marți, august 30, 2016

SINAXAR ROMÂNESC (39)

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME


30 august:  
SFINȚII IERARHI VARLAAM, 
MITROPOLITUL MOLDOVEI,  
ȘI IOAN DE LA RÎȘCA ȘI SECU,  
EPISCOPUL ROMANULUI

Sfîntul Ierarh Varlaam a fost mitropolitul Moldovei între 1632 și 1653, iar în 1639 s-a numărat printre cei trei candidați la demnitatea de patriarh ecumenic al Constantinopolului. El a zidit Trei Ierarhii (unde în 1641 a așezat moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva), s-a ocupat de organizarea Sinodului de la Iași (1642) și a fost autorul vestitei Cazanii sau Cărți românești de învățătură (1643). Trecut la Domnul în 1657, a fost canonizat în 2007, proclamarea solemnă avînd loc la Mănăstirea Secu, unde i-a fost dat să-și aibă mormîntul. 
Pomenit în aceeași zi cu Sfîntul Ierarh Varlaam (de care a fost foarte apropiat și cu care se află înmormîntat la Secu), Sfîntul Ierarh Ioan de la Rîșca și Secu (vrîncean de origine, călugărit la 1630, ajuns episcop – întîi de Huși, apoi de Roman – în 1667 și săvîrșit cu pace în 1685) a fost canonizat în 2008. De reținut că el a botezat-o în anul 1650 (mai tîrziu fiindu-i și duhovnic) pe fiica armașului Joldea, nimeni alta decît viitoarea Sfîntă Cuvioasă Teodora de la Sihla. (R. C.) 


Mai puteți citi pe acest blog:   

10 ianuarie: Sfîntul Cuvios Antipa de la Calapodești   
13 ianuarie: Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic  
25 ianuarie: Sfîntul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului    
28 (în anii bisecți: 29) februarie: Sfinții Cuvioși Ioan Casian Romanul și Gherman din Dobrogea  
7 martie: Sfîntul Sfinți Mucenic Efrem, Episcopul Tomisului  
26 martie: Sfîntul Mucenic Montanus preotul și soția sa Maxima  
6 aprilie: Sfîntul Sfințit Mucenic Irineu, Episcop de Sirmium  
11 aprilie: Sfîntul Ierarh Calinic de la Cernica  
12 aprilie: Sfîntul Mucenic Sava de la Buzău (Gotul)    
14 aprilie: Sfîntul Ierarh Pahomie de la Gledin    
20 aprilie: Sfîntul Teotim, Episcopul Tomisului   
24 aprilie: Sfinții Ierarhi Ilie Iorest, Simion Ștefan și Sava Brancovici, Mitropoliții Transilvaniei; Sfîntul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș; Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin  
25 aprilie: Sfîntul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului    
26 aprilie: Sfinții Mucenici Chiril, Chindeu și Tasie, din Dobrogea   
28 aprilie: Sfinții Mucenici Maxim, Cvintilian și Dadas, din Ozovia   
2 mai: Sfîntul Ierarh Atanasie Patelarie, Patriarhul Constantinopolului   
3 mai: Sfîntul Cuvios Irodion de la Lainici   
12 mai: Sfîntul Mucenic Ioan Valahul  
27 mai: Sfîntul Mucenic Iuliu Veteranul  
2 iunie: Sfîntul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava  
4 iunie: Sfinții Mucenici de la Niculițel: Zotic, Atal, Camasie și Filip  
8 iunie: Sfinții Martiri Nicandru și Marcian  
15 iunie: Sfîntul Mucenic Isihie  
22 iunie: Sfîntul Ierarh Grigorie Dascălul  
24 iunie: Sfîntul Niceta de Remesiana  
30 iunie: Sfîntul Ierarh Ghelasie de la Rîmeț  
1 iulie: Sfîntul Ierarh Leontie de la Rădăuți  
2 iulie: Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfînt  
8 iulie: Sfinții Mucenici Epictet și Astion  
18 iulie: Sfîntul Mucenic Emilian de la Durostor  
21 iulie: Sfinții Cuvioși Rafail și Partenie de la Agapia Veche 
26 iulie: Sfîntul Cuvios Ioanichie cel Nou 
5 august: Sfîntul Cuvios Iacob de la Neamț (Hozevitul) 
7 august: Sfînta Cuvioasă Teodora de la Sihla 
11 august: Sfîntul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului 
16 august: Sfinții Martiri Brâncoveni și Sfîntul Ierarh Iosif de la Văratec 
21 august: Sfinții Mucenici Donat diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul și Venust 
23 august: Sfîntul Mucenic Lup

