miercuri, ianuarie 24, 2018

S-A STINS ASPAZIA OȚEL PETRESCU

SUMARUL BLOGULUI 
  
  
Am primit vestea adînc tulburătoare că marea mărturisitoare Aspazia Oțel Petrescu a trecut la cele veșnice în noaptea de 22 spre 23 ianuarie 2018. Ca un modest omagiu la ceas de doliu, reproduc aici o parte a capitolului pe care i l-am dedicat în Cartea mărturisitorilor. Pentru o istorie a învrednicirii românești (Ed. Rost/Fundația Sfinții Închisorilor, București/Pitești, 2014; ed. a doua, revăzută și adăugită: Ed. Manuscris, Pitești, 2018, în curs de apariție), în cadrul mai general al eroismului feminin românesc, pe care l-a întruchipat cu noblețe pînă în clipa din urmă. (R. C.) 

EROISMUL FEMININ ROMÂNESC  
ÎN SECOLUL XX 

O realitate esenţială a dăinuirii noastre ca neam este şi ceea ce putem numi EROISMUL FEMININ: de la crucea umilă a naşterii de prunci şi pînă la crucea apoteotică a mărturisirii lui Hristos, el a însoţit, hrănit şi vegheat – discret, dar energic – lupta bărbătească a eroilor sau martirilor noştri ştiuţi şi neştiuţi. Păcat că despre femeia româncă – mamă, soră, soţie sau fiică – s-a scris atît de puţin, fiind pînă astăzi insuficient înţeleasă şi preţuită în drama şi în măreţia ei. E demnă de tot respectul fapta eroică în sine, pe care o înregistrează baladele şi cronicile, legenda şi istoria, dar nu mai puţin vrednică de respect este rezistenţa la încercări şi consimţirea sacrificială a celor care-şi văd plecînd la moarte fiii, soţii, fraţii, părinţii, petrecîndu-i rugătoare, cu inima şi cu gîndul, şi asumîndu-şi tăria de a duce mai departe, în firescul ei cotidian, viaţa dăinuitoare peste toate morţile istoriei.  
După veacurile de martiraj creştin care au temeluit Biserica lui Hristos şi în care au primit cununa mucenicească deopotrivă nenumăraţi bărbaţi şi nenumărate femei, eroismul jertfelnic al „sexului frumos” s-a manifestat mai degrabă în forme pasive sau indirecte, îndeosebi sub semnul transfigurator al suferinţei răbdătoare, cel mai adesea mute şi anonime. Eroismul acesta, niciodată absent şi întotdeauna esenţial în economia vieţii, a fost, veacuri de-a rîndul, unul cu precădere domestic, circumscris oarecum în „mica biserică” a vetrei seculare, sfinţit de roadele pîntecelui şi de roadele gliei, departe de iureşul luptelor sîngeroase, de arme, lanţuri, cătuşe şi gratii.   
Această îndelungată aşezare a lucrurilor a fost însă amarnic tulburată de cumplitele aventuri totalitare ale secolului XX – cel mai crud şi mai pervers dintre toate secolele de după triumful creştinismului: secolul războaielor mondiale, al revoluţiilor comuniste, al lagărelor şi al gulagurilor, al terorismelor de toate culorile, al apostaziilor şi smintelilor amplificate mediatic şi chiar legiferate la adăpostul ideologiilor dominante. Un secol asaltat, de la un capăt la celălalt, de duhul neopăgîn, împins nu o dată pînă la adevărate forme de satanism individual sau colectiv. Un secol în care s-a urmărit parcă programatic – chiar dacă nu s-a reuşit pe deplin – ca lumea lui Hristos să fie prefăcută din mers în lumea lui Antihrist.  
Comunismul a fost culminaţia politică şi ideologică a acestui marş dizolvant, reiterînd – nu în numele altor zeităţi, ci în acela al ateismului radical – marile persecuţii din zorii erei creştine [1]. Martirajul creştin al ţărilor prin care a bîntuit „stafia” anunţată de evreul Karl Marx a dublat şi chiar a depăşit numeric martirajul primelor secole, iar în acest context femeia a reintrat şi ea pe scena deschisă a luptelor eroice pentru apărarea credinţei, identităţii, libertăţii şi temeiurilor sănătoase ale vieţii. Provocările vremurilor au smuls-o nu o dată din cadrele îndătinate şi din rosturile fireşti ale existenţei ei domestice şi maternale, aruncînd-o pe „cîmpurile de luptă” ale veacului, în vălmăşagul celor mai dure încercări în care eroismul ei latent a fost pus să se actualizeze vreodată. Şi trebuie spus că femeia s-a dovedit în nenumărate rînduri capabilă de a fi o adevărată cruciată, iar fiat-ul ei la chemarea Arhanghelului dreptăţii a fost în multe cazuri la fel de ferm ca fiat-ul Mariei la buna vestire a naşterii răscumpărătoare. [...] 

Neopăgînismul comunist, în faza lui vindicativă şi de instaurare prin teroare, a înfiinţat şi ceva ce nu mai existase înainte: închisoarea politică pentru femei. Resursele de eroism feminin românesc au fost puse astfel în faţa unor încercări care, în multe privinţe, nu mai aveau precedent în istoria noastră. Ce-i drept, în aceste închisori (ce-au funcţionat pînă la desfiinţarea sistemului concentraţionar al „politicilor”, în 1964, sub puternice presiuni externe) au fost deţinute femei de cele mai diverse condiţii şi orientări, unele avînd legături – directe sau doar de familie – cu „partidele istorice”, altele neavînd nici o apartenenţă politică, dar fiind considerate „elemente reacţionare” prin simpla lor origine „burghezo-moşierească”. Poate încă şi mai mult decît în închisorile de bărbaţi, predominanţa au deţinut-o însă legionarele – fie încadrate efectiv în Legiune, fie trecute doar prin „Cetăţui”, fie „deconspirate” ca simple simpatizante. Prigonirea şi încarcerarea femeilor este, din păcate, un capitol mai puţin cunoscut al fenomenului concentraţionar comunist, deşi în ultimii ani s-au adunat tot mai multe mărturii documentare sau memorialistice, iar una dintre cărţile de mare succes din această categorie, Bénie soit-tu, prison! („Binecuvîntată fii, închisoare!”), de Nicole Valéry-Grossu (pe numele adevărat Coleta Bruteanu, soţia poetului şi luptătorului anticomunist Sergiu Grossu), a cunoscut şi o remarcabilă transpunere cinematografică (în regia lui Nicolae Mărgineanu și avînd-o ca protagonistă pe Maria Ploae). Nici celebrul documentar „Memorialul durerii”, deşi realizat de o doamnă (Lucia Hossu-Longin), n-a tratat suficient problema închisorilor de femei, avînd şi neajunsul de a fi ocolit „prudent” implicaţia legionară. În acest context, reeditarea cărţii Strigat-am către Tine, Doamne... [2] este un act pe cît de nobil, pe atît de necesar, iar pilda de vrednicie mărturisitoare a doamnei Aspazia (Pazi) Oţel Petrescu e una demnă de cea mai înaltă preţuire. 
Mergînd pe calea deschisă, pentru lumea legionară, de regretata doctoriţă Ana-Maria Marin (1910-2001) [3], autoarea volumelor Poveste de dincolo. Amintiri din ţara cotropită (în regia autoarei, Madrid, 1979), Prin poarta cea strîmtă (Ed. Gordian, Timişoara, 1993 – contribuţia cea mai importantă, recenzată şi de Aspazia Oţel Petrescu) şi Povestea neamului românesc, scrisă de o bunică pentru nepoata sa (Ed. Puncte Cardinale, Sibiu, 1999), doamna Aspazia Oţel Petrescu (leat 1923 [4], cu 14 ani de temniţă grea [5]) adaugă, într-un rodnic amurg, trecutului său de luptătoare pentru Cruce, Neam şi Ţară un prezent de neistovit patos mărturisitor, devenind vocea unei întregi generaţii mucenicite şi a celui mai consistent front de eroism feminin românesc din zbuciumata istorie a secolului XX. Prin tot ce a făcut în cele aproape trei decenii de la prăbuşirea globală a comunismului, doamna Aspazia Oţel Petrescu a devenit o adevărată instituţie a memoriei naţionale. Prezentă activ la toate comemorările camaradelor de suferinţă, evocîndu-le individual sau generic, în scris sau prin viu grai, implicîndu-se în mai toate iniţiativele majore de cinstire şi pomenire a celor căzuţi în prigoanele mai vechi sau mai noi, tîlcuind în cei mai puri termeni creştini întreaga suferinţă îndurată pe Golgotele veacului, domnia-sa a descoperit generaţiilor mai noi sensul şi măreţia luptei şi jertfei eroice a cruciaţilor secolului XX”, cu o constanţă şi o vigoare comparabile poate numai cu ceea ce a realizat, în acelaşi răstimp al mărturisirii, dintre bărbaţii supravieţuitori ai marilor bătălii şi prigoane, regretatul Ion Gavrilă Ogoranu (1923-2006). 
Volumele de amintiri şi evocări publicate de doamna Aspazia Oţel Petrescu – Strigat-am către Tine, Doamne... (Ed. Fundaţiei Culturale Buna Vestire, Bucureşti, 2000, cu frumoasa prefaţă a profesorului Ion Coja [6]), Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul „Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea. În memoria femeilor decedate în lupta anticomunistă (Ed. Scara, Bucureşti, 2001, cu un capitol IV cuprinzînd cea mai completă listă de nume de femei trecute prin prigoane şi puşcării, multe cu moarte martirică), Adusu-mi-am aminte (Rovimed Publishers, Roman, 2007, cu splendide ilustraţii alb-negru şi color, de o certă valoare documentară), In memoriam (Ed. Elisavaros, Bucureşti, 2009) și A fost odată... (Bucureşti, 2011) – se constituie în bibliografia esenţială a eroismului feminin românesc de extracţie legionară, de la premisele anilor 40 şi pînă la experienţele-limită ale închisorilor comuniste de femei de la Miercurea Ciuc şi de la Mislea, descrise nu doar cu tot scrupulul adevărului (din trăite, iar nu din auzite [7]), ci şi cu ales dar narativ (autoarea, de neam răzeşesc, avînd ceva din harul marilor povestitori moldavi), ceea ce le preface în icoane vii şi nemuritoare, capabile nu doar să deschidă minţi, ci şi să cucerească suflete. Deie Domnul ca acestea să fie, măcar în cîteva dintre numeroasele cazuri, icoanele înainte-mergătoare ale unor sfinte muceniţe din sinaxarele bisericeşti de mîine!
   
