duminică, februarie 19, 2017

A MURIT LIDIA STĂNILOAE

SUMARUL BLOGULUI 
  
  
Vineri 17 februarie 2017, la ora 8 fără 20 dimineața, s-a stins din viață, în Germania (unde emigrase încă din 1984, lucrînd o vreme în cadrul Universității de la Freiburg), Lidia Stăniloae (căs. Ionescu), fiica în vîrstă de 83 de ani a marelui teolog Dumitru Stăniloae (1903-1993). 
Născută la Sibiu, pe 8 octombrie 1933, a urmat – între 1951 şi 1955 – cursurile Facultăţii de Fizică (Secţia Fizică Atomică) a Universităţii din Bucureşti, unde a fost una dintre cele mai apreciate studente ale vestitului academician Horia Hulubei, terminînd cu o strălucită lucrare de diplomă despre teoria fisiunii nucleare (o noutate în România acelei vremi). A rămas să lucreze în cadrul Facultăţii de Fizică (fiind în același timp și cercetător la Institutul de Fizică Atomică), dar la arestarea tatălui său (1958) a fost dată afară și obligată să trăiască în marginalitate (părintele a fost repus în libertate în 1963). Căsătorită, în 1959 a dat naștere unicului său fiu, Dumitru Horia Ionescu („Dumitraș”, mai tîrziu absolvent de studii teologice în Grecia și publicist ocazional, cu bun condei și aleasă cultură). Traducătoare din Rilke și poetă ea însăși (Versuri, Munţii şi Locul unde aştepţi, iar mai în urmă – 2003, la Editura Trinitas din Iași – Întîlnire cu Dumnezeu, volum prefațat chiar de ilustrul ei tată: „O poezie a căutării lui Dumne­zeu şi a întîlnirii mistice cu El”), și-a început cariera literară relativ tîrziu, în 1970, iar perioada cea mai rodnică din punct de vedere publicistic a avut-o după 1989 (romanul Raiul inocenților în 1991, lucrarea memorialistică Lumina faptei din lumina cuvîntului în 2000, Memoriile unui fugar în 2009, romanul Moștenitoarea în 2012, ultimele trei titluri apărînd la Editura Humanitas, care a dat și o nouă ediție a Filocaliei traduse și adnotate de părintele Stăniloae, iar mai în urmă, în 2014, La bursa adevărului ultima ei carte antumă). În 2006 i-a apărut și un roman istoric în limba germană, Zahringerblutt, avînd ca temă înființarea orașului Freiburg (1120). 
În anul 2013, declarat de Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române „An comemorativ al părintelui Dumitru Stăniloae” (110 ani de la naștere și 20 de la moarte), Preafericitul Părinte Patriarh Daniel i-a oferit fiicei marelui teolog Diploma şi Medalia omagială Părintele Dumitru Stăniloae, iar în anul următor avea să-i acorde Ordinul Crucea Maria Brâncoveanu. 
Chiar în toamna lui 2016 am trecut pe la Vlădeni (jud. Brașov) și am vizitat Casa Memorială „Dumitru Stăniloae” (inaugurată, cu sfeştanie şi pomenire, în prezenţa PF Părinte Patriarh Daniel şi a ÎPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, în 2009, după mai mulţi ani de tatonări şi stagnări), reper major al Ortodoxiei transilvane şi româneşti. Cred că renovarea și reamenajarea casei ca muzeu a fost una dintre marile împliniri și bucurii ale Lidiei Stăniloae din tîrziul vieții (o viață în care și-a făcut în mod exemplar datoria față de personalitatea și memoria părintelui, cu care e acum rugătoare dentro dal ciel della divina pace). 
Slujba înmormîntării va avea loc miercuri, 22 februarie 2017, la Mănăstirea Cernica (unde odihnește și părintele Dumitru), de la ora 12:00. Dumnezeu s-o odihnească în pace, cu tot neamul ei cel adormit. (Răzvan Codrescu) 

Părintele Stăniloae și fiica sa Lidia, pe la jumătatea anilor 70

Ca pe un omagiu de pomenire, redau mai jos interviul acordat jurnalistului Răzvan Bucuroiu și apărut în numărul din mai 2010 al revistei Lumea Credinței (pp. 23-28), căreia i-a fost constant colaboratoare și sprijinitoare, alături de fiul ei. 

INTERVIU CU DOAMNA LIDIA STĂNILOAE (2010) 

Doamna Lidia Stăniloae Ionescu, fiica Părintelui Dumitru Stăniloae (1903-1993), este om de ştiinţă, dar şi una dintre vocile alese ale poeziei creştine româneşti (a se vedea, între altele, Lidia Stă­niloae, Întîlnire cu Dumnezeu, cu un studiu introduc­tiv de Părin­tele Dumitru Stăniloae, Trinitas, Iaşi, 2003). Socoteşte ca pe cea mai nobilă datorie a vieţii să cultive memoria ilustrului său tată şi să vegheze destinul postum al operelor acestuia. Stabilită de multă vreme în Germania, ţine însă permanentă legătură cu lumea de acasă, unde revine destul de des. În luna aprilie 2010, a răspuns cu prisos de bunăvoinţă solicitării noastre de a ne acorda interviul de mai jos, în exclusivitate pentru revista Lumea Credinţei, pe care am avut bucuria să aflăm că o cunoaşte şi o citeşte cu cel mai viu interes.  (R. B.)