duminică, august 28, 2016

CURS ELEMENTAR DE RELIGIE CREȘTINĂ (XVII)

SUMARUL BLOGULUI 
   

TEOLOGIA MISTICĂ  
ȘI DOGMATICĂ (1)
  
1. Teologie și mistică
  
După ce am arătat care sînt temeiurile și izvoarele creștinismului, a venit vremea să pătrundem, în mod mai sistematic și mai apropundat, în doctrina creștină. Capitolul pe care-l deschidem acum este cel mai important al acestui curs elementar, el constituindu-se într-un compendiu de teologie dogmatică ortodoxă, dar și cu elemente de teologie simbolică (privind diferențele de abordare dintre confesiuni). Vom căuta să evităm pe cît posibil, consecvenți scopului modest pe care ni l-am propus (orientarea generală a unui public larg), excesul de detalii sau limbajul hiperspecializat (de care se abuzează uneori în teologia „oficială”).  
Înainte de a prezenta, din perspectiva noastră ortodoxă, conținutul dogmatic al teologiei creștine, se cuvine să precizăm înțelesul a trei termeni fundamentali, cu care vom lucra curent în continuare: teologie, mistică și dogmă.
  
*
   
Teologie înseamnă literal „știința despre Dumnezeu”: din gr. theos, „(dumne)zeu” și loghia, „știință”, „vorbire despre” (de la logos, „cuvînt”, „rațiune”). Teologia ne vorbește despre Dumnezeu atît în ființa, cît și în lucrările Lui; ea nu se întemeiază însă, precum celelalte „vorbiri” (discursuri) omenești, atît pe observațiile și raționamentele minții noastre (care are un rol secundar în discursul teologic), ci pe datele revelației dumnezeiești. Teologia reprezintă formularea justă și sistematică a adevărurilor religioase, fiind însă, în același timp, „nu numai un mod de cunoaștere și contemplație, ci și un mod de comunicare, de interpretare și de comuniune” (Ion Bria, op. cit., p. 7). 
Catolicismul și protestantismul au tendința de a desprinde speculația teologică de trăirea mistică, făcînd exces de raționalism (ca în vechea „scolastică” sau ca în mai noua „teologie dialectică”) și ajungînd să coboare teologia pînă la un soi de filosofie religioasă uscată, pedantă și formalistă (tendință care, din păcate, a pătruns în ultimele secole, în diferite grade, și în învățămîntul teologic ortodox).  
Aici trebuie să fim bine înțeleși: teologia nu trebuie confundată cu mitologia, nici cu teosofia gnostică, nici cu metafizica, nici cu filosofia religioasă. Gîndirea mitică și mitologia aferentă acesteia reprezintă un stadiu pre-teologic în istoria religioasă. El caracterizează religiile arhaice sau primitive, lipsite de preciziuni dogmatice și de armătură teoretică, reducîndu-se la adevăruri și practici mistice elementare, în care divinul este adeseori copleșit de omenesc, iar uneori chiar de diabolic. Mitul atestă un sentiment obscur al sacrului, mișcîndu-se între fantezia plăsmuitoare a omului și intuiția haotică a unor adevăruri tainice, supraomenești. Mitologia atestă o viață religioasă pre-revelațională, pe care creștinismul teologic nu și-o mai poate asuma. Sfîntul Apostol Pavel, unul dintre pilonii gîndirii creștine, spune limpede: „Iar de basmele cele lumești și băbești ferește-te și deprinde-te cu credința cea adevărată!” (I Timotei 4, 7; subl. n.). O sminteală care vine în prelungirea gîndirii mitice și magice, complicîndu-se însă cu speculații filosofice și chiar științifice, este și gnosticismul teosofic, un fel de mixtum compositum speculativ și fantezist, întruchipat pentru lumea modernă mai ales în teozofie, în antropozofie și în new-age-ismul de dată mai recentă, precum și în doctrinele și ritualurile masonice (care maimuțăresc inițierea de tip religios, dar în slujba unor mize nereligioase). Ispitele spiritului filosofic au dus, pe de altă parte, la așa-numita metafizică, demers explicativ de intenție totalizatoare al minții omenești, dincolo de orice credință și bază dogmatică. Faptul că adesea apar