'au inteles, ca doar impreuna aveau aceleasi interese: sa salveze tara ! au fost sabotati, manipulati, etc ? mie'mi lasa impresia ca noi astazi nu cunoastem, nu intelegem istoria anilor '30-'40, si din cauza asta suntem f usori manipulati si influentati; va rog sa continuati sirul postarilor Dvs ! si daca puteti sa'mi raspundeti... va multumesc anticipat !

va transmit cele mai bune urari crestine Dvs si colaboratorilor Dvs

 
La 22/5/11 6:34 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Anonimului de la 6.09 PM:

Aurel State nu a fost propriu-zis legionar Singura lui idee politică fermă a fost, cred, anticomunismul. Cazul lui reprezintă o pildă morală care depăşeşte orice etichete.
Dincolo de discuţia despre el, faptele la care faceţi referinţă chiar s-au petrecut. În general, în chestiunea legionară nu atît faptele sînt puse la îndoială, cît judecăţile asupra lor.
În ce priveşte raportul Antonescu-legionari, e mai puţin important astăzi de ce nu s-au înţeles pînă la capăt şi cît a greşit fiecare celuilalt: cert este că nu s-au înţeles şi că neînţelegerea s-a dovedit păguboasă ambelor părţi.
Dar nu cumva neînţelegerea între fraţi este un leit-motiv (mioritic?) al întregii noastre istorii? Şi nu cumva trăim şi astăzi în plin război româno-român, cu dreptăţile şi cu nedreptăţile noastre?

P. S. Nu înţeleg: de ce nu trimiteţi comentariile chiar în subsolul postărilor la care vă referiţi, ci, invariabil, în subsolul uneia şi aceleiaşi postări mai vechi ("6 luni fără Gabriel Constantinescu")?! În felul acesta vă puneţi în afara posibilelor dezbateri sau lămuriri punctuale venite de aiurea. Nu numai eu vă pot lămuri, dar şi alţii, poate chiar mai avizaţi decît mine.

 
La 24/5/11 9:24 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

O figura care nu trebui uitata. Daca ar fi trait pana dupa 1989 ar fi ajuns o legenda vie. Asa...

 
La 25/5/11 12:26 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

@ Razvan Codrescu

Ba se discuta si faptele. Tutea zicea ca legionarii n-au omorat nici un evreu, parintele Justin zice ca n-au omorat nici un istoric ("nu ei l-au ucis pe Iorga, ci criminalul de la Rasarit...si n-au avut nimic in comun cu hitlerismul" - http://apologeticum.wordpress.com/2011/05/20/interviu-cu-parintele-justin-tradarile-intelectualilor-duc-la-prabusirea-noastra-despre-fiara-comunista-si-cele-doua-mitropolii-din-basarabia-unirea-celor-doua-teritorii-scandalul-cantecului-sfa/) si cu siguranta sunt si din aia care zic ca n-au omorat nici o musca.

Fratele extraterestru

 
La 25/5/11 1:28 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Fratelui extraterestru:

Dacă n-aţi fi extraterestru, ci ceva mai pămîntean, nu v-ar fi scăpat, probabil,caracterul relativ şi flexibil al afirmaţiei mele: n-am zis că faptele sînt mai presus de orice discuţie, ci că "ÎN GENERAL, în chestiunea legionară NU ATÎT FAPTELE sînt puse la îndoială, cît judecăţile asupra lor". Sigur că există şi fapte controversate, dar istoriografia reţine deja un număr important de fapte asupra cărora există deplin consens că s-au petrecut ca atare (dincolo de subiectivitatea diferitelor interpretări).

P. S. Dincolo de toate, să fii şi Anonim, şi Frate, şi Extraterestru... e o performanţă în sine.

 
La 25/5/11 4:50 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Pai faptele invocate mai sus (au omorat evrei, l-au omorat pe Iorga, au avut elemente comune cu hitlerismul) intra la categoria consens istoriografic sau nu? Intreb, deoarece vad ca nu numai eu ci si alti cititori ai blogului sunt nelamuriti. Altminteri, riscam sa reducem consensul itoriografic la faptul ca purtau camasa verde si ca n-au omorat nici un extraterestru.