„Occidentalilor le lipseşte  
fiorul neînţelesului”

Doamnă Lidia Stăniloae, cum este să porţi zilnic „povara” acestui mare nume? Obligă sau inhibă? 
Nici una, nici alta. Devine o stare naturală. Aşa a fost de cînd eram copil. M-am născut între cărţi. Îi întrebam, cu naivitatea vîrstei, pe ceilalţi colegi: „Tăticul tău ce carte scrie acum?”. Mergeam la tipografie cu tata, luam şpalturile, le corectam... Asta a fost viaţa noastră. Tragic a fost că, ulterior, am fost despărţiţi multă vreme; dar şi mai tragic a fost cînd au murit părinţii mei. Le-am simţit lipsa enorm: şi eu, şi fiul meu Dumitraş. Ştiam că totdeauna puteam găsi la ei un sfat de calitate. 
Dacă ar fi să concentrăm într-o definiţie – deşi definiţiile exclud multe din realităţile vieţii –, care este măreţia sau unicitatea operei tatălui dvs? 
Asta v-ar putea-o spune mai degrabă un teolog... Eu nu sînt teolog. Dar pentru un om care crede, este foarte important să citească opera lui. Acest om poate să vadă că teologia, credinţa chiar, nu sînt o chestie formală. Am mai aflat, din opera tatei, că sînt nişe lucruri fundamentale, pe care ori ţi le însuşeşti, ori nu! Trebuie să mergi în fondul lucrurilor şi să vezi că nimic din ceea ce se spune în cărţile sfinte nu contrazice nici „cuceririle știinţei”, nici realitatea actuală, nici psihologia umană. Totul se împleteşte. Perfect, chiar.  
Cred că opera Părintelui Stăniloae ne-a ajutat să scăpăm şi de cealaltă dublă  extremă: basm  şi superstiţie, de care este legată, în mod fals, de multe ori, credinţa românilor. 
Exact, sînt lucruri atât de concentrate şi de clare, de raţionale – în măsura în care putem să folosim cuvîntul „raţional”... Da, opera tatei exclude zona de basm, de „folclor”: „Vai, dragă, ce preot bun cu barbă lungă şi care spune şi săvîrşeşte tot felul de minunăţii!”. Religiozitatea, d-le Bucuroiu, este un lucru foarte serios, care merge în adînc şi care nu poate fi explicată nu noţiunile noastre. Aici e greutatea. Fiecare ştiinţă are vocabularul ei. Pentru teologie, însă, vocabularul pe care-l avem este de multe ori impropriu, pentru că noi nu putem să înţelegem exact, de pildă, noţiunea aceasta: bunătatea lui Dumnezeu. Am avut odată o discuţie foarte plăcută cu d-l Mihai Şora, care-mi spunea: „Cum pot eu să spun că Dumnezeu e bun? Eventual, un măr e bun! O ceapă, da, poate fi şi ea bună! Dar bunătatea lui Dumnezeu este cu totul altfel decît ne închipuim noi”. Sau infinitul, d-le Bucuroiu. Noi avem o noţiune absolut imprecisă despre infinit...  
Dar e şi firesc! Finiţi fiind, limitaţi, ca fiinţe pămînteşti, avem o noţiune „finită” despre infinit! 
Absolut adevărat! Nu percepem infinitul în realitatea lui. Pînă şi în matematică, ştiinţă care operează cu noţiuni abstracte, se spune că se tinde spre infinit... Nimeni nu spune că se atinge infinitul. Noi spunem că Dumnezeu este infinit, dar oare cum e infinitul acela? Atunci teologia a recurs la această metodă a apofatismului: o afirmaţie prin negaţie. Spunem, în consecinţă, că Dumnezeu nu e bun, e altfel decît ştim noi ceea ce e bun. Metoda aceasta e mai „sănătoasă” şi ne fereşte de multe afirmaţii hazardate, care nu se potrivesc realităţilor dumnezeieşti.  
Apofastimul parcă se simte mai „acasă” în teologia Răsăritului... 
Occidentalii merg mai mult pe aprofundarea în sens filozofic. Ei operează cu noţiuni filozofice... 
Şi cu multe categorii... 
Da, împart, clasifică. Ăsta este stilul lor. Le lipseşte fiorul neînţelesului. Noi, orientalii, pe de o parte înţelegem, pe de altă parte nu înţelegem – sau nu pînă la capăt. Dar trebuie să îţi dai seama de asta...
Cum a sărit gena intelectuală de la teolog – tatăl dvs. – tocmai la fizician, profesia dvs.? 
Nu e atît de mare ecartul. Ştiinţa îţi dă o anumită stringenţă în gîndire, o rigoare în exprimare. Am constatat asta cînd am început să scriu. Este o mentalitate greşită că ştiinţa ar fi una şi teologia alta. Sînt foarte mulţi mari fizicieni foarte credincioşi. Un fizician adevărat, care percepe lumea în profunzimile ei, nu se poate să nu-şi dea seama că există o forţă supremă care orînduieşte lucrurile. Iată, cazul fizicianului Weizsäcker, fiul marelui teolog... Sau Max Planck, Louis de Broglie... Tata a adus pe vremuri din Occident cartea unui fizician care s-ar traduce prin „Trei într-Unul”, în care demonstra existenţa Sfintei Treimi... 
Ştim că Părintele Stăniloae era fascinat de realitatea Sfintei Treimi... 
Ne depăşete această relaţie de mare iubire între persoanele treimice, relaţie care se reflectă şi asupra omenirii. Catolicii tocmai aceste raporturi le-au înţeles greşit, între persoanele Sfintei Treimi, căci ei prin dogma Filioque micşorează cumva poziţia Duhului Sfînt, care ajunge astfel „dependent” de Tatăl, dar şi de Fiul.
  