Răzvan CODRESCU 

[1] Printre amintirile copilăriei mele – mărturisea Aspazia Oţel Petrescu – şi-a făcut loc o imagine de Apocalipsă. Mergeam cu bunicul de mînă la biserică, de Paşte, iar pe malul celălalt am văzut cum se aruncau în Nistru, la Mihailovka, crucea, clopotele şi clopotniţa unei biserici. Probabil, biserica din sat. Totul se întîmpla în vuiet de tractoare cu şenile. Atunci, bunicul ne-a spus nouă, copiilor, următoarele cuvinte, pe care le-am considerat – şi le consider încă – testamentul său politic: «Priviţi, ţineţi minte şi nu uitaţi niciodată ce înseamnă comunismul!»" (citatul acesta este reprodus din grupajul intitulat O viaţă în temniţele comuniste”, realizat de Bogdan Mihăilă şi apărut în Monitorul de Neamţ, la 17 martie 2007). 
[2] Prima ediţie a apărut, cu acest titlu, la Ed. Fundaţiei Culturale Buna Vestire, Bucureşti, 2000. Ediţia a doua intitulată Doamne, strigat-am! a apărut la Ed. Platytera, Bucureşti, 2008, prefaţată de mine. 
[3] Văduva avocatului şi comandantului legionar Vasile Marin (1904-1937), căzut la Majadahonda. 
[4] Născută pe 9 decembrie, la Cotul Ostriței, fiind fiica învățătorilor Ion și Maria Oțel. Numele Petrescu este al soțului, Ilie Alexandru Petrescu, cu care s-a căsătorit în 1964 și care a lăsat-o văduvă în 1987. 
[5] „Terminasem Liceul «Elena Doamna» din Cernăuţi cînd părinţii s-au stabilit, datorită refugiului în Ardeal, la Şugag, jud. Alba, iar eu urmam cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj. În acei ani, am intrat într-o organizaţie de tineri anticomunişti şi noi, fetele, aveam misiunea de a strînge fonduri pentru pachetele pe care le trimiteam în închisori detinuţilor politici. Înainte de a termina anul IV, am fost descoperită şi, atunci, am plecat acasă cu gîndul de a intra în rezistenţa din munţi. Imediat s-au prezentat la părinţi doi civili şi au întrebat de mine. Eu de sub nasul lor am fugit spre pădure. Securiştii şi-au scos pistoalele în văzul părinţilor şi au început să tragă după mine. M-am gîndit la mama şi m-am oprit. Prima bătaie, sălbatică, umilitoare, cu patul de la pistol, atunci am luat-o. După anchete cumplite, la Cluj, care au durat un an, am avut parte de un proces răsunător, instrumentat în Săptămîna Patimilor. Mascarada «Procesului de la Cluj», care avea să cuprindă printre acuzaţi peste 150 de studenţi, elevi, medici, profesori, urmărea să ne prezinte ţării ca «duşmani de moarte ai poporului» şi de aceea şi sentinţele au fost deosebit de aspre. Am fost condamnată la 10 ani de temniţă grea [cărora li s-au adăugat, abuziv, alţi 4 ani, de detenţie «administrativă»! – n. R. C.]” (Aspazia Oţel Petrescu; mărturisire preluată din sursa citată în prima notă). 
[6] „Un nume pentru eternitate” (cizez aici încheierea: „... neştiut ar fi rămas şi martiriul legionarelor de la Mislea ori Miercurea Ciuc, dacă nu se iţea dintre ele conştiinţa excepţională, dublată de harul scriitoricesc al celei care se numeşte Aspazia Oţel Petrescu. Un nume pentru eternitatea noastră românească”). 
[7] „Nici în mormînt nu voi uita teroarea din închisoarea de la Miercurea Ciuc. Acolo fusesem transferată. Puşcăria era sinistră, deţinutele dormeau pe jos, mîncarea era execrabilă. Directorul închisorii se numea Fleşeru, o brută. Dăduse dispoziţie ca pentru orice fleac să fii pedepsit, iar pedepsele erau de un rafinament oriental. Dacă nu eram ţinute iarna la izolator, atunci ni se punea un sistem complicat de cătuşe, care se strîngeau pe mînă la orice mişcare. Cu asemenea cătuşe, m-au vîrît în pivniţa cu şobolani o zi întreagă. Erau atît de mulţi încît, la început, cozile lor mi s-au părut snopuri de paie!” (Aspazia Oţel Petrescu; mărturisire preluată din sursa citată în prima notă).

marți, ianuarie 23, 2018

BLOCAT DIN NOU PE FACEBOOK


  
Permisiunea de a posta ţi-a fost blocată temporar 
Această blocare temporară va dura 3 zile și nu vei putea posta pe Facebook până la expirarea ei. 
Dacă mai creezi postări care încalcă standardele noastre, contul tău va fi blocat timp de 7 zile. Dacă vor exista și alte încălcări după această perioadă, contul tău va fi blocat pentru un timp și mai îndelungat. 
Reține că este posibil să ștergem permanent conturile persoanelor care postează în mod repetat elemente ce nu sunt permise pe Facebook”. 