convergențe între teologie și metafizica filosofică nu trebuie să ne înșele: chiar dacă ating aceleași probleme, teologia este bazată pe revelație și pe tradiție, în vreme ce metafizica se bazează numai pe rațiunea omenească, filtrată prin sensibilitatea subiectivă a diferiților cugetători; dogma, care este esențială teologiei (și despre care vom vorbi mai pe larg în subcapitolul următor), repugnă oricărui metafizician consecvent cu sine însuși. Se poate întîmpla cel mult să se vadă în dogmă o posibilă „metodă” de cunoaștere filosofică între altele, fără nici o legătură necesară cu conținutul teologic propriu-zis (ca în cazul lui Lucian Blaga, filosoful „eonului dogmatic”). În ce privește filosofia religioasă, ea este un fel de compromis speculativ între teologia mistică și metafizica filosofică: un fel de gîndire liberă în marginea unor dogme relativizate sau prost înțelese, față de care filosoful tinde să-și afirme punctul de vedere „original”. Sau, altfel spus, metafizicianul își proclamă exclusivist propriile adevăruri, filosoful religios (re)interpretează personal adevărurile revelate, în vreme ce teologul, plasat principial în afara „cercului vicios” al filosofării autonome, nu face decît să păzească și să administreze o sumă de adevăruri veșnice, mișcîndu-se smerit în liniile de forță ale tradiției dogmatice și interzicîndu-și orice „aventură” de ordin strict subiectiv. Dacă ar fi să exemplificăm cu nume ilustre din gîndirea românească, metafizicieni au fost un Lucian Blaga sau un Constantin Noica, filosofi religioși un Nae Ionescu sau un Mircea Eliade, iar teologi propriu-ziși un Nichifor Crainic sau un Dumitru Stăniloae. Astfel de distincții sînt absolut necesare pentru a păzi „dreapta învățătură”, ortodoxia noastră tradițională, evitînd amestecul nelegitim între domeniul religiei și cel al culturii, în speță confuzia între teologie și filosofie. Oricît de vii și de interesanți ar fi (și sînt nu o daă) metafizicienii sau filosofii religioși, dreptcredinciosul nu-i poate avea, în materie religioasă, drept „călăuze” garantate decît pe adevărații teologi sau pe cei care își asumă cu modestie rigorile teologiei, chiar dacă aceștia vor fi mai puțin... „spectaculoși” (Biserica nu urmărește „să facă senzație”, ci să zidească în duhul lui Hristos). Căci și aici avem un limpede avertisment apostolic: „Luați aminte să nu vă fure cineva mințile cu filosofia și cu deșarta înțelepciune din predania omenească, după stihiile lumii și nu după Hristos!” (Coloseni 2, 8; cf. și I Timotei 6, 20). 
Spre deosebire de catolicism (și de creștinismul apusean în genere), Ortodoxia consideră teologia în raport permanent și necesar cu experiența mistică (în gr. mystikos, „secret”, „tainic”); mistica înseamnă trăirea duhovnicească a misterului, a tainei, legătura vie cu Dumnezeu; teologul autentic trebuie să fie, înainte de toate, un „înduhovnicit”. Cine știe să se roage, acela este teolog adevărat, spune și repetă literatura patristică. Deoarece rugăciunea cea desăvîrșită – pe care nu mulți ajung să o stăpînească pe deplin – aduce cu sine lumina harului sfințitor, ca una ce-i făcută „în duh și în adevăr” (Ioan 4, 23). Trebuie să stăpînim teologia „pe dinăuntru”, căci cine o consideră doar „pe dinafară” riscă să o prefacă într-o simplă varietate a gîndirii filosofice, ceea ce ar însemna o inadmisibilă confuzie de planuri. Numai credinciosul luminat de rugăciune are o bună întîlnire cu teologia, are îndreptățirea de a vorbi despre Dumnezeu, căci la el cugetarea și trăirea sînt una. Necredinciosul (ateul) sau răucredinciosul (ereticul) nu pot face teologie reală, nu pot teologhisi, căci „nimic nu e mai sărac decît cugetarea care, stînd afară de Dumnezeu, filosofează despre Dumnezeu” (Filocalia românească, vol. 1, ed. 1946, p. 341). De aceea, „purtătorii