Cel mai iubit dintre extraterestrii

 
La 25/5/11 9:17 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Da, sînt fapte de consens istoriografic, dar interpretarea lor contează mult, aşa cum contează mult dacă eşti "pămîntean" sau "extraterestru".
Pe de altă parte, un fapt de consens istoriograficc nu este un fapt care nu poate fi contestat de nimeni sub nici un chip, ci care nu poate fi contestat cu probe irefutabile de către istoriografi.
În fine, un fapt de consens istoriografic rămîne ca atare pînă la eventuala probă contrară, ceea ce înseamnă că el nu este de la sine înţeles ca un adevăr absolut.
Acestea sînt probleme fine de istoriologie care nu se pot discuta cu patimi pro sau contra, nici cu ţîfnă blogărească. Şi cu atît mai puţin cu "autoritate" de "anonim" sau de "extraterestru". Anarhia belicoasă a orgoliilor, idiosincraziilor sau ideilor noastre fixe nu se confundă în nici un fel cu exigenţele "adevărului istoric".

 
La 25/5/11 11:23 a.m. , Anonymous Corneliu a spus...

Exista si Raci extraterestri?

 
La 25/5/11 2:03 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

@Corneliu:

Nu-i consens, dar se pare că da. Cum arată, chiar n-aş şti să spun. Îi poţi însă recunoaşte după aceea că trag mereu discuţia înapoi şi au o certă înclinaţie monomaniacală.

 
La 25/5/11 2:04 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

@ Corneliu

Da, insa acestia nu sunt comestibili.


Radu Greuceanu

 
La 25/5/11 5:58 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

@ Razvan Codrescu

Am inteles si nu trebuie sa va suparati. Din cate se pare, raportul dintre consensul istoriografic pe care il invocati si consensul stiintific privitor la existenta noastra este de natura analogica. Extraterestrii nu exista pana la proba contrarie / Legionarii l-au asasinat pe Iorga pana la proba contrarie.

Cat despre extraterestrii, parintele Serafim Rose spune ca sunt de fapt draci, care cauta sa-i faca pe crestini sa inghita minciuna cum ca extraterestrii exista iar dracii nu. Drept pentru care, nu ar fi de mirare ca aceiasi draci sa fie responsabili si de falsificarea istoriei in cazul Iorga, in sensul unei (a cata?) calomnii la adresa legionarilor. Ca doar dracii ii calomniaza pe ingeri (si in special pe arhangheli) de la facerea lumii incoace.

Fratele extraterestru

 
La 26/5/11 8:37 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Iată un umor extraterestru de bună calitate!
(Cît îşi bagă dracul coada, sau cît atîrnă aceasta atunci cînd şi-o cîntăreşte, numai cineva ca Seraphim Rose ar putea fi în măsură să ne spună.)

 
La 26/5/11 9:10 a.m. , Anonymous Păstorelul a spus...

Unde eşti tu, Serafime,
să ne spui de-a fir a păr
câtă neagră îngerime
face verde-un adevăr?

 
La 26/5/11 3:02 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

@ rac

Nice try ! Ce se intampla pe propriul site ? Liniste si pace? Nimeni, absolut nimeni nu iti onoreaza geniul postand macar un comentariu de-un rand? Saracul de tine... Aici insa, era vorba de Aurel State. Nu ai nimic de zis despre acest erou?
Uitasem...Cum sa vorbesti de State cand tie iti pute tot razboiul dus pe frontul de est impotriva bolsevicilor...


Radu Greuceanu

 
La 26/5/11 3:38 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

@Radu Greuceanu

Eu aş zice că nu e cazul de astfel de provocări. Cui prodest?

 
La 26/5/11 3:48 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

@ Razvan Codrescu

Poate ca aveti dreptate..

Radu Greuceanu

 
La 26/5/11 5:24 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

@ Radu Greuceanu

Vorba soferului de taxi: "Are you talking to me?"

Amice, esti paranoic! Te contacteaza un frate extraterestru si tu esti ferm convins ca e de fapt frate extracterestru si visezi raci verzi pe pereti. De unde sti tu ce si cum pute pe planeta mea?

Anyway, eu iti urez multa sanatate si ma retrag in lumea (pe planeta) mea (ca tot veni vorba de genii pustii si necitite) deoarece, ce-i drept, natura postarii nu se potriveste cu astfel de polemici lipsite de eleganta. Eu doar am incercat sa-l lamuresc pe un anonim nelamurit cu privire la un subiect de culoarea pielii mele. Atata tot.

Adio si may the force be with you

Extraterestrial brother

 
La 26/5/11 8:59 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Nu te supăra, frate (extraterestru)!
Ce (d)racu, sîntem internauţi în toată firea!

 
La 26/5/11 10:07 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Și trec în zbor,
Cu aripi nevăzute,
Cu umbre de lumină pe pământ,
Și-n suflete durerea atingând-o,
De-aici plecați,
Demult
și prea curând.