De ce am fost blocat de data aceasta de către Inchiziția virtuală? Pentru că am postat, acum mai bine de o jumătate de an, din curiozitate lingvistică și amuzament intelectual, o listă de sinonime ale cuvîntului „homosexual”, listă care se regăsește și pe acest blog (vezi AICI). Nu știu dacă e de comentat, dar, în orice caz, e bine de știut la ce sînt mai „sensibili” noii inchizitori... Devine limpede că zilele „nealiniaților” („incorecților politic”?) ca mine sînt numărate pe așa-numitele „rețele de socializare” ale stîngismului globalist. Dictaturile comuniste erau simple afaceri de provincie. Marea Dictatură rețelară a Big Brother-ului planetar e adevărata și suprema întruchipre istorică a Fiarei apocaliptice. Iar „semnul Fiarei” e PERVERSIUNEA, de orice fel ar fi ea (sufletească sau trupească, individuală sau comunitară, culturală sau mediatică). Libertatea și normalitatea devin galopant bolile cele mai rușinoase și mai indezirabile în cetatea reală sau virtuală a „noii ordini mondiale”. Vai și amar cui suferă de ele: numai catacombele mai pot să-l încapă! 

Răzvan CODRESCU
   
 

luni, ianuarie 22, 2018

AFR: DEZORDINE SECULARĂ ȘI RĂSPUNS CREȘTIN

SUMARUL BLOGULUI 
   
   
Vom auzi şi citi multe despre secularism şi valorile seculare anul acesta. 2018 e un an simbolic pentru secularism în mai multe privinţe. În mai se împlinesc 200 de ani de la naşterea lui Karl Marx, propovăduitorul urii de clasă, şi 50 de ani de la revoltă studenţilor parizieni împotriva ordinii sociale. Se va scrie mult pe marginea acestor subiecte, pentru că, la urma urmelor, ele au de-a face cu lumea occidentală, şi tot ce a marcat Occidentul se discută – vrem ori nu vrem, ne interesează ori nu, e relevant ori nu – în toată lumea. August 2018, însă, va marca şi 50 de ani de la invazia Cehoslovaciei de către Uniunea Sovietică. Rămîne de văzut dacă imperialismul sovietic va primi aceeași atenţie în mass-media din Occident, dar e îndoielnic. 

200 de ani de la naşterea lui Karl Marx
  
Cert e că anul 2018 va vedea o mulţime de comentarii, cărţi, conferinţe şi simpozioane despre marxism, secularism şi contribuţia marxismului la secularizarea Europei. Efectele secularismului le vedem şi le resimţim peste tot. Le putem eticheta, însă, cu un singur cuvînt: „dezordine”, „haos”, „dezorientare” ori alte cuvinte similare. Valoric, secularismul a falimentat. În anii ‘60 marxiştii au abandonat proletariatul, devenind convinşi că proletarii secolului XX nu erau pregătiţi pentru o revoluţie împotriva capitalismului ori a democraţiei tradiţionale, şi diferiţi de proletarii anului 1848, cînd Marx şi-a publicat Das Kapital, imensul compendiu în care şi-a expus gîndurile şi obiectivele. În schimb, marxiştii au îmbrăţişat o altă revoluţie, în faşă în anii ‘60, cea seculară, anti-creștină şi preponderent sexuală. După 50 de ani de revoluţie sexuală şi secularism ne aflăm unde ştim cu toţii. De atunci am încercat să trăim fără Dumnezeu, o jumătate de secol de autodistrugere şi dezordine seculară, caracterizată printr-o cultură nihilistă, anarhistă, anti-viață, anti-creștină, anti-familie, anti-căsătorie, o cultură a morţii, hedonistă, contraceptivă şi programatic anti-natalistă. Hedonismul şi haosul social au existat şi în trecut. Dar ce diferenţiază hedonismul şi haosul social al începutului de Mileniu III de hedonismul din trecut este că dacă în trecut o generaţie hedonistă a fost urmată de una care urmărea virtutea şi firescul, în Occidentul zilelor noastre se produce o succesiune de generaţii hedoniste care nu mai sînt succedate de generaţii care urmăresc virtutea normativă. Cu alte cuvinte, astăzi o generaţie hedonistă produce o altă generaţie hedonistă, fără a se produce rectificările naturale care tind să aducă societatea înapoi la normalitate. Un ultim exemplu e Germania, unde recent sindicatele au anunţat greve dacă săptămîna de muncă nu va fi redusă la 28 de ore. După cum se vede, munca nu mai este o virtute, iar absenţa muncii reprezintă un indiciu al hedonismului. Putem chiar spune că am început Mileniul III cu o generaţie care percepe viaţa trăită în conformitate cu natura umană ca pe o povară, o formă de exploatare de care generaţia contemporană vrea să se debaraseze şi de care trebuie să fie emancipată. 
Care a fost răspunsul creştinilor la expansiunea fără precedent a hedonismului, secularismului şi dezordinii seculare? Din nefericire, decenii la rînd nu a existat o ripostă. Au început să reacţioneze doar pe la începutul Mileniului III. Anul 2017 a fost un an remarcabil în sensul acesta şi nădăjduim că anul 2018 va fi la fel. Atît în America, cît şi în Europa, creştinii au reacţionat cu declaraţii şi proclamaţii remarcabile, care merită să fie cunoscute mai îndeaproape şi discutate şi comentate pe larg.
  
Declaraţia de la Nashville
  
Prima declaraţie împotriva dezordinii seculare a fost lansată de evanghelicii Statelor Unite în august 2017, cînd peste 150 de lideri evanghelici au semnat o declaraţie comună numită The Nashville Declaration („Declaraţia de la Nashville”). Ea are 14 paragrafe şi poartă numele oraşului Nashville din Tennessee, unde a fost adoptată. Fiecare paragraf enunţa un adevăr biblic privind sexualitatea creştină. Articolul 1 enunţa definiţia biblică a căsătoriei între bărbat şi femeie şi denunţa, în termeni direcţi şi categorici, căsătoriile homosexuale, poligamia şi noţiunea de căsătorie ca un simplu contract de convieţuire. Articolul 2 respinge relaţiile sexuale în afara căsătoriei şi accentuează castitatea pentru cei necăsătoriţi, ca şi monogamia şi fidelitatea în căsătorie pentru cei căsătoriţi. Articolul 3 denunţă transgenderismul şi proclamă existenţa a doar două sexe, bărbat şi femeie, creaţi de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui. Articolul 4 afirmă că Dumnezeu l-a creat pe bărbat diferit de femeie şi pe femeie diferită de bărbat, fiecare cu atribuţiile sale, stabilite de Dumnezeu ca un dat biologic. Articolul 8 denunţă homosexualitatea, respinge noţiunea că atracţia sexuală între persoane de acelaşi sex este naturală, ori întipărită în genomul fiinţei umane de Dumnezeu, şi încurajează persoanele care se simt atrase sexual de persoane de acelaşi sex să practice castitatea şi abstinența. Articolul 10 declară practicile homosexuale un păcat şi critică bisericile, confesiunile şi congregaţiile care acceptă homosexualitatea ori o justifică pe baze biblice. Articolul 13 dezaprobă transgenderismul şi sugerează persoanelor transgender să-şi accepte sexul biologic ca pe un dat din partea lui Dumnezeu. Declaraţia de la Nashville poate fi citită aici.
  
Declaraţia de la Paris 

Calea creştină ca alternativă a dezordinii seculare a fost  propusă şi de Declaraţia de la Paris, emisă în octombrie 2017 de un grup de eminenţi filosofi creştini din Franţa, Cehia, Ungaria, Polonia, Marea Britanie, Germania, Olanda şi Belgia. Ea are 36 de articole şi explică în mod riguros şi lucid necesitatea reîntoarcerii Europei la rădăcinile ei creştine şi tradiţionale, pentru a evita iminentul colaps secular. Declaraţia afirmă că Europa e „casa noastră comună”, dar că secularismul o ispitește cu o identitate falsă, care ne ameninţă pe toţi. Europa falsă a secularismului e utopică şi tiranică. „Propovăduitorii Europei false”, zic autorii, „sînt fermecaţi de superstiţiile unui progres inevitabil” şi de convingerea că „Istoria e de partea lor”. Dar se înşeală et înșiși şi îi amăgesc şi pe alţii.  
Autorii afirmă că e de datoria lor şi a tuturor europenilor care împărtăşesc valori tradiţionale să „apere adevărata Europă” de cei care au „repudiat rădăcinile creştine ale Europei” (Articolul 3) „Ne apropiem de capătul drumului”, adaugă Declaraţia. Europa are nevoie de „participarea activă” a europenilor la viaţa ei politică şi civică. Autorii sînt în dezacord cu noţiunea de „Statele Unite ale Europei” şi propun o Europă formată dintr-o „comunitate de naţiuni”, cu frontiere comune, dar cu civilizaţii, tradiţii şi limbi diferite (Articolul 7). Declaraţia critică structurile supra-statale europene, pentru că acestea tind spre anihilarea statului naţional şi a suveranităţii naţionale. Mai mult ca orice, „adevărata Europa a fost marcată de creştinism” (The true Europe has been marked by Christianity – Articolul 9). Creştinismul şi moştenirea creştină comună tuturor europenilor e singura ideologie ori credinţa capabilă de a uni Europa (Articolul 9). Articolul 10 aminteşte că doctrinele egalităţii şi drepturilor omului au origini creştine (Christianitiy revolutionized the relationship between men and women, valuing love and mutual fidelity in an unprecedented way).  
Declaraţia de la Paris dezaprobă revoluţia sexuală, hedonismul european şi ceea ce ea numeşte „Generaţia lui '68”. „Europa falsă” a zilelor noastre vinde emanciparea de orice constrîngere, libertatea sexuală, de exprimare, şi libertatea de „a fi tu însuţi”. „Generaţia lui '68 vede în aceste libertăţi nişte victorii ideologice asupra unui regim cultural trecut apăsător” (Articolul 14). Declaraţia îi atenţionează pe tineri că aceste libertăţi sînt efemere şi dizolvante (Articolul 15). Articolul 15 atacă frontal Generaţia '68, acuzînd-o de destructivism iresponsabil. „Este datoria noastră să spunem adevărul: Generaţia '68 a distrus, dar nu a clădit”. Declaraţia critică pornografia şi restrîngerea libertăţii religioase şi de conştiinţă. Denunţă multiculturalismul, globalizarea şi deficitul democratic al Uniunii Europene (Articolul 19). Instituţiile europene sînt numite „o tiranie reală cu care ne confruntăm zilnic” (Articolul 19). Intelectualii Europei au devenit distrugători ai civilizaţiei europene în loc de a transmite generaţiilor tinere „înţelepciunea generaţiilor trecute” (Articolul 21). Autorii observă că repudierea culturală a trecutului e la modă şi persistentă în universităţile Europei.  
Articolul 23 discută „iarna demografică” a Europei. Materialismul, cultura morţii, hedonismul, avortul şi autonomia personală sînt identificate ca fiind cauzele  principale ale declinului demografic. 
Declaraţia, însă, nu doar comentează şi critică haosul secular al Europei, dar propune şi remedii. E nevoie de o nouă clasă politică, formată din persoane care preţuiesc valorile tradiţionale şi creştine (Articolul 26). Politica multiculturalismului necesită să fie eliminată (Articolul 27). Egalitatea radicală, transformată de elita europeană în idolatrie, trebuie respinsă (Articolul 29). Drepturile parentale trebuie preţuite şi respectate (Articolul 29). Liderilor europeni li se cere să „călăuzească cetăţenii spre o viaţă virtuoasă” (Europe needs to renew a consensus about moral culture so that the populace can be guided toward a virtuous life – Articolul 30). Căsătoria naturală trebuie să devină norma socială de convieţuire între oameni (Marriage is the foundation of civil society and the basis for harmony between men and women). Chiar mai mult, autorii afirma că „rolul nostru cel mai important în societate ca fiinţe umane este să fim mame şi tați” (Articolul 33). „Căsătoria şi copiii sînt aspecte componente ale oricărei viziuni pentru dezvoltarea umanităţii”. E nevoie de o cultură care să aducă pe lume şi să crească copii. Fără ei societatea nu are nici un viitor (A society that fails to welcome children has no future – Articolul 33). Declaraţia de la Paris poate fi citită aici
  
Declaraţia evanghelicilor şi catolicilor
  
În decembrie, un grup de evanghelici şi catolici americani au lansat o Declaraţie similară, The Christian Way – A Statement by Evangelicals and Catholics Together („Calea Creştină – o declaraţie comună a evanghelicilor şi catolicilor”). Ea poate fi citită aici. În anii ‘90 un influent intelectual şi vizionar catolic american, Thomas Neuhaus, a format un grup de intelectuali evanghelici, catolici şi ortodocşi, cu scopul de a face auzită în spaţiul public vocea creştină privind valorile. Neuhaus a murit cu ani în urmă, dar grupul pe care el l-a format a supravieţuit. În prezent e format din 22 de intelectuali evanghelici şi catolici americani ce publică periodic declaraţii care promovează valorile creştine în spaţiul public.  
Declaraţia „Calea Creştină” e deosebit de convingătoare. Nu e structurată pe paragrafe, ci pe subiecte, din care le menţionăm pe cele mai importante şi relevante. Declaraţia susţine că creştinismul nu trebuie privit ca o religie, ci ca o „cale a vieţii” (way of life). A fi creştin înseamnă a fi cetăţean al statului secular, dar şi al Împărăţiei lui Dumnezeu. Creştinii au obligaţia să atenţioneze autorităţile cînd încalcă legile lui Dumnezeu. Societatea seculară practică „păcate sociale”, cum ar fi imoralitatea sexuală, avortul, pornografia, traficul de fiinţe umane. „Păcatele sociale” nu ne-au eliberat, ci ne ţin in chains, enslaves and imprisons („ne ţin în lanţuri, ne fac sclavi, ne ţin încătuşaţi”). Declaraţia critică globalizarea şi o asemuieşte „Babilonului” din Apocalipsă, un sistem de guvernare globală sub autoritatea şi puterea păcatului (a city ruled by sin's power). Statul asistențial ne transformă în sclavi ai statului şi hedonismului, cu promisiuni de siguranţă şi fericire (another wordly power that seeks to enslave us with promises of security and happiness).  
Creştinii zilelor noastre sînt chemaţi să asculte mai mult de Dumnezeu decît de statul secular. Creştinismul, indică Declaraţia, nu e o „tradiţie maleabilă”, care se transformă şi se acomodează cu fiecare curent cultural ori ideologie seculară. Creştinii sînt chemaţi să asculte de Dumnezeu mai mult decît de lume (The Christian way prizes obedience to God, not relevance to the world). Creştinismul e încrezător în învăţăturile lui Hristos şi declară, chiar dacă deranjează alte religii, că „există doar o singură cale spre Dumnezeu, calea prin Hristos”. Creştinismul e singura religie adevărată (Christianity remains confident in the truth on which it is founded) Creştinii sînt chemaţi să adopte şi să afirme această convingere, chiar dacă sînt numiţi înguşti la minte ori înapoiaţi. Statul şi autoritatea seculară nu sînt mesia şi nici nu pot fi mesia. Singurul care ne poate izbăvi de puterea morţii e Hristos, Cel Care ne dă adevărata libertate, numită în Declaraţie freedom from the power of sin and death („eliberare de sub puterea păcatului şi a morţii”). 
Creştinii sînt chemaţi să se implice în viaţa publică a cetăţii, nu pentru a promova doar interesele lor, ci  pentru a asigura binele comun (for the sake of the common good). Misiunea principală a creştinismului este „să ducă vestea cea bună a lui Iisus Hristos la cei pierduţi şi căzuți sub puterea păcatului şi a morţii”. Loialitatea creştinilor e în primul rînd faţă de Dumnezeu, loialitatea faţă de statul secular fiind secundară (We are meant to serve God first and foremost, not men) Dinamismul creştinismului derivă din integritatea şi moralitatea creştinilor. În ce priveşte „incluziunea” ca „valoare seculară”, Declaraţia „Calea Creştină” o respinge: creştinismul e o religie care separă moralul de imoral, întunericul de lumină, şi le-a separat de la început. Creştinismul contemporan e încurajat să rămînă o religie care separă (Christians are called to be peacemakers. But the rebellion of sin turns against God's peace into a sign of contradition. This means that until the end of this age, Christianity will be divisive). Creştinilor nu li se permite să fie doar spectatori ai istoriei, ci agenţi care să o transforme în conformitate cu valorile creştine. Dacă ateii şi alţii care se află în dezacord cu creştinii sînt deranjaţi de mesajul creştin ori de Evanghelie, zice Declaraţia, asta e irelevant. Creştinii sînt chemaţi să ofenseze cu adevărurile biblice, nu să îşi ajusteze doctrinele în conformitate cu „consensul moral al zilei”. Chemarea lor este să „proclame adevărurile biblice” chiar dacă ele îi ofensează pe cei care propovăduiesc păcatul şi nu sînt interesaţi de calea mîntuirii şi a pocăinței. 
Cît despre prozelitism, Declaraţia „Calea Creştină” e la fel de directă: creştinii adevăraţi vor continua să facă prozelitism şi să afirme că există o singură cale pentru a ieşi din haosul social cu care ne confruntăm – Calea Creştină. Doctrina aceasta se aplică şi la nivel internaţional. Secularismul îi acuză pe creştini de imperialism cultural pentru că propovăduiesc Evanghelia în toată lumea. Declaraţia răspunde că adevăraţii creştini vor continua să propovăduiască Evanghelia pretutindeni (Christianity as a way of life both authored by and ordered by God). Europa e încurajată să-i primească cu braţele deschise pe propovăduitorii Evangheliei din Africa şi Asia.


ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București
Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082
office@alianta-familiilor.ro

duminică, ianuarie 21, 2018

SĂ SPERĂM CĂ E NUMAI ÎNCEPUTUL!

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

București, 20 ianuarie 2018

sâmbătă, ianuarie 20, 2018

CAZUL CODREANU VĂZUT DE UN FRANCEZ

SUMARUL BLOGULUI 
  
CORNELIU CODREANU, PATRIOT ROMÂN,  
OSTAȘ AL LUI DUMNEZEU ȘI MARTIR* 

Corneliu Codreanu (1899-1938) este cel mai fascinant reprezentant al mișcărilor fasciste între cele două războaie mondiale. Cariera sa, fulgerătoare, este asemănătoare unei epopei ce se termină tragic, la vîrsta de 39 de ani. Atît Corneliu Codreanu, cît și J. A. Primo de Rivera sînt singurii fondatori de mișcări naționaliste ce au fost asasinați de mîna inamicilor lor, fără să cunoască cel de-Al Doilea Război Mondial și fără să-și vadă ideile accedînd la putere. 

   
NAȘTEREA UNUI NAȚIONALIST ROMÂN
  
Chiar dacă Codreanu a trăit cu dorința de-a întruchipa la cel mai înalt nivel identitatea națională, el nu este de pură origine românească. Cert, străbunii săi pe linie paternă sînt români din Bucovina, purtînd numele de Zelea [1], pe cînd străbunii pe linia maternă sînt de origine bavareză, numele de familie fiind Brunner [numele corect e Brauner]. Ion Zelea, „tatăl Căpitanului”, fiu de țărani, este profesor de limba germană și-și adaugă numele Codreanu în jurul anului 1920. Fiul său Corneliu se naște pe 13 septembrie 1899, la Huși, făcîndu-și studiile secundare la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, apoi urmînd Școala Militară din Bacău. Profund creștin, este puternic marcat de tragica soartă a umanității, ilustrată atît de bine de calvarul și supliciile lui Hristos. Impregnat fiind de disciplina militară, nu-i de mirare faptul că și-a conceput partidul ca pe o armată. Vocația de militant naționalist îi este inspirată de contrastul dintre mizeria cu care era confruntat țăranul din Bucovina și relativa prosperitate a minorităților evreiești sau germane, pe de o parte, și, pe de altă parte, atitudinea Rusiei din 1917-1918, cînd regimentele rusești, influențate de bolșevici, se revoltă împotriva oricărei forme de disciplină, prădînd și distrugînd satele din Bucovina. Retrăgîndu-se sovieticii din conflagrația mondială, România a fost obligată să capituleze în fața Germaniei [2]. Astfel, naționalismul lui Codreanu face corp comun cu antisemitismul și anticomunismul. Animat de dorința de a se înrola, intră la Școala Militară de Infanterie de la Botoșani.
   
TIMPUL ACTIVISMULUI VEHEMENT  
ȘI FORMAREA DOCTRINALĂ
  
Codreanu își începe studiile universitare la Facultatea de Drept din Iași, unde se instalase familia lui. Aici îl întîlnește pe A. C. Cuza, profesor de economie, naționalist creștin agrarian, de strictă obediență, ale cărui discursuri și scrieri îl ajută să-și formeze propria gîndire politică. În anul 1919 aderă la Garda Conștiinței Naționale, condusă de Constantin Pancu, ce se bucura de susținerea prestigiosului mareșal Averescu [3]. Este epoca de forță împotriva socialismului și începutul antisemitismului militant: conducînd Uniunea Studenților Creștini, Codreanu cere o strictă limitare a numărului de evrei [numerus clausus]. Violența sa se soldează cu exmatricularea din universitate. Chiar dacă decizia de exmatriculare este anulată în urma intervenției profesorului Cuza, Codreanu pleacă să-și continue studiile la Berlin și Jena. Își face o parte din studii și în Franța, unde descoperă lucrările lui Maurras și Gobineau. Maurras îi formează simțul argumentației și al demonstrației, ce-l ajută la structurarea gîndirii, iar Gobineau îl marcheasză prin rasismul său, teoria decadenței în urma metisajului și concepția democrației comparate cu „cimitirul civilizațiilor”. Acești doi autori întăresc ura lui pentru democrație, care contribuie, în gîndirea sa, la cosmopolitismul ai cărui vector erau evreii fără țară. Astfel, în gîndirea lui Codreanu, totul este strîns legat, lucrurile neputînd fi separate, orice analiză s-ar face. Naționalismul refuză automat cosmopolitismul și democrația, aflate în strînsă legătură, religia, antisemitismul și rasismul fiind mutual îmbinate și avînd un sens real doar în raportul dintre ele. În 1923 fondează, cu A. C. Cuza, Liga Apărării Naționale Creștine. Înțelegerea între cei doi nu are o lungă durată. Cuza, în vîrstă de 56 de ani, nu este înclinat spre violență, preferînd rezolvarea problemelor pe cale academică; Codreanu, tînăr cu avînturi pasionale, optează pentru lupta cu adversarii. În sînul Ligii fondează Frățiile de Cruce, ale căror manifestații sînt reprimate de poliție. În ziua de 24 octombrie 1924, Codreanu îl împușcă pe Constantin Manciu, prefectul de poliție din Iași, în incinta tribunalului. Arestat, este achitat, considerîndu-se că fusese în legitimă apărare și motivîndu-se cu brutalitatea lui Manciu față de Codreanu, ceea ce pare surprinzător [4]. Cuza se sperie de caracterul violent al adjunctului său [5].  
Codreanu este un om ca toți oamenii, avînd o viață sentimentală. Fizicul său agreabil și puternica personalitate vor fi determinat succesul la femei. La 4 iunie [1925] se căsătorește cu Elena Ilinoiu, mai tînără cu trei ani, fiica unui funcționar de la Căile Ferate. Foarte cunoscut și în fruntea unei mișcări compuse din oameni care-l adulau, la nunta lui [la Focșani] au participat 10.000 de persoane. Cuplul nu va avea copii, dar va adopta o fată, Cătălina. 
  
LEGIUNEA ARHANGHELUI MIHAIL: 
IDEOLOGIE ȘI ACȚIUNE
  
Despărțindu-se de Cuza, Codreanu, împreună cu Ion Moţa şi un grup de tineri militanţi, fondează la Iaşi, în ziua de 24 iulie 1927, Legiunea Arhanghelul Mihail. Emblema (astăzi logo-ul) noii formaţiuni reprezintă şase bare negre încrucişate (trei verticale şi trei orizontale), ceea ce le permite detractorilor comparația cu o cuşcă de fier, expresie pe care încearcă să o utilizeze pentru a desemna sarcastic Legiunea. Codreanu transformă această numire devalorizantă în alta, „Garda de Fier”, apelaţie utilizată pentru a desemna Mişcarea.  
Codreanu viza instaurarea unui regim care să asigure unitatea politică şi morală a naţiunii, mulţumită acţiunilor legionare, care jucau un rol educativ, de încadrare şi mobilizare. În acest sens, Garda de Fier se aseamănă cu Partidul Naţional-Socialist german şi cu Partidul Fascist italian. Militanţii Legiunii Arhanghelul Mihail se numesc „legionari”, iar Codreanu este „Căpitanul” lor. Ei poartă o uniformă care include cămaşa verde, sînt organizaţi ca o armată, defilează milităreşte şi utilizează salutul roman. Codreanu înmulțește reuniunile, manifestaţiile şi defilările. El apără identitatea naţiunii române, străduindu-se să elaboreze o doctrină precisă, atît în discursuri și declarații, cît şi în cele două cărţi ale sale: Garda de Fier. Pentru legionari (1931) [Pentru legionari a apărut în 1936; Garda de Fier nu făcea parte din titlu, ci este un adaos în unele traduceri occidentale], manual pentru uzul oamenilor săi, și  Învierea neamului (1936) [nu există o carte a lui Codreanu cu acest titlu original; referința este probabil la Cărticica șefului de cuib, apărută însă 1933].  
În concepţia lui Codreanu, poporul român are o dublă origine, dacă şi romană, care i-a fasonat esenţa; apoi creştinismul i-a dat direcţia moral-spirituală şi sensul idealului, ajungînd să constituie identitatea sa. Tocmai această identitate este ameninţată, de la începutul secolului XX, de elemente străine, neasimilabile, și care nu pot avea decît o influență nefastă şi dizolvantă. Aceste elemente sînt evreii, popor alogen total opus intereselor naţiunii. Evreii se străduiesc să degradeze o lume care nu este patria lor; astfel apar ei, dacă nu ca fondatori, cel puţin ca vectori, releuri şi auxiliari activi şi eficienți a tot ce rugineşte, corupe şi descompune civilizaţia creştină: protestantismul, liberalismul, franc-masoneria şi democraţia. În viziunea lui Codreanu, evreii nu sînt singuri. Ungurii, rutenii şi nemții contribuie în acelaşi scop. Codreanu invită poporul român la o regenerare integrală – etnică, etică, fizică şi spirituală. O regenerare a cărei reuşită vizează atît națiunea în ansamblul ei, cît şi pe fiecare individ în parte. Codreanu înţelege necesitatea creării „omului nou”. Similitudinile îngăduie analogia cu fascismul şi naţional-socialismul.  
Aderenţii la Legiune sînt supuşi unui ritual selectiv, ei depun legămînt de fidelitate Căpitanului. Legiunea este fidelă Bisericii Ortodoxe Române, iar în manifestările sale introduce anumite rituri creştine. Codreanu îmbracă des şi cu mîndrie costumul naţional, urmat fiind de legionari, care se deplasau la sate pentru a determina clasa ţărănească să adere la ideile lor. Legionarii afişau spiritualitatea lor mistică, fără concesii, acceptînd moartea în orice moment pentru cauza naţională. Se regăseşte la ei acceptarea martirajului. În momente de înfruntări cu adversarii lor, ei nu ezită să rişte pînă la sacrificiul suprem, moartea, jertfindu-se de bună voie. Arestaţi, înfruntă cu eroism torturile şi condiţiile inumane ale puşcăriilor. După Codreanu, legionarii împliniți devin pentru întreg poporul român exemple curate spre transformarea fiecărui cetăţean în contact cu ei. În sufletul fiecăruia va rezida un ideal naţional, spiritual, ce nu se preocupă de materialism, ci este capabil de a se sacrifica pentru Dumnezeu şi Patrie. Legionarii sînt creştini profunzi (mergînd pînă la martiriu), adevăraţi eroi, cărora românii trebuie să li se asemene. Orice român poate și trebuie să fie un erou potenţial. 
  
SUCCESUL ÎN RÎNDURILE PREOŢIMII,  
ŢĂRĂNIMI ŞI TINERILOR INTELECTUALI 
   
Se putea crede că toate aceste lucruri vor crea o stare de frică şi îi vor izola pe legionari. Acest lucru nu se întâmplă însă, ci, dinpotrivă, Legiunea obţine un mare succes în toate clasele societății: un mare număr de preoţi ortodocşi îi mărturisesc simpatie, iar clasa țărănească priveşte Mişcarea cu speranţe, ceea ce explică de ce un număr important de țărani preferă Legiunea Partidului Naţional Țărănesc al lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, precum şi Uniuni Agrare a lui Constantin Argetoianu. Un număr însemnat de intelectuali de înalt nivel, profesori, avocaţi [6] şi chiar oameni de știință, aderă la ideile legionare. Amintim intelectuali de renume ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu şi Vintilă Horia, ce în tinereţea lor au aderat cu entuziasm la Garda de Fier [Eugen Ionescu nici vorbă să fi fost membru sau simpatizant legionar]. Mircea Eliade, viitor mare istoric a religiilor, defineşte Garda de Fier ca pe marea făuritoare a unei revoluţii creştine, ce tinde a crea o nouă Românie și capabilă de a împăca România cu Dumnezeu. Emil Cioran publică două cărți: Schimbarea la față României (1936), carte în care îşi exprimă convingerile legionare, şi Lacrimi şi sfinţi (1937), eseu xenofob şi antisemit. Această exaltare se explică şi prin curentul de naționalism ce animă întreaga țară, în urma realipirii teritoriilor românești din fostul Imperiu Austro-Ungar, dar şi a teritoriilor de sub dominaţia Rusiei sau Bulgariei (Transilvania, Basarabia, Bucovina, Dobrogea [nu Dobrogea, ci Cadrilaterul]). Alt element decisiv este stagnarea economică, criza din 1930 [de fapt 1929] şi consecinţele ei, precum numărul mare de tineri șomeri intelectuali, dificultățile clasei mijlocii şi antisemitismul cronic al naţiunilor din Europa Orientală. În România, ca şi în celelalte țări, democraţia parlamentară este privită cu dispreţ, iar fascismul ca reprezentînd cealaltă latură, plină de sens, ce pare a oferi o soluţie problemelor de moment, satisfăcînd aspiraţiile naţionale şi sociale. Şef carismatic, Codreanu este asistat de fidelii săi locotenenți: Gheorghe Clime (1889-1939), inginer silvicol, Ion Moţa (1902-1937), tînăr jurist şi editor, Radu Mironovici, Nicolae Totu, Corneliu Georgescu, iar printre alţii și Horia Sima, fără a-l uita nici pe tatăl Căpitanului, Ion Zelea Codreanu, ce împărtășește convingerile lui Corneliu.

GARDA DE FIER ȘI PARTIDUL  
NAȚIONAL-SOCIALIST GERMAN
  
Foarte repede efectivul Legiunii se mărește, iar partidul organizează din ce în ce mai multe mitinguri, defilări şi conferinţe, acţiuni prozelitiste în rîndurile țărănimii şi ale preoțimii. Legionarii atrag atenția, prin violenţa acţiunilor lor, împotriva adversarilor şi a evreilor, ceea ce în opinia unei părți a populaţiei româneşti şi a observatorilor străini duce la asemănarea Legiunii cu S.A. din Germania. Garda de Fier se vede asimilată unui Partid Nazist Român, asimilare abuzivă. Cert, pe plan doctrinar; ea este profund creștină, neputînd fi învinuită de tendinţe neopăgîne sau nietzscheene. Codreanu (şi fruntașii legionarii) nu creează propriile lor valori, ci aderă cu tot sufletul la morala creștină, devenind astfel veritabili călugări-soldați ai lui Dumnezeu şi ai Civilizației Creștine. Omul nou dorit atît de mult de Codreanu nu are nimic în comun cu Supraomul lui Nietzsche şi nici cu nazistul teoretic. El se doreşte a fi apărătorul românismului, al latinității, ceea ce-l opune germanismului nazist. Devine, în sfîrşit, apărătorul intereselor geopolitice ale României, opuse intereselor germane. Toate aceste caracteristici au drept consecință că Reich-ul hitlerist privește mișcarea cu o anumită neîncredere și că Garda de Fier nu beneficiază de ajutor financiar din partea hitleristă decît mult mai tîrziu, începînd din 1939, pentru motive pur strategice.  
Codreanu este ales deputat din partea judeţului Neamț [7], în 1931, şi a raionului Tutova, în 1932. 
  
RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA STATULUI
  
Din păcate, Codreanu îi preocupă serios pe conducătorii statului român. Între ei şi acesta se va derula un război fără milă. La 10 decembrie 1933, Ion G. Duca, prim-ministru al României, ordonă arestarea unui mare număr de candidaţi „legionari” la alegerile legislative, determinat de frica intrării în Parlament a unui număr important de reprezentanți ai Gărzii de Fier. În ziua de 29 a aceleiaşi luni, Duca este asasinat, iar succesorul său, Gheorghe Tătărescu [8], dizolvă Garda de Fier şi ordonă arestarea lui Codreanu. Acuzaţiile împotriva lui sînt foarte grele, dar la această dată (1934) Codreanu este susţinut de alte partide, chiar dacă îi sînt adversare şi le combate. La proces, înalte personalități ale clasei politice depun mărturie în favoarea lui, ca martori de moralitate (continuînd în acelaşi timp să-i rămînă adversari): Alexandru Vaida-Voevod, Constantin Argetoianu, Gheorghe I. Brătianu [9]. Astfel, Codreanu este achitat. Prestigiul său ia amploare în opinia publică. De altfel, acest prestigiu depășește frontierele naţionale. Codreanu devine un personaj foarte cunoscut în străinătate, iar dacă are adversari, admiratorii nu-i lipsesc nici ei, exemplu viu fiind fraţii Jérôme şi Jean Tharaud, care îi consacră cartea – apărută după moartea lui – Trimisul Arhanghelului (1939) [totuși, cartea fraților Tharaud este mai degrabă critică decît apologetică]. În urma morţii lui Duca, distrugerea de magazine evreieşti şi localuri publice șochează un număr de români [10], creînd astfel o criză gravă în sînul Gărzii de Fier. De altfel, în sînul partidului apare dezidența. Codreanu este contestat de anumiţi legionari, ce se regrupează în jurul lui Mihail Stelescu, unul dintre locotenenţii săi devenit rival [11]. Stelescu moare asasinat la 16 iulie. Partidul își pierde din considerație și este divizat. O refondare a lui se impune. Codreanu creează un partid asemănător celorlalte, atît în structura sa, cât şi în felul de a acţiona, ce primeşte numele de „Totul pentru Țară”, partid de alură mai clasică decît Garda de Fier. În acelaşi timp, caută alianţe. La 25 noiembrie 1937, semnează cu Iuliu Maniu (de trei ori prim-ministru între 1928-1932), şef al Partidului Național-Țărănesc, cu Uniunea Agrară şi cu anumiţi liberali naţionaliști pactul de neagresiune electorală, prin care se angajează să-l împiedice pe Carol II, inamicul lor comun, de-a avea la dispoziţia sa o majoritate parlamentară în urma alegerilor legislative din decembrie 1937. Aceste alegeri sînt un succes pentru Partidul Totul pentru Țară, care, cu un procentaj de 15,5%, obține o intrare remarcabilă în Camera Deputaţilor, devenind astfel a treia forță politică a țării, după Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Țărănesc. Alegerea strategică de a se opune regelui se arată a fi o eroare funestă. Blocat de Camera Deputaţilor, care-i este ostilă, regele dizolvă Parlamentul, instaurînd dictatura sa (10 februarie 1938). Omul său de încredere. Armand Călinescu, este numit prim-ministru. 

MARTIRAJUL
  
Armand Călinescu dizolvă partidul şi ordonă arestarea lui Codreanu şi a 44 de camarazi. În urma unui proces pierdut dinainte (nici Codreanu, nici avocaţii apărării nu puteau să se exprime liber), este condamnat la 10 ani de detenţie pentru înaltă trădare. La 30 noiembrie, împreună cu alţi 13 fideli camarazi, este executat într-o pădure de lîngă Jilava [Tîncăbești]. Strangulaţi cu frînghii, sînt apoi ciuruiţi de gloanţe, iar autoritățile afirmă că ar fi fost împuşcaţi în cursul unei tentative de evadare.
  
RĂZBUNARE ȘI REPRESALII
   
Cum Ion Moța a murit în Spania luptînd în armata franchistă (ianuarie 1937), iar Gheorghe Clime în detenție, succesorul lui Codreanu este Horia Sima. Tînăr profesor de filosofie, Horia Sima (1907 [1906]-1993) nu are carisma Căpitanului. În plus, partidul, obligat la clandestinitate, este privat de libertatea de acțiune. Lipsit de libertatea de a face campanie pentru ideile sale, se refugiază în acțiunile teroriste, vizînd mai ales răzbunarea șefului său și a camarazilor. La 21 septembrie, un grup de nouă legionari, conduși de tînărul avocat Miti Dumitrescu, îl împușcă pe prim-ministrul Armand Călinescu, care fusese la originea asasinării lui Codreanu și a celorlalți 13 camarazi uciși o dată cu el. Un alt val de represiuni lovește Garda de Fier. A doua zi după asasinarea lui Călinescu, Miti Dumitrescu și camarazii lui sînt executați, după lungi și oribile torturi la care au fost supuși. În aceeași zi, Gheorghe Clime, apropiat al lui Codreanu, este la rîndul lui executat. 
  
VARA 1940: PERICOL NAȚIONAL  
PROFITABIL PENTRU GARDA DE FIER
  
Și totuși lucrurile se schimbă. Vara lui 1940 este în mod aparte dramatică pentru România: la 26 iunie, în urma amenințărilor U.R.S.S., Basarabia, anexată României în 1918, este retrocedată; la 30 august, în urma presiunii germane, nordul Transilvaniei este cedat Ungariei (arbitrajul Tratatului de la Viena), iar la 7 septembrie România se vede nevoită să cedeze Bulgariei sudul Dobrogei [Cadrilaterul]. Văzîndu-se înconjurat de țări ostile, Carol II se simte obligat a strînge rîndurile și a crea o unitate națională în fața pericolului. Astfel, decide de a pune capăt ofensivei sale împotriva Gărzii de Fier și chiar de a o asocia la guvernare. În urma unei negocieri dificile, Horia Sima și alți doi camarazi intră în guvernul Gigurtu, format la 4 iulie 1940. De altfel, rămîn doar patru zile, ceea ce arată fragilitatea acordului. 
  
GARDA DE FIER SUB ANTONESCU: 
DE LA COLABORARE LA REBELIUNE 
  
La 6 septembrie 1940, Garda de Fier se aliază guvernului mareșalului Antonescu, iar Horia Sima devine vice-prim-ministru. Încă de la început, Garda impune punctul său de vedere mareșalului, determinîndu-l să instaureze Statul Național Legionar. Garda începe reglarea conturilor cu inamicii săi. La 27 noiembrie îl asasinează pe Nicolae Iorga, eminent istoric și fost prim-ministru [12]. Foarte repede relațiile dintre Antonescu și Garda de Fier se degradează [13]. Antonescu rămîne un moderat convins, aspirînd să salveze ceea ce se mai putea salva și optînd pentru o alianță pragmatică cu Germania. Horia Sima și camarazii săi deplîng lipsa de doctrină a mareșalului [14]. Pe de altă parte, naționaliști mîndri și curajoși, legionarii suportă cu dificultate mutilarea țării și marea docilitate a lui Antonescu față de Hitler. Astfel, ei încearcă o lovitură de stat, sortită însă eșecului (armata rămînîndu-i fidelă lui Antonescu), în ianuarie 1941. Dispersată și dezorganizată, Garda de Fier își încetează, practic, existența [15].
   
O IREDUCTIBILĂ ORIGINALITATE
  
Fascinant personaj acest Corneliu Codreanu. Dintre toți liderii de tendință fascistă dintre cele două războaie mondiale, Codreanu a fost cel mai eroic. De numeroase ori a plătit personal: detențiile suportate, numeroasele procese în care a fost tîrît şi asasinatul laș, ignobil şi dureros. Corneliu Codreanu s-a născut pentru a trăi, a suferi şi a muri pentru convingerile sale, pentru Dumnezeu şi pentru gloria naţiunii române. Surprinzătoare mişcare a sa Garda de Fier. Disciplina, organizarea paramilitară, uniforma membrilor săi, înseși denumirile de Legiune şi Gardă de Fier, înfruntările violente cu inamicii, voinţa sa de a făuri un „om nou” eroic, vehemența discursurilor lui Codreanu, toate evocă irezistibil Partidul Naţional-Socialist şi S.A.  Ne permitem totuşi să o repetăm: nu este decît o aparență înşelătoare. Reamintim că Garda de Fier este o mişcare creştină, iar religia tronează în concepţia sa de patrie, de popor român, de civilizaţie europeană, ba chiar de om, caracteristici ce-o opun național-socialismului, marcat cel puţin într-o măsură de păgînismul nietzscheean. Codreanu a trăit ca profet, luptător al sufletului, călugăr-soldat, terminîndu-și viaţa ca martir, destin acceptat totalmente şi pe care l-a trăit ca pe o vocaţie încă din tinereţea sa. Aceeaşi trăire au avut-o şi un număr important dintre oamenii lui. Relaţiile sale cu Biserica Ortodoxă Română au fost întotdeauna excelente. Din acest punct de vedere, diferă total de Hitler, de Röhm sau de Goebbels, fără a-i mai aminti pe Goering, Himmler, Bormann sau Kerrl, toţi adepți ai unei imagini a lumii mai puţin creştine, relaţiile lor cu Biserica (protestantă sau catolică) fiind pline de ambiguitate, încordate sau chiar conflictuale. 
Este Garda de Fier într-o mai mare analogie cu fascismul italian? Nu, bineînțeles. Fascismul nu a pus niciodată religia în centrul ideologiei sale, iar viziunea sa despre om şi societate nu este în primul rînd creştină. În fascism, catolicismul este un ingredient important al civilizaţiei, dar nici singurul şi nici cel mai important. Fascismul găseşte alte referinţe istorice, în Roma antică sau în Italia Renaşterii, în cultul forţei şi al eroismului păgîn. În plus, fascismul se reclamă revoluţionar şi socialist (cu eclipse şi evoluţii certe), ceea ce nu a fost niciodată cazul lui Codreanu şi al mişcării sale. Codreanu nu a avut niciodată o concepţie precisă şi personală de ordin social. Cert, el vedea în clasa ţărănească substratul poporului român, al națiunii române. Pentru Codreanu, clasa socială nu era primordial a se impune teoriei politice. În opinia sa, sufletul este prioritatea absolută în ce privește individul, primînd asupra condiţiei sociale; acesta nu impune determinismul implacabil şi nu decide forma sa de gândire, ideile, sentimentele sau comportamentul său. Încă o dată, Codreanu este spiritualist şi străin de viziunea materialistă a omului, a societăţii şi a istoriei. Socialul, în sensul în care îl concepem astăzi, îi era atît de străin încît, contrar celorlalţi reprezentanţi ai dreptei naţionale europene, nu-şi imaginează o a treia cale între capitalismul liberal şi socialism, capabilă de a aduce o soluţie compatibilă cu eficacitatea economică şi cu exigența măreției țării. Astfel, se distinge chiar dintre cei ce cred că viziunea religioasă al omului ocupă un loc central, la fel ca în statul creştin corporativ al lui Dollfuss, Falanga lui J. A. Primo de Rivera, național-catolicismul spaniol urmat de franchism şi l'Estado novo salazarian sau regalismul lui de Degrelle. Este adevărat că, deși creştini convinşi, Salazar, Primo de Rivera, Franco, Degrelle nu erau mistici (Dollfuss fiind doar într-o oarecare măsură), ca şeful Legiunii Arhanghelul Mihail. În concepţia sa ideală despre România, Codreanu o vedea ca pe o mare armată, cu combatanţi uniţi prin forţa sufletească, apărîndu-se şi apărînd patria indisolubil unită (el ignora noţiunea însăși de laicitate). Legiunea trebuia să fie elita acestei armate-națiune române. În definitiv, Codreanu a fost un cruciat rătăcit în secolul XX. 
   
Paul-André DELORME
  
(traducere românească de  
Nicolae OPRESCU)
  
* Articol apărut în revista pariziană Rivarol, nr. 3311, 27 decembrie 2017, pp. 14-15. Îi rămînem recunoscători d-lui Nicolae Oprescu pentru strădania de a traduce textul în românește, cu o admirabilă promptitudine, precum și d-lui Radu Greuceanu, care ni l-a semnalat inițial. Notele sînt ale autorului francez, dar celelalte paranteze drepte (din text și din note) ne aparțin. Sigur că rămîn și informații sau interpretări discutabile, dar traducerea a respectat punctul de vedere al autorului. Traducerea a fost trimisă și redacției revistei Permanențe, care se cuvine salutată la împlinirea a 20 de ani de apariție. (R. C.) 
[1] Ocuparea Bucovinei de către Polonia condiţionează familia Codreanu să-şi schimbe numele în „Zelinschi”, revenind la patronimul iniţial de Zelea după realipirea Bucovinei la România, în anul 1918.  
[2] Capitulare ce duce la tratative: „Tratatul de la Bucureşti”, din mai 1918.  
[3] Fost şef al statului major general, erou al Războiului Balcanic şi al Primului Război Mondial, Mareşalul Alexandru Averescu (1859-1938) a fost de trei ori preşedintele Consiliului de Coroană (ianuarie-februarie 1918, martie 1920 – decembrie 1921 şi martie 1926 – iunie1927), fondator al partidului naţionalist şi conservator numit Partidul Popular (1922). A exercitat o certă influență morală şi politică asupra lui Ion Antonescu şi Corneliu Codreanu.  
[4] În realitate, există posibilitatea ca tînărul Codreanu să fi beneficiat de simpatia juriului de la Iaşi față de ideile sale, ca şi de antipatia generală față de prefectura şi poliţia locală, taxate de violență şi corupţie.  
[5] Motiv de ordin privat, dar lipsit de orice fel de probe care să explice despărţirea lui Codreanu de Cuza: se pare că fiul lui Cuza ar fi lăsat-o gravidă pe sora lui Codreanu, refuzînd s-o ia de soţie.  
[6] La fel ca și Codreanu.  
[7] Echivalent românesc al departamentului nostru.  
[8] După un interimat Angelescu (29 decembrie 1933 – 3 ianuarie 1934).  
[9] Alexandru Vaida-Voevod (1872-1950), naţional-ţărănist, a fost de mai multe ori ministru şi de trei ori prim-ministru (decembrie 1919 – martie 1920, iunie-octombrie 1932 şi ianuarie-noiembrie 1933). Constantin Argetoianu (1871-1955), liderul partidului Uniunea Agrară, exercită în egală măsură diferite funcţii ministeriale, fiind prim-ministru din septembrie pînă în noiembrie 1939. Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), descendent a unei mari familii de conducători politici români, era o personalitate a Partidului Naţional Liberal.  
[10] Eminenţi intelectuali recunoscuţi iau atitudine împotriva Legiunii, ca Nicolae Iorga (în egală măsură om politic), Tudor Arghezi şi Mihail Sadoveanu.  
[11] Încurajat de Carol II şi de anumiţi miniştri, dornici de a distruge Garda de Fier, fondează propria sa mişcare, Cruciada Românismului.  
[12] În total, Garda de Fier a asasinat trei prim-miniştri: Ion Duca (29 decembrie 1933), Armand Călinescu (21 septembrie 1939) şi Nicolae Iorga (27 noiembrie1940).  
[13] Carol II abdică la 6 septembrie, plecînd în exil.
[14] Şi totuşi în cursul anului 1930 Antonescu şi Codreanu au întreţinut relaţii cordiale. 
[15] Horia Sima se refugiază succesiv în Germania, Italia, Argentina, apoi în Spania, unde decedează în 1993 [de fapt a decedat în Germania, dar a fost înmormîntat în Spania, unde locuia curent].