Arsenie Boca şi adevărata 
poveste a Filocaliei

Doamnă Lidia Stăniloae, care este povestea Filocaliei şi care este aportul Părintelui Arsenie Boca la această lucrare duhovnicească şi culturală? 
S-au vehiculat foarte multe poveşti legate de acest lucru. Tata a fost de la început fascinat de Sfinţii Părinţi. El a fost în Grecia, la studii, împreună cu viitorul Episcop Nicolae Popoviciu, al Oradei. Au stat la Athena şi acolo au intrat în contact direct cu opera Sfântului Grigorie Palama, despre care tata a scris şi o carte. A călătorit şi în Sfântul Munte Athos, unde a înţeles, o dată în plus, că sursa adevăratei culturi teologice, dar şi a întregii spiritualităţi stă în opera Sfinţilor Părinţi. De atunci a început să traducă intens, frenetic. Aportul Părintelui Arsenie Boca a fost acela de a fi scris după dictarea tatei. Tata scria foarte urît. Scria zi şi noapte şi îl durea mîna. Era obosit. Sigur că şi Părintele Arsenie fusese la Athos şi intrase în contact cu spiritualitatea Părinţilor, însă nu chiar aşa cum s-a afirmat adesea că l-ar fi influenţat pe tata să traducă Filocalia. Este cu totul inexact. Tata era profesor, iar Părintele Arsenie i-a fost student şi aşa au rămas toată viaţa, în aceste raporturi, şi nu invers – de „mentor” al tatălui meu. Gîndul de început i-a aparţinut tatei, care a fost, pe parcurs, din ce în ce mai fascinat de comorile pe care le găsea acolo. Cînd a ajuns la Sfîntul Maxim Mărturisitorul, în volumul II, a avut o revelaţie: aceste scrieri trebuie puse la îndemîna oamenilor, cît mai repede şi cît mai mult! Atunci Părintele Arsenie, care venea des la noi în casă, s-a oferit să scrie el – făcuse şi facultatea de Belle Arte – după dictare. Avea un scris regulat, foarte frumos. 
Ei bine, în vara lui ‘44, cînd au început bombardamentele, ne-am refugiat în satul mamei – Şura Mare, lîngă Sibiu. Acolo a venit şi Părintele Arsenie, iar preotul din sat le-a pus la dispoziţie două camere din Căminul Cultural: într-una dormea Părintele Boca, într-alta lucrau toată ziua. Tata venea de la trei case distanţă, în zori, şi lucrau fără odihnă până seara. Asta a durat vreo lună de zile. Contribuţia uriaşă a Părintelui Arsenie e fost că a popularizat această traducere. Prin faima lui, în zonă, a făcut ca această carte să fie cumpărată de foarte mulţi creştini. Prin asta a venit şi o rezolvare materială a problemei familiei noastre. Ulterior, însă, relaţia dintre ei s-a întrerupt... 
Din ce motiv? 
Tata a dorit ca Părintele Arsenie, atunci când a plecat la Prislop, să facă acolo o mănăstire de călugări. Şi chiar am văzut cu ochii mei întrevederea. Era prin 1947-48. Părintele Arsenie voia, cu orice chip, să fie mânăstire de maici, iar tata a spus că nu, categoric trebuie să fie de călugări. I-a mai spus să adune acolo cîţiva tineri înduhovniciţi, cultivaţi, care să traducă şi să facă şi o muncă de pastoraţie în zona Haţegului, unde nu mai existau mănăstiri. Părintele Boca a zis nu, a plecat şi cu asta relaţiile lor s-au încheiat.

Prieteni şi ucenici
  
Care au fost oamenii la care a ţinut cel mai mult Părintele Dumitru Stăniloae? 
La Părintele Vişoi! Era un preot modest, bun, cucernic, de la Biserica Răzvani, din Bucureşti. Acest preot fusese arestat multă vreme pentru că dăduse adăpost unor fugari căutaţi de poliţia politică. Acolo slujea el după eliberare, n-avea nici un fel de voce „de tenor”, aşa cum era la Domniţa Bălaşa, ca la operă, dar slujea împreună cu tata şi slujba lor era foarte frumoasă. Erau amîndoi înalţi, slabi, cu părul alb, fără voce, dar când ieşeau în faţa altarului... Tata glumea şi spunea că dacă şi pe vremea lui s-ar fi intrat la Teologie pe criterii de voce, n-ar fi fost niciodată primit... Erau amîndoi ca nişte sfinţi. Tata l-a luat duhovnic pe acest preot curat şi bun. 
A ţinut mult şi la Donald Allchin, un preot anglican şi profesor la Oxford. Acest om l-a invitat prima oară pe tata în Anglia, să ţină conferinţe. Era de o candoare absolută şi, cînd rîdea, avea o figură de copil. Important: se bucura de succesul celorlalţi şi era apropiat de Ortodoxie. La înmormîntarea tatei, a fost singurul străin care a venit. Încă trăieşte, dar e foarte bătrîn. 
Alte nume? 
Da, profesorul Papilian, de la Cluj. Celebrul profesor de anatomie fusese ateu în tinereţe. Strîngea studenţii duminica, la disecţii, tăia cadavre şi-i întreba: „Unde vedeţi voi sufletul aici? Nu e nimic!”. După aceea s-a convertit, a devenit un foarte bun creştin. Apoi poetul Vasile Voiculescu, faţă de care tata nutrea o imensă afecţiune. Ştiu că poetul o ducea foarte greu, iarna nu avea lemne, era mizerie mare. Stătea toată ziua în pat, că îi era frig, şi scria, chipurile să se încălzească. Odată a venit la tata foarte agitat: „Ce să fac, părinte? Căutând lemne, am găsit la noi în pod o vioară, un hârb. Când ne-am uitat mai atent, am constatat că e un Stradivarius! Nu ştiu cum o fi ajuns acolo... Şi aici apare dilema: cei de la Uniunea Compozitorilor mă întreabă dacă nu vreau să le-o vînd lor. Dar, părinte, pot să fac eu una ca asta? Pot să vînd ceva ce nu-mi aparţine?!”. Vedeţi ce curăţenie putea avea omul acela? 
Bun, şi Părintele ce i-a răspuns? 
„Vinde-o liniştit, domnule Voiculescu, şi cumpără-ţi lemne, nu e nici un păcat în cazul acesta!”. Era o mare afecţiune între ei. Apoi a mai fost Părintele Benedict Ghiuş, care i-a fost şi asistent la facultate. Un om de o mare calitate şi distincţie. Ce vreau însă să subliniez este faptul că tata s-a bucurat totdeauna extraordinar de mult de succesele lor! 
Ucenici a avut? 
Da. Spre deosebire de alţi profesori iluştri... el a avut mulţi învăţăcei. Bunăoară, părintele Ion Bria, cel de la Geneva, care a murit acum nişte ani. Apoi Patriarhul Daniel, care a fost unul dintre cei mai buni studenţi ai tatei. Părintele Fer, din nordul Ardealului, care îşi făcea doctoratul la tata şi care a murit în ‘77, la cutremur. Tata l-a regretat extrem de mult. Părintele Dumitru Popescu, care a murit şi el de foarte curînd... 

Traiul în duh filocalic
  
De care sfînt se simţea cel mai apropiat tatăl dvs.? 
De Sfîntul Maxim Mărturisitorul, de scrierile lui. Dar şi de Sfîntul Grigorie Palama. Eram copil şi pe biroul tatei era o litografie la care mă uitam adesea. Pentru mine, devenise cumva de-al casei! Erau amîndoi aceşti sfinţi prezenţi concret în casa noastră. Ce mult îi iubeam! Tata pătrunsese atît de mult în aceste scrieri filocalice, încît alături de mama (pe care mulţi o consideră sfîntă) ajunseseră să trăiască în duh filocalic. Ei au ales, fără nici o ostentaţie, modul filocalic de a trăi. 
Care dintre calităţile poporului român le aprecia cel mai mult? 
Bunătatea, dar şi spiritul de comuniune pe care îl are neamul românesc. Înainte vreme se trăia împreună, în mod comunitar, şi în necazuri, şi în bucurii. Acum ne-am mai „europenizat” puţin... Pentru tata, însă, satul a rămas instanţa supremă sub aspectul comportamentului comunitar şi moral. 
Ce-l deranja cel mai mult la poporul român? 
Lipsa de corectitudine şi de punctualitate. Era un om de o probitate extraordinară. Mărturisea că ceea ce îl făcea să roşească era „dictonul”: „Să faci ce zice popa, nu ce face popa!”. Îl supărau şi cei care aveau o credinţă trucată, de cabotini. Îi displăceau profund falşii sfinţi, falşii evlavioşi, cei ostentativi... 
În final, un cuvînt pentru cititorii revistei Lumea Credinţei? 
Îi invidiez pe cei care au citit-o de la început! Este o revistă foarte bună, pe linia dreptei credinţe (precizez asta pentru că unii „pravoslavnici” mai calcă şi pe de lături), este o revistă în care se vorbeşte şi se trăieşte în spirit adevărat ortodox. Sînt lucruri extrem de interesante acolo, şi de concepţie, şi de informaţie –, multe lucruri pe care nici eu nu le ştiam. O recomand tuturor s-o citească! Am şi împrăştiat-o prin Occident, pe la cunoscuţi, care ne întreabă tot timpul cînd mai vine şi la ei. Oricum, eu şi băiatul meu dorim să devenim colaboratori ai acestei reviste. Asta, dacă acceptaţi... 
Doamnă, sînt extrem de onorat! 

A consemnat 
Răzvan Bucuroiu


 

sâmbătă, februarie 18, 2017

RIDENDO CASTIGAT MORES (XLVII)

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME 
  
Am primit și dau mai departe...

 
L'hiver sur l' ulitza

A-nceput de ieri să cadă
Cîte-un rrom, pe urmă doi.
Franţa pusă e pe sfadă
Şi ni-i dă pe toţi grămadă,
                               Înapoi.

Nu e cuşer. Dar e bine
Pentru Franța de acum;
Taberele-s toate scrum,
Dar năvalnic vuiet vine
                              De pe drum.

Sunt ţigani şi balabuste,
Vin la Otopeni ţipînd
Şi se-mping, şi sar rîzînd,
Şi se-mpiedică de fuste,
                             Vrînd-nevrînd.

Cei mai mari, acum, din sfadă,
Stau pe-ncăierare puşi,
Cei mai mici, de foame-aduşi,
Se scîncesc şi stau grămadă
                             Lîngă uşi.

Colo-n colţ, acum răsare
Un ţigan mai mărunţel,
Chinuindu-se să care
O sacoşă mult mai mare
                            Decît el.

Opt cercei cu dînsul are,
Cinci brăţări şi-un portofel,
De la nişte trecătoare,
Pe sub turnul ăla mare,
                            Zis Eiffel.

Altul, zău, cu dînsul n-are
Nici bagaje, nici nimic,
Doar un lanţ, cu-o cruce mare,
Care saltă în mişcare
                            Pe buric.

Trei ţigănci cu burta mare
Şi cu rochii fistichii
Nu au loc ca să coboare,
C-alăptează fiecare
                           Doi copii.

Un reporter vine-n grabă
Să le ia un interviu
Şi se-nvîrte în pustiu
Pînă cînd răspunde-o babă,
                           Cam tîrziu.

Se-oţărăşte rău bătrîna
Către cel cu microfon
Şi-l înjură francofon,
Fi'ncă nu mai e româna
                           De bonton.

Zice: „Merde, cam mare graba,
N-am făcut nimica rău;
Uite-aici, îţi spune baba,
Ne băgară pe degeaba
                           La bulău.

Şi degeaba ne-au dat banii,
Că mai şmecheri suntem noi.
Într-un an sau maxim doi,
Ne întoarcem, toţi ţiganii
                           Înapoi.

Nu e mare socoteală
Că acasă ne-aţi trimis,
Ne-adunăm la repezeală
Şi să vezi atunci ciordeală
                          La Paris!”. 

  



joi, februarie 16, 2017

DE LA STÎNGA LA DREAPTA

SUMARUL BLOGULUI 
  

  
«VĂ DĂM BANII ÎNAPOI,  
NUMAI SĂ SCĂPĂM DE VOI!»
   
După cîștigarea alegerilor, socoteala lui Liviu Dragnea și a găștii sale din fruntea PSD (cu complicitatea ALDE, fieful pseudo-liberal al lui Călin Popescu-Tăricenu, fîșneț „tovarăș de drum” și parazit cronicizat al caracatiței roșii) a fost una elementară (din speța șmecheriei ieftine și vădind, dincolo de retorica demagogică, un dispreț suveran și față de popor, și față de instituțiile statului de drept): cu legitimitatea obținută democratic, cu o majoritate sigură în Parlament (250 la 215, fără a mai pune la socoteală și susținerea măcar parțială din partea UDMR și a minorităților) și cu o opoziție inanită, a sosit vremea să ne facem mendrele, salvîndu-ne pe noi înșine și pe amicii noștri penali, punînd DNA pe butuci și perfecționînd „legal” mașinăria jafului național; Europa are acum alte priorități, Iohannis nu e Băsescu (președintele „jucător”, căzut mereu în picioare) și va închide ochii sau va ceda pînă la urmă (că doar ne-a fost prieten de serviciu, și pe vremea lui Năstase, și pe vremea lui Ponta), intelectualitatea e lașă și oportunistă (cu toată infuzia ei de „sorosiști”), iar în ce privește masa populară, confuză și pauperă, o vom gîdila cu vorbe dulci și-i vom cîștiga bunăvoința cu cîteva pomeni bugetare (vedem noi cum ne descurcăm), fie dînd ceva în plus la pensii și la salarii (cît nici să mori, nici să trăiești), fie reducînd din taxe și impozite (că și așa birocrația e cam costisitoare).  
Iată însă că socoteala de acasă – făcută cu minte puțină și sub euforia unui succes electoral supraevaluat (căci 18% din totalul unui electorat mai mult de jumătate absent nu-i deloc vreo performanță legitimantă și vreo garanție de sprijin popular) – nu s-a potrivit cu cea din tîrg: Europa, cu toate altele ei probleme prioritare (Brexit-ul, criza refugiaților, extensiunea terorismului, tensiunile cu Rusia și cu noua putere americană etc.) s-a dovedit cît se poate de atentă și de reactivă (și la nivel politic, și la nivel mediatic), Iohannis s-a dovedit „mai Băsescu” decît l-ar fi crezut cineva în stare, elita intelectuală a dat în mod activ mîna cu strada, iar adevărata majoritate populară (și mai ales tineretul), care fie n-a votat PSD, fie (din scîrbă) nu s-a prezentat la urne, s-a mobilizat exemplar, amendînd prompt abuzurile de putere și răspunzînd simplu și concis măsurilor populiste (pe care au rămas să le invoce isteric și agramat, la poarta Cotrocenilor, doar o mînă de pomanagii expirați – care, nu contestă nimeni, sînt și ei „din popor”): VĂ DĂM BANII ÎNAPOI, NUMAI SĂ SCĂPĂM DE VOI! 
Toată politica postelectorală a PSD, timp de două luni, s-a bazat pe socoteli greșite și s-a tradus într-un șir de gafe sau impertinențe greu de calificat (de la propunerea ca premier a bietei Sevil Shhaideh și pînă la manevra tîlhărească din „marțea neagră”, cu tot ce-a urmat după ea). E și nu e de mirare, căci, cu baronul de Teleorman și cu acoliții lui promovați la vîrf, PSD-ul nici nu putea – măcar de ochii lumii – face mai mult sau mai bine. Niciodată în istoria ei România nu a avut un guvern atît de slab și de penibil, cîrpit din amatori semidocți și din lingăi de serviciu („Altă întrebare!”), numai ca un lider penal, neputînd ajunge el însuși premier oficial, să-și poată exercita prin ei mediocritatea dictatorială. 
Cu toate acestea, respectînd logica și regulile democrației (chiar și în favoarea celor care le sfidează în mod curent), nu se poate face abstracție de faptul că PSD-ul a ajuns democratic la putere și trebuie să guverneze țara pînă la viitoarele alegeri. Cum se va regla el interior, aceasta e treaba lui (și cred că în cele din urmă reglajul se va produce, pe fondul pierderii galopante de credit și de imagine, căci se pare că aproape 20 de filiale județene sînt deja ostile conducerii centrale și liniei adoptate în exercițiul puterii, primarul de la Iași fiind doar cel mai vocal). Rîde Dragnea de „chirici”, dar s-ar putea ca pînă la urmă tocmai „chiricii” să-i fie fatali (dacă partidul mai are instinct de supraviețuire). 
Ce putem face noi, din afară, este să fim în continuare cu ochii pe legislatori și pe guvernanți, să reacționăm civilizat, dar prompt la orice abuz de putere, să ne folosim cu inteligență de exigențele europene și de faptul că la Cotroceni se află – simpatizat sau nu – Klaus Iohannis, iar nu Victor Ponta. Și între timp să construim acea încă posibilă alternativă de dreapta fără de care riscăm să nu mai ieșim niciodată cu adevărat din condiția de periferie a Europei și de rușine a propriei noastre istorii. Rătăcim de trei sferturi de secol prin labirintul mocirlos al stîngii (fie ea „totalitară” sau „democratică”) și poate că ar fi mai mult decît oricînd cazul să facem trimitere în context, fie şi numai cu titlu meta­foric (cum obişnuia regretatul Laurenţiu Ulici), la „teorema matema­tică de rezolvare a labirintului, adică a o lua mereu spre dreapta”.
  
Răzvan CODRESCU

marți, februarie 14, 2017

RIDENDO CASTIGAT MORES (XLVI)

SUMARUL BLOGULUI 

Am primit și dau mai departe...
 
   
A young man named Donald  

Donald a cumpărat un cal cu 250 dolari de la un fermier, calul urmînd să-i fie adus a doua zi. În dimineața următoare, fermierul a venit acasă la Donald și i-a spus: „Îmi pare rău să vă aduc vești proaste, dar calul a murit”. 
Donald i-a răspuns: „O.K., dă-mi banii înapoi!”. 
Fermierul i-a zis: „Nu pot. I-am cheltuit deja”. 
Atunci Donald i-a zis: „O.K. Adu-mi calul mort!”. 
Fermierul a replicat: „Ce dracu' vrei să faci cu el?!”. 
Donald i-a răspuns: „Am să-l pun la o tombolă”. 
Fermierul și-a făcut cruce: „Cine naiba a mai auzit de o tombolă cu un cal mort?!”. 
Donald l-a liniștit: „Nu-ți face probleme! N-am să spun că este mort”. 
  
După o lună, fermierul s-a întîlnit cu Donald și l-a întrebat: „Ce s-a întîmplat, pînă la urmă, cu calul mort?”. 
La care Donald i-a explicat: „Am organizat o tombolă, am vîndut 500 de bilete la 5 dolari biletul și am făcut un profit de 2245 dolari”. 
Cu gura căscată, fermierul l-a întrebat: „Și nimeni nu s-a plîns?!”. 
Iar Donald i-a răspuns rîzînd: „Doar cîștigătorul tombolei, dar i-am restituit imediat cei 5 dolari”.
   
În prezent, Donald locuiește la Casa Albă.

Cîștigătorul tombolei...

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

De citit neapărat ultimul articol al d-lui Bogdan Munteanu: 

http://www.rostonline.ro/2017/02/o-saptamana-mai-tarziu-dezbinarea-la-romani/

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

LA MULȚI ANI,
DOMNULE IAMANDI!


Vasile-Jacques Iamandi (n. 14.02.1928)

„Un reper de verticalitate românească, veșnic tînăr, optimist și luptător. N-a stat nepăsător în nici un moment important al istoriei noastre recente. Pentru asta a suferit 9 ani în temnițele comuniste. Și n-a stat deoparte nici în această iarnă a rezistenței noastre, ci s-a adăugat protestatarilor din Piața Victoriei...” (Claudiu Târziu)
  

sâmbătă, februarie 11, 2017

DREAPTA ÎN ROMÂNIA POSTCOMUNISTĂ

SUMARUL BLOGULUI 
 

Aici era programată să apară astăzi partea a IV-a a materialului intitulat „Dreapta în România postcomunistă” (primele trei părți apăruseră și pe acest blog, fuseseră preluate și pe Platforma ROST). Mă aflu pentru a doua oară în situația stînjenitoare de a opri – cu tot riscul de a părea mai neserios decît sînt – publicarea în continuare a materialului (retrăgînd și ce apucasem să postez de la sfîrșitul lui ianuarie încoace).  
Prima oară mi s-a întîmplat în 2012 (cu puțin înainte de apariția ediției a doua a cărții mele În căutarea Legiunii pierdute). Atunci scriam pe blog: „E o vorbă că «românul îşi pune căciula dinainte şi se judecă singur». Numai din cînd în cînd şi nu întotdeauna la vreme. Dar mai e şi vorba aceea cu «mai bine mai tîrziu decît niciodată»… Cumpănind lucrurile mai atent, am luat hotărîrea – în faţa «căciulii» mele – să renunţ, în noua ediţie a cărţii intitulate În căutarea Legiunii pierdute, la lungul şi oţiosul capitol despre «tentativele de dreapta în România postcomunistă». Acum vreo 12 ani, pe cînd l-am publicat pentru prima oară, răspundea altui context şi altor nevoi (şi n-am nimic de retractat din ce am scris atunci: Quod scripsi, scripsi). Acum, fie şi numai prin scurgerea timpului, accentele cad altfel. Renunţînd la el în economia volumului, se înţelege că am scos şi de pe blog părţile pe care apucasem să le postez. Nu mă simt dator nimănui cu vreo explicaţie în acest sens, ci doar aduc faptul la cunoştinţă. [...] Oricum, în carte rămîn destule referiri, directe sau doar tangenţiale, la nu puţinele «frămîntări» ale dreptei româneşti postcomuniste şi la eventualele ei perspective, dar miza discursului este pînă la urmă alta: o mai corectă cunoaştere, înţelegere şi asumare a trecutului, cu bunele şi cu relele lui. Din orice «lecţie» a istoriei este de învăţat, dar nimic din trecut nu se reiterează ca atare. Problema unei drepte actuale (legionare sau nelegionare) trebuie să rămînă o altă discuţie (şi cred că am încercat s-o port, în mare, în Cartea îndreptărilor). O discuţie pe care probabil că voi mai avea prilejul s-o reiau, punctual, în alte contexte”. Unui comentator care observa, nu fără partea sa de dreptate, că „totuși ar fi fost normal ca într-un volum despre Mișcarea Legionară să apară și un bilanț al manifestărilor neo-legionare”, îi răspundeam (cu un început de înțelepciune la care regret sincer că m-am lăsat astăzi ispitit să renunț): „În principiu, da. În fapt, ar fi trebuit să atîrn de coada Legiunii o grămadă de tinichele care nu erau ale ei. Acum 12 ani era altceva, Trăiau încă mulţi supravieţuitori ai Mişcării, iar despre tineri se mai putea spune că erau în curs de lămurire şi că mai aveau timp să-şi dea măsura, construind la dreapta ceva realist şi durabil. Acum e limpede că n-a fost să fie aşa, că forţele s-au disipat, iar în loc de lămurire mai mult a sporit confuzia (uneori pînă la caricatură). Elita legionară din vremea lui Codreanu nu s-ar recunoaşte în nici una dintre aventurile neolegionare de azi. Vechea Legiune, cu virtuţile şi cu păcatele ei, a fost una, ceea ce avem astăzi e alta (şi printre prea multele păcate e tot mai greu să mai desluşeşti și cîte-o virtute). Pe urmă, din 2000 încoace, au fost evoluţii sau involuţii derutante, ale unor oameni sau ale unor grupuri, «harta» s-a redus şi s-a schimbat simţitor (mai rar în bine şi mai des în rău). Există şi o inflaţie a pseudo-ofertelor de dreapta, tot mai greu de circumscris, iar sensibilitatea pentru dreapta tradiţională a scăzut simţitor (sau a intrat într-o periculoasă confuzie cu tradiţia ortodoxă, tinzînd către filetism). Divergenţele între persoane şi grupuri, în loc să se estompeze, s-au adîncit şi ele, creînd o atmosferă toxică, pe care adversarii ştiu de minune s-o exploateze în folosul lor. A face «bilanţul» public al unor asemenea lucruri devine inutil şi penibil (pe deasupra crescînd de la sine, printre atîtea dezamăgiri şi polemici curente, riscul excesului de subiectivitate). Singura şansă a unei adevărate drepte creştine de mîine este de a se despotmoli din mocirla otrăvită de azi (care trebuie uitată, nu «imortalizată»). Iar Legiunea, bună-rea cum a fost, rămîne un complex şi incitant capitol de istorie, care a încetat demult să ne mai fie contemporan. În aceste condiţii, sîntem mai mult decît oricînd «în căutarea Legiunii pierdute», nu pentru a recupera şi reconstrui ca atare Legiunea, ci pentru a construi, cu experienţa ei cu tot, o nouă alternativă de dreapta, actuală, credibilă şi viabilă, fără de care nici o îndreptare nu va mai fi cu putinţă, pe plan comunitar, în dezacordata lume românească”. Iar răspunzîndu-i unui alt comentator, mai făceam o precizare importantă: „Mai întîi că dreapta şi legionarismul nu sînt sinonime (legionarismul e de dreapta, dar dreapta nu-i neapărat legionară). Apoi, eu am eliminat din carte un capitol, nu toate referinţele la prezent (care sînt destul de numeroase, mai ales în secţiunea «Polemici actuale»)”. Fapt este că ediția a doua a cărții (altminteri substanțial adăugită) a apărut fără capitolul respectiv, incluzînd în „Cuvîntul înainte” această motivare sumară: „... Redun­dant mi s-a părut în economia cărţii şi istoricul tentativelor postcomu­niste de dreapta, la care am renunţat de tot (mai ales că între timp l-am introdus, actualizat pînă la data respectivă, în structura altui volum: Car­tea îndreptărilor. O perspectivă creştină asupra politicului, Editu­ra Christiana, Bucureşti, 2004)”. 
Ce m-a făcut totuși, în pragul acestui an, să reiau publicarea pe blog (și chiar să mă gîndesc la tipărirea în volum, al cărui sumar ar fi fost acesta: Prolog  • În căutarea Legiunii pierdute • Nostalgii legionare și iluzii creștin-democrate • Epigonism neolegionar și imixtiuni național-comuniste • Emanciparea de legionarism și pariul liberal-conservator • Dreapta intelectuală în haine europene • Punct și de la capăt? • Epilog)? Desigur, o ispită, poate inanalizabilă, dar și o socoteală conjuncturală, se pare greșită: „Acum, cînd dreapta românească pare mai sla­bă și mai confuză decît oricînd, poate că remember-ul își află mai multă îndreptățire, în varianta extinsă și adusă la zi...”, reiterînd iluzia inițială că „o trecere în revistă a «aventurilor» de dreapta consumate în aceşti ani de confuzie sterilă, precum şi o încercare de iden­ti­ficare a cauzelor eşecului ei general – iată un demers care se impune şi pe care rîndurile de faţă nu-şi propun decît să-l pro­voace, dacă nu într-o dezbatere publică, atunci măcar în conşti­inţa factorilor implicaţi, pornind de la speranţa că aceştia n-au ajuns în starea de opacitate ce exclude orice accent (auto)critic şi orice «învăţătură din propriile greşeli»”. 
Se înțelege însă că perspectiva mea, care am urmat aproape pas cu pas traseul acestor experiențe, fie ca martor, fie ca actant (chiar dacă în expozeu am evitat sistematic să-mi afișez implicările personale), are gradul ei fatal de subiectivitate, pe care nota critică o face și mai greu digerabilă, ca să nu mai vorbesc de pariul pe o sinceritate care poate deveni, cu sau fără voia mea, nu doar antipatică, ci de-a dreptul incomodă și indiscretă. M-am văzut în situația de a fi necăjit – și de a necăji în continuare, dacă nu m-aș opri – nu doar oameni cu care nu mă simt deloc solidar (și pe care mi s-a întîmplat să-i critic în multe alte contexte, uneori în polemici publice de lungă durată), dar și oameni la care țin mult și pe care-i prețuiesc în nu puține privințe. Or, nimeni nu vrea - nici prieten, nici neprieten - să fie necăjit în numele adevărului. Iar dacă adevărul tău îl necăjește, mai degrabă îl ține drept minciună pătimașă. (Și, în fond, cine are, omenește, măsura adevărului?) Pînă la urmă, cîntărind lucrurile încă o dată, a trebuit să admit că, prin acest demers analitic, se poate pierde mai mult decît s-ar putea cîștiga, indiferent de dreptatea sau de nedreptatea observațiilor mele. Așa că, într-un tîrziu, am decis, smerindu-mă în fața complexității realului, că e de preferat să par neserios (sau chiar penibil, prin recidivă) decît să reactivez tensiuni vechi sau să generez altele noi într-o lume și așa copleșită de crucea vremurilor pe care le trăim. Prin urmare, pun capăt aici unei întreprinderi vădit nefericite, adăugînd-o la vraful atîtor altor pagini abandonate de-a lungul unei vieți, și mă rog lui Dumnezeu să ne judece cu milă, să ne lumineze și să ne ocrotească pe toți, învrednicindu-ne să ne întîlnim, într-un viitor nu prea îndepărtat, în duhul comun al unei drepte primenitoare, pe care pînă acum - dintr-un motiv sau altul (ssst!) - n-am reușit s-o închegăm.  
Redau aici, în chip de „epilog deschis”, doar cîteva considerații generale desprinse din materialul abandonat (și care cred că ar trebui să ne mobilizeze la meditație și la acțiune creatoare pe toți cei care mai credem în posibilitatea și în necesitatea unei drepte autentice): 
„România postcomunistă nici nu a putut şi nici nu a vrut cu adevărat să iasă din cercul vicios al stîngii. Dreapta a continuat să fie diabolizată, atît în prelungirea ideologiei marxist-leni­niste, cît şi în sincronie cu ideologia democraţiilor globaliste ale Occidentului (noua «gîndire unică» deconspirată tocmai de un euro-marxist ca Roger Garaudy!). Mentalitatea poporului s-a do­ve­dit mult mai pervertită decît s-ar fi putut estima sub vechiul regim, libertatea exterioară funcţionînd ca un fel de revelator al turpitudinii şi al abjecţiei cumulate sub teroare. Cînd nu a func­ţionat ca etichetă stigmatizantă, «dreapta» a însemnat cel mult o stîngă mai flexibilă în raport cu neo- sau cripto-comunismul, reflectînd mai degrabă un anume liberalism economic sau re­torism democratic decît o fermă poziţie politică sau existen­ţială. Au putut părea «de dreapta» cînd ţărăniştii, cînd liberalii, cînd «lupii tineri» ai lui Petre Roman, cînd democrat-liberalii lui Traian Băsescu. Numai că «ţărănismul» (fie și cu „codiță” creștin-democrată), libe­ra­lismul politic sau social-democraţia (oricît ar fi încercat să se reboteze „popular”) au de-a face cu dreapta au­ten­tică tot la fel de puţin ca şi naţional-comunismul (care a încercat – încearcă încă – s-o maimuţărească în alt sens). Toate acestea n-au constituit decît forme chinuite ale unui soi de «dreaptă a stîngii», mascînd fie un comunism «cosmetizat» de­ma­gogic, fie o lipsă penibilă de identitate politică, fie pura şi sim­pla indiferenţă doctrinară, tipică politicianismului veros şi versatil (cazul A.L.D.E.). 
În aceste condiţii, manifestările de dreapta, în sensul pro­priu al cuvîntului, n-au fost decît izolate şi marginale, lipsite de un real impact social, ba chiar suspectate aprioric de «extre­mism». După peste un sfert de secol de zbateri sterile (puţinele «roa­de» ob­ţi­nîndu-se doar la nivelul unor minorităţi încă inoperan­te), s-ar putea spune că totul rămîne de făcut, poate cu un plus de luciditate istorică”. 

Răzvan CODRESCU

Mai puteți citi pe acest blog:

* Simbolistica tradiţională a dreptei. Pentru o fenomenologie a rectitudinii
* Noţiunile politice de "dreapta" şi "stînga". O încercare de redefinire critică din perspectivă creştină
* Neamul în Biserică
* Naţionalismul în istoria românilor
* Pseudomorfoze contemporane ale dreptei
* "Luptători împotriva lui Dumnezeu"?
* Despre înţelegerea Dreptei
* Antologia Punctelor cardinale (X) - Răzvan Codrescu, "Necesitatea unei viziuni de dreapta..." (1994)


xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

ULTIMA ORĂ:


Chiar și la 8 grade sub zero, protestul străzii merge mai departe. În Piața Victoriei au fost între 40.000 și 50.000 de oameni, iar protestele continuă și în celelalte mari orașe ale țării, ca și în diaspora (Paris, Berlin etc.). La Cotroceni, mia și ceva de pomanagii ai puterii își perpetuează și ea furia antiprezidențială. Iar lumea largă ne privește cu un amestec indefinit de perplexitate și suspiciune, înțelegînd anevoie cum ne putem afla într-un asemenea impas la 27 de ani de la prăbușirea regimului comunist și la 11 ani de la integrarea oficială în UE! Contemplînd „tricolorul uman” din fața capiștei unui guvern tîlhăresc, care nu se dă dus și care e gata să tragă toată țara în propriile zoaie, sprijinit isteric de tot ce are mai retrograd România secolului XXI, trebuie să fim mîndri de noi sau să ne încerce rușinea? Dacă strada ar obosi și ar ceda, anulînd șansa minimului de normalitate civică și morală pe care îl reclamă, am intra moluscos în cea mai sinistră perioadă a istoriei noastre postdecembriste. Să nu fie! (R. C.)

Bancnota societății socialiste multilateral dezvoltate
și a înaintării României spre teleormanism