Plecându-ne privirea către carduri,
către luciri
de monitoare și vitrine,
îi tot uităm,
căci fără ei mai bine,
îngenuncheați rămânem,
fără sine,
și tresărim,
și tresărim cu frică,
în suflet când durerea ni-i atinsă,
și ne-amintim
cu spaimă și tristețe,
de vreo copilăroasă frunte ninsă,
de vreo privire de copil viteaz,
cu părul alb de vremuri și de chinuri,
și ne ascundem,
ca păduchii-n clinuri,
însingurați
de patima plăcerii.
Eroi și sfinți,
în amurgirea verii,
tot vin și trec,
chemându-ne
spre ceruri.

 
La 26/5/11 11:34 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Nu sint paranoic si in cazul de fata stiu exact despre ce (sau cine) vorbesc...Deci, inca odata Nice Try!
Poate lasam totusi si legionarii si extraterestrii (care se scriu cu doi de r in engleza) si revenim la Aurel State.

Radu Greuceanu

 
La 27/5/11 12:37 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

@Anonimul de la 10.07 PM:

Versurile sînt frumoase şi mişcătoare. Care-i rostul anonimatului?!

 
La 27/5/11 12:45 a.m. , Anonymous Musceleanu a spus...

Lui Petre Tutea, care e din aceiasi parte de loc, i s-a ridicat statuie acolo. Nu ar merita si Aurel State una?

 
La 27/5/11 1:04 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

N-avem noi resurse umane în viaţă cîte statui ar merita morţii noştri.

 
La 27/5/11 8:55 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

@ Rradu Grreuceanu

Ii lasam si te las si pe tine cu convingerile matale de nezdruncinat si cu satisfactia ca l-ai prins pe dracu de coada, pe racu de cleste si pe extraterestru de limba (engleza). La urma urmei, cu sau fara consens stiintific, fiecare greucean are dreptul sa traiasca in propria sa lume, mai mult sau mai putin imaginara.

Fratele Extraterestru

 
La 27/5/11 8:59 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

@ Poetul anonim

Subscriu la judecata estetica a domnului Codrescu.

Fratele exraterestru

 
La 27/5/11 9:38 a.m. , Anonymous Daniela a spus...

Petre Tutea si Aurel State chiar sunt din acelasi sat sau comuna?

 
La 27/5/11 10:36 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

@Daniela

Nu, dar e vorba de sate/comune învecinate, de la sud de Cîmpulung. Petre Tuţea e din Boteni, Aurel State din Godeni, amîndoi fiind înmormîntaţi în cimitirele satelor de baştină.

 
La 27/5/11 10:59 a.m. , Blogger vladimir b. a spus...

Mă înclin în faţa acestei evocări!
Eu recunosc nu ştiam nimic despre trecutul lui Aurel Stati, decît întînindu-i numele pe paginile de titlu al cărţilor - ca traducător. Nu ştiam nimic despre trecutul său din Gulag, nici despre trecerea sa prin penitenciarele patriei...Voi aştepta răbdător re-editarea (sau mă rog, editarea corectă şi corespunzătoare) a "Drumului Crucii"!
Poate că şi ruşii ar trebui să descopere că şi alţi "locatari" ai Gulagului au dat memorii cutremurătoare?
Pe cînd, oare, o ecranizare de amploare a Gulagului, ca cea făcută prin serialul "Zaveşeanie Lenina" (Testamentul lui Lenin) - la români?
Numai bine, şi ajutor de la Domnul!

 
La 27/5/11 1:24 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Când păsările se ascund în frunze
iar cântecul în fire se-nfiripă,
nu pasărea înseamnă zbor spre ceruri
ci frumusețea care se ridică.
În haina-i ponosită, cântăreața,
însângerată de cerescul dor,
asunsă de veșmântul de verdeață
se pierde și rămâne doar izvor.
Și-nlăturată pricina smintelii,
și chipul neplăcut nearătat,
răsună-n pace cântecul de ceruri,
și totul e lumină și curat.

 
La 28/5/11 12:58 p.m. , Blogger Iulian Capsali a spus...

Draga Razvan, exceptionala rememorarea acestui om deosebit. Ma uimeste inca, dupa atata vreme, cerbicia acelora care mai contesta virtutile acestor oameni pe motive mici, ce tin de monomanii personale si in afara sferei umanului. Exista acest tip de intelectual reductionist, ce comapacteaza lumea in propriile tipare. Cred ca asta este definitia "intelectualului", in fond. El nu reuseste sa(-si) iubeasca decat propriile "adevaruri".

 
La 28/5/11 2:57 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Am mai spus-o şi altădată: fiecare cît îl duce capul şi cît îl lasă inima.