cei mai importanți ai experienței religioase și ai adevăratei teologhisiri sînt Sfinții – oameni care prin smerenie și iubire au renunțat la sinea lor spre a se regăsi în Hristos și în aproapele” (a se vedea, în întregime, utilul studiu introductiv al părintelui Vasile Răducă la prima versiune românească a cărții lui Vladimir Lossky atît de grăitor intitulate Teologia mistică a Bisericii de Răsărit). „În tradiția răsăriteană – arată Vl. Lossky (trad. rom. cit., pp. 36-37) – nu s-a făcut niciodată o distincție netă între Mistică și Teologie, între trăirea personală a tainelor dumnezeiești și dogma afirmată de Biserică [...]. Departe de a fi opuse, Teologia și Mistica se sprijină și se întregesc una pe alta. Una este cu neputință fără cealaltă: dacă trăirea mistică este o punere în valoare personală a conținutului credinței comune, Teologia este o expresie spre folosința tuturor a ceea ce poate fi încercat de fiecare. În afara adevărului păstrat de Biserică în totalitatea ei, experiența personală ar fi lipsită de orice siguranță, de orice obiectivitate; ar fi un amestec de adevăr și de minciună, de realitate și de iluzie – «misticism» în sensul peiorativ al cuvîntului. Pe de altă parte, învățătura Bisericii nu ar avea nici o înrîurire asupra sufletelor dacă nu ar exprima o trăire oarecum lăuntrică a adevărului dat într-o măsură diferită fiecărui credincios”. 
Același Vladimir Lossky, unul dintre cei mai importanți teologi ortodocși ai secolului XX, insistă asupra caracterului „apofatic” sau „negativ” al teologiei răsăritene (pe urmele Teologiei mistice a Sfîntului Dionisie Pseudo-Areopagitul). Conform învățăturii areopagitice (întărite de multe alte locuri patristice), există „două căi teologice cu putință: una procedează prin afirmații (Teologia catafatică sau pozitivă), iar cealaltă prin negații (Teologia apofatică sau negativă)”. Mai degrabă putem spune însă ce nu este Dumnezeu decît ce este El. Nici o afirmație făcută de om, conform logicii și limbajului său, nu se potrivește cînd e vorba despre Dumnezeu. Știm că Dumnezeu este în chip absolut, dar acest a fi dumnezeiesc nu se aseamănă cu nimic din ființa acestei lumi. Dumezeu este dincolo de tot ceea ce există, de tot ceea ce este posibil în mod obișnuit. Dumnezeu nu este nimic din ceea ce poate fi experimentat senzorial și afirmat rațional. „Spre a ajunge la El ar trebui negat tot ceea ce este mai prejos de El, adică tot ceea ce există [...]. Tocmai prin necunoaștere (agnosía) ajungem să cunoaștem pe Acela Care este mai presus de toate obiectele cunoștințelor cu putință [nouă]. Procedînd prin negații, ne ridicăm de la treptele cele mai de jos ale ființei pînă la culmile sale, îndepărtînd în mod progresiv tot ceea ce poate fi cunoscut, spre a ne putea apropia de Cel Necunoscut în întunericul necunoașterii absolute. Căci după cum lumina – și mai ales o lumină prisositoare – face nevăzut întunericul, tot așa cunoașterea făpturilor – și mai ales prisosul de cunoaștere – desființează necunoașterea, care este însă singura cale de a ajunge la Dumnezeu în Sine” (ibidem, pp. 54-55). Apofatismul creștin preface speculația rațională într-o contemplare mistică a Sfintei Treimi. 
Aceste subțirimi de gînd și de expresie nu trebuie să sperie. Ne vom obișnui treptat cu acest limbaj antinomic al literaturii mistice și dogmatice. Trebuind să exprime inexprimabilul, „de-negrăitul”, limbajul acesta este obligat la surprinzătoare temerități. Teologia creștină reprezintă, mai ales în rădăcinile ei ortodoxe, cea mai înaltă și mai sublimă aventură a spiritului și limbajului omenesc. Sigur că noi, din necesități așa-zicînd didactice, vom căuta să simplificăm pe cît cu putință lucrurile, fără a le trăda însă esența. 
Nu trebuie să se înțeleagă cumva că teologia creștină ar fi „irațională”. Ea nu contestă rațiunea, dar îi constată limitele și o depășește pe cale mistică. Nu este irațională sau antirațională, ci suprarațională. Raționalismul și iraționalismul sînt două extreme ale gîndirii omenești autonome, extreme de care teologia se îndepărtează deopotrivă. Teologia creștină prețuiește rațiunea, dar nu ca „izvor” sau „sediu”, ci doar ca „treaptă intermediară” sau ca „vehicul” al adevărului. Rațiunea este utilă, dar insuficientă. Adevărul rezidă, pentru teolog (și pentru omul credincios în genere), în dogmele revelate, care transcend rațiunea și se cer asumate prin credință. 
Tot așa, teologia creștină se ține departe și de alte două extreme (ca să nu zicem „fundături”) ale gîndirii omenești: idealismul (conform căruia numai „spiritul” sau „ideile” ar exista în mod real) și materialismul (care afirmă doar existențaa reală a materiei, activitatea spirituală fiind văzută doar ca o „funcție” a acesteia!). Religia creștină opune acestor unilateralizante concepții filosofice spiritualismul său rodnic și cuprinzător; sau, mai exact spus, realismul său spiritual. „Spiritul e afirmat, materia e netăgăduită. Numai că spiritul e primordial și exercită asupra materiei primatul său patern. Ordinea cosmică, în toată divina ei frumusețe, nu e opera hazardului, ci opera spiritului care dă formă pastei amorfe a materiei. Bucată vie de univers, rezumînd întreaga minune a existenței, omul nu este nici umbra iresponsabil spînzurată de idee, dar nici iresponsabilul animal redus la ritmul mecanic al determinismului materialist. El e trup din materie și spirit din divinitate [...], deplin responsabil de actele lui. Doctrina spiritualistă, cuprinzînd în amploarea ei fără egal cele două elemente ale vieții, ținînd seama, prin urmare, de cele două naturi ale aceleiași realități, e doctrina realismului creștin” (Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, ed. cit., p. 34). 
Sînt interesante, cu privire la problema întîietății spiritului sau materiei, atît de naiv exacerbate astăzi, cuvintele atribuite lui Iisus într-un text apocrif (Evanghelia după Toma, 29): „Dacă spiritul a zămislit materia, aceasta este o minune. Dar dacă materia a zămislit spiritul, aceasta este o minune a minunilor! Numai că mă întreb, mirîndu-mă: De unde atîta bogăție într-atîta puținătate?!”. 
Spiritul și materia au amîndouă existență reală și sînt bune în sine, ne învață creștinismul, numai că spiritul este primordial și supraordonat materiei, reprezentînd „calitatea” care guvernează „cantitatea” sau „superiorul” care guvernează „inferiorul”. Dar spiritul nu este doar cauza primă, ci și scopul ultim al realului. Materia (ceea ce, prin păcat, a devenit „stricăcios” în noi) va fi „înghițită”, transfigurată de spirit (ceea ce este „nestricăcios”) în perspectiva eshatologiei creștine (a se vedea I Corinteni 15, mai ales 52-54). Acesta este și unul dintre înțelesurile termenului de înduhovnicire/spiritualizare: transfigurarea materiei prin duh. 
Așadar, teologia mistică este suprarațională și duhovnicească, întemeindu-se pe dogmele de credință revelate și folosindu-se de rațiunea comună numai din necesități de expunere. E bine să avem în vedere observația Sfîntului Ioan Damaschin (Dogmatica, trad. rom. cit., pp. 4-5): „Căci cel ce vrea să vorbească sau să audă despre Dumnezeu trebuie să știe în chip clar că în această privință nu sînt toate inexprimabile și nici toate exprimabile, nici toate incognoscibile și nici toate cognoscibile. Altceva este cognoscibilul și altceva exprimabilul, după cum altceva este vorbirea și altceva cunoașterea. De aceea nu pot fi exprimate cu claritate multe din cele ce se înțeleg în chip tainic despre Dumnezeu, ci sîntem siliți să exprimăm lucrurile care sînt mai presus de noi în felul nostru omenesc de a vorbi” (subl. n.). (Va urma)
  
Răzvan CODRESCU
  
Mai puteți citi pe acest blog:
  

vineri, august 26, 2016

DANTE, «PARADISUL», CÎNTUL IV

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME
  
Divina Comedie a lui Dante Alighieri  
în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu 



După ce am publicat traducerea Infernului (2006) și am încheiat traducerea Purgatoriului (2013), căreia îi rămîn dator cu notele și comentariile, am avut din ce în ce mai puțin timp pentru lucrul la Divina Comedie. În tot acest răstimp, n-am mai apucat să traduc decît primele trei cînturi din Paradis, postate deja pe blog. Revin acum, după aproape un an, cu traducerea Cîntului IV (și sper să definitivez cît de curînd și noua versiune românească a Cîntului V).



PARADISUL 

Cîntul IV
   
Aflați pe mai departe în Primul Cer (al Lunii), Beatrice și Dante continuă discuția din cîntul anterior. Beatrice ghicește două întrebări care-l frămîntă pe Dante, dar pe care acesta se codește să i le pună: îl lămurește asupra doctrinei platonice a presupusei reîntoarceri a sufletelor la stele (expuse în dialogul Timaios) și îi explică de ce nu-i deplin în eternitate meritul celor ce și-au călcat, siliți de alții, juruințele (pornind de la istoria Piccardei și Constanței, relatată în cîntul precedent). Spusele Beatricei sînt asemănate cu unduirea unui rîu sfînt, ieșit din izvorul tuturor adevărurilor (Dumnezeu, Adevărul suprem): Cotal fu l’ondeggiar del santo rio/ ch’uscí del fonte ond’ogni ver deriva... (vv. 115-116). În finalul cîntului (vv. 136-138), Dante formulează o nouă întrebare care-i frămîntă cugetul (dacă se poate răscumpăra, în cumpăna judecății divine, prin alte fapte bune încălcarea silită a unor legăminte). Răspunsul îl va primi în cîntul următor, unde Beatrice îi va dezvălui și motivul pentru care frumusețea ei devine tot mai strălucitoare (a se vedea mai ales finalurile cînturilor al treilea și al patrulea). Ea se vădește tot mai mult ca întruchipare a Teologiei, călăuzitoare spre marele și unicul Adevăr. 

1 Cum între două feluri de mîncare
ce-i plac un om s-aleagă ar avea 
și, pîn să guste, ar flămînzi mai tare; 
4 și cum s-ar teme-un miel de-a nu cădea, 
între doi lupi lihniți de foame, pradă, 
sau între două ciute o cățea, 
7 la fel și eu nici laudă, nici sfadă 
nu merit că tăcui, fiind silit 
de îndoita gîndului iscoadă. 
10 Tăceam, dar ce voiam să știu vădit 
pe chip purtam și întrebarea clară 
mi-era mai mult decît de-aș fi grăit.  
13 Făcu Beatrice ca odinioară, 
profetul Daniel, cînd potolise 
a lui Nabuco furie amară; 
16 „Eu bine văd cum te-mboldesc”, îmi zise, 
„și o dorință, și-alta, dar ți-e greu 
să le dai glas în întrebări deschise. 
19 Îți zici: «De am voință dreaptă eu, 
de ce prin sila altuia să-mi fie 
scăzut un merit care este-al meu?».  
22 Prilej de îndoială-ți mai e ție 
că sufletele s-ar întoarce-n stele, 
așa cum știi că Platon însuși scrie. 
25 La fel atîrnă-n cugetu-ți de grele 
acestea două și-am să-ncep cu care 
mai plină-i de otravă dintre ele. 
28 Nici ceata serafimilor cea mare, 
nici Moise, Samuel sau care vrei 
dintre Ioani, ba nici Maria n-are 
31 în vreun alt cer sălaș decît acei 
ce-au apărut acum privirii tale, 
nici nu-i veleat aparte pentru ei, 
34 ci toți frumos întîiul din ocoale 
îl fac, și-n dulcea viață-s osebiți 
prin cît dă Duhul harurile sale. 
37 Ți se-arătară-aici nu că-s sortiți 
acestei sfere, ci ca semn că-n cer 
pe-o treaptă mai de jos sînt rînduiți. 
40  Așa vădite vouă vi se cer 
aceste lucruri, căci a voastră minte 
doar prin simțiri se-nalță spre mister. 
43 De-aceea și-ale Bibliei cuvinte 
pe Dumnezeu cu mîini și cu picioare 
îl zugrăvesc, dar tîlcul lor e-altminte; 
46 Biserica umani la-nfățișare 
pe Mihail și Gavriil i-arată, 
ca și pe cel lui Tobie vindecare, 
49 Ce spuse Platon prin Timeu odată 
asemeni nu-i cu ce se vede-aci, 
cît spusa chiar și-o crede-adevărată: 
52 că-ntors la stele sufletul ar fi, 
de unde crede el c-ar fi ieșit 
atunci cînd firea formă-i dărui. 
55  Dar dacă altfel el va fi gîndit 
decît în vorbe-a spus, atunci se poate 
să-l judecăm în pripă și greșit. 
58 De înțelege c-au aceste roate 
asupra firii noastre-nrîurire, 
cu arcul lui spre adevăr el bate. 
61 Rău înțeles, pricinui smintire, 
așa că Jupiter, Mercur sau Marte 
le-a botezat naiva omenire. 
64 A doua-ți îndoială-i de departe 
mai puțin rea și-otrava ei de mine 
cărarea minții tale n-o desparte.  
67 Dacă dreptatea proniei divine 
nedreaptă omeneștii minți îi pare, 
smintelii-n ajutor credința-i vine. 
70 Dar ca să poată-a voastră cugetare  
pătrunde adevărul, cum rîvnești, 
ți-oi împlini fireasca așteptare. 
73 De-i silă-atunci cînd să te-mpotrivești  
nu-i nici un chip acelui ce ți-o face, 
acestor duhuri scuză nu găsești; 
76 căci voia nu se-nmoaie de-i tenace,  
la fel cum focu-n sus prin firea lui 
răzbește,-oricît nu-l lasă vîntu-n pace. 
79 Or, dacă voia neclintită nu-i, 
complice-ajunge; cum și-acestea fură, 
ne-ntoarse-n sînul sfintei cetățui. 
82 De le-ar fi fost voința pe măsură,  
cum fu a lui Lorenzo pus pe jar, 
sau a lui Mucius în osînda-i dură, 
85 le-ar fi-mboldit, de cum scăpară, iar   
spre-acel sălaș din care-au fost răpite; 
dar voie-așa de tare-i lucru rar. 
88 Aceste vorbe-n cugetu-ți primite 
de-au fost cum se cuvine, cad cu ele 
părerile și-n alte dăți greșite. 
91 Dar stă acum vederea să-ți înșele 
și altceva, ce singur n-ai putea 
să deslușești fără eforturi grele. 
94 Eu te-am încredințat cu spusa mea   
că a minți nu poate-un duh ferice, 
căci dat îi e lîngă-Adevăr să stea; 
97 ci-apoi Piccarda-ai auzit ce zice, 
că vălul drag Constanța și-l ținu, 
ceea ce pare a mă contrazice.  
100 Se-ntîmplă-adesea, frate, ca să nu 
pățești vreun rău, s-ajungi a săvîrși 
ceva necuvenit de-a face tu; 
103 ca Alcmeon, ce ruga-i împlini 
tatălui său și mama și-o ucise, 
ajuns din milă nemilos a fi. 
106 Vreau să pricepi, acestea fiind zise, 
că sila și voința cînd fac casă, 
greșelii scuze nu-i mai sînt permise. 
109 Voința absolută nu se lasă; 
iar de se lasă, e că teamă are 
că altfel poate și mai rău să iasă. 
112 Piccarda zice de voința care 
e absolută, eu – de ceealaltă, 
și-adevărat grăit-am fiecare”. 
115 Așa văzui eu rîul sfînt cum saltă, 
din vîna adevărului ceresc, 
și-aflai la toate deslușire-naltă. 
118 „O, tu, mireasă”, prins-am să grăiesc,  
„a Mirelui divin, ce prin cuvinte 
mă faci cu prisosință să trăiesc, 
121 n-am eu iubire-adîncă și fierbinte 
spre-a-ți mulțumi pe cît mă mulțumești; 
dar răsplătească-ți Domnul slavei sfinte. 
124 Văd bine-acum că minții omenești    
îi poate fi cu-adevărat lumină 
doar adevărul tainelor cerești. 
127 Se-așează-n el ca fiara-n vizuină, 
cum l-a ajuns; și să-l ajungă poate: 
altminteri nu-i dorință-n noi să țină. 
130 Din el, ca un vlăstar ce capu-l scoate,    
se naște și-ndoiala; și-i firesc 
să calci pe culmi și să le-ntreci pe toate. 
133 Aceasta ghes îmi dă să îndrăznesc, 
cu plecăciune, doamnă, o-ntrebare 
să vă mai pun, cu care mă trudesc. 
136 Aș vrea să știu: poți să răscumperi oare    
un vot călcat c-o  faptă virtuoasă, 
spre-a cumpăni cereștile cîntare?”. 
139 Atît mă aținti de drăgăstoasă 
Beatrice cu privirile-i divine 
încît simții puterea cum mă lasă, 
142 parcă pierdut, cu ochii-n jos, de sine.



Mai puteţi citi pe acest blog: 
  
* Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu) 
* "Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Intermezzo liric: Dante (Vita Nuova, XXVI) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIV (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, XXV (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVI (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIX (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXX  (versiunea Răzvan Codrescu)  
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXI (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXII (versiunea Răzvan Codrescu)  
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul I (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul II (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul III (versiunea Răzvan Codrescu)