 
La 28/5/11 11:50 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

@ Iulian Capsali

Toate bune si frumoase, dar n-am prea inteles cu cine anume te certi?

Cetateanul Turmentat

 
La 29/5/11 2:22 a.m. , Blogger Iulian Capsali a spus...

"Ceea ce rezista in aceest icos atacului pe care-l da scepticismul metodic al sufletului modern este faptul viu, e faptul trait al credintei. Or aici mi se pare ca sta primejdia pentru trairea religioasa (si la mine, si la dta, si la toti cei care au, cum zici, “pasiunea de a cunoaste”). Pasiunea de a cunoaste cu unealta si cu “spiritul critic” face un dumnezeu (tinde sa faca) din cunostinta si infiltrandu-ne “curiozitate” ne rapeste si “sancta simplicitas” si “evlavia” din suflet…"

Mircea Vulcanescu

 
La 31/5/11 7:00 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

@Iulian Capsali

Vorbe mari si frumoase. Aurel State a fost insa mai ales un om al faptelor. Si exista o maretie a faptelor pe care vorbele n-o sa poata s-o egaleze niciodata.

 
La 31/5/11 10:29 p.m. , Blogger Iulian Capsali a spus...

Dom'le, despre ce vorbesti? Il contrapunem pe Aurel State lui Vulcanescu?! Adica martirul crestin nu era om al faptelor? Cum a ajuns in puscarie daca nu ca un om care si-a sacrificat vocatia culturala pentru conducerea Ministerului de Finante; cum a ajuns martir daca nu si-ar fi sacrificat viata pentru un altul, mai tanar? Sau sacrificiul suprem nu este "fapta"? Atunci ce insemneaza "fapta mareata" in conceptia anonimilor? Cine esti ca sa judeci intre "vorbele" lui Vulcanescu si "faptele" lui State? Poate esti un mare duhovnic, si nu stim...

 
La 1/6/11 12:20 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

@Iulian Capsaliu

Nu am dorit sa te supar, domnule! Nici nu am intentionat sa minimalizez meritele cuiva. Am vrut doar sa subliniez ca Mircea Vulcanescu a fost mai aproape de "litere", iar Aurel State mai aproape de "arme". Cunosti cultural diferenta?
Altfel, sigur ca si M. Vulcanescu facea fapte, sigur ca si A. State folosea cuvinte.
Esti ceva cam nervos, cum ti-au mai atras atentia si altii...

 
La 1/6/11 2:55 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

@ Anonimul de la 12:20

Pai in primul mesaj sugerai ca Vulcanescu era cu vorbele iar State cu faptele. Apoi spui ca Vulcanescu era cu literele iar State cu armele. Ce sa intelegem din asta, ca cine nu trage cu pusca e numai gura/pixul de el? Nu ca n-ar fi si d-astia pe lume, si inca multi (majoritatea), dar cred ca este cat se poate de clar ca Vulcanescu a trait ce a scris. Sau cum s-ar spune, a scris cu sange nu cu cerneala. In plus, daca nu ma insel, Vulcanescu oricum s-a oferit ca sa plece voluntar pe front, dar i-a fost refuzata cererea pentru ca era nevoie de specialisti ca el in conducerea tarii. Asa ca zau daca vad vreun sens in interventia ta. Poate doar daca ti-ai propus sa-l enervezi pe Iulian Capsali.

Fratele Extraterestru

 
La 1/6/11 3:05 a.m. , Blogger Iulian Capsali a spus...

Iar matale esti si anonim, si incoerent. Cultural, cum e mai prost...

 
La 1/6/11 2:15 p.m. , Blogger Iulian Capsali a spus...

@Fratele Extraterestru

Aferim! Nici Vulcanescu si nici State nu merita asemenea discutii otioase. Aceasta separatie intre "vorbe" si "fapte" este necrestina; chiar am impresia ca are o extractie pur bolsevica.

 
La 2/6/11 2:39 a.m. , Anonymous Daniela a spus...

Vulcanescu-State: doua cruci ingemanate. Ce frumos!

 
La 3/6/11 9:45 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Anonimului de la 31/5/11 7:00 PM

Stimate domn, aveți absolută dreptate.
Există o măreție a faptelor pe care cuvintele n-o pot egala.
Fără Răstignire, Înviere și Înălțare, Hristos ar fi fost cel mult un alt profet, dacă nu mult mai puțin.
Adevărat!
Și tot adevărat mai este ceva!
Fără eroismul și Jertfa ce au însoțit ultimii ani ai lui Mircea Vulcănescu, ar fi fost cel mult un alt intelectual patriot. Așa însă, este un sfânt mărturisitor.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire