miercuri, iulie 26, 2017

„APOCALIPSA” ȘI ESHATOLOGIA CREȘTINĂ

SUMARUL BLOGULUI 
   
  
Eshatologia este ansamblul credințelor și învățăturilor mitico-religioase privitoare la realitățile ultime (gr. eshaton înseamnă „sfîrșit, final, limită”): sfîrșitul unui „ciclu cosmic”, „sfîrșitul istoriei” sau „sfîrșitul lumii” în general. 
Eshatologia creștină are un conținut propriu, revelat, care o deosebește de toate celelalte viziuni eshatologice (chiar dacă înglobează și unele elemente precreștine, prin intermediul apocalipticii iudaice).
În Simbolul Credinței mărturisim că Iisus Hristos „iarăși va veni cu slavă, să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfîrșit”. Aceasta este A Doua Venire, numită îndeobște parousia Domnului. În grecește, cuvîntul înseamnă „prezență”; vom înțelege deci prin parousia, în sens strict, „prezența plină de slavă a lui Iisus Hristos întru împărăția Sa de la sfîrșitul veacurilor”, chiar dacă ea este parțial experiată încă de aici, în viața duhovnicească de după Hristos [1]. A doua Venire se deosebește de cea dintîi (viața pămîntească a Mîntuitorului, așa cum o cunoaștem din Evanghelii) atît prin scopul, cît și prin caracterul ei: prima dată a venit pe pămînt pentru umilință (chenoza), pe cînd a doua oară va veni întru slavă; prima dată a fost judecat de oameni (judecata iudeo-romană de dinaintea răstignirii), pe cînd a doua oară îi va judeca El pe oameni, după cum este scris: „Toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5, 22). Învierea morților și parousia finală nu se pot disocia decît din necesități discursive; altminteri ele alcătuiesc o unică realitate eshatologică, deopotrivă complexă și indivizibilă. 
Referințe eshatologice sînt presărate în multe alte locuri din Sfînta Scriptură, dar scenariul cel mai complet se află în viziunea finală a lui Ioan. Apocalipsa (gr. apokalypsis, lat. revelatio – „descoperire, dezvăluire, revelație”), ce încheie Sfînta Scriptură, a fost introdusă în canonul biblic creștin mai tîrziu decît celelalte cărți, abia în secolul IV, după îndelungi dispute în sînul Bisericii (nu face, de altfel, obiectul lecturilor liturgice). S-a considerat că obscuritățile ei – altminteri specifice limbajului vizionar al profețiilor – ar putea produce sminteli printre creștinii mai puțin avizați teologic, temere care, în timp, s-a dovedit justificată, căci multe secte mai vechi sau mai noi s-au întemeiat pe răstălmăcirea sau interpretarea arbitrară a unora dintre versetele acestei scrieri. Mai ales capitolul 20 al cărții a dat naștere unor interpretări greșite și primejdioase (hiliasmul sau milenarismul), potrivnice învățăturilor Bisericii. Pînă astăzi se recomandă ca ea să fie citită și interpretată cu îndrumare potrivită, în duhul, iar nu în litera ei.  
N-au lipsit și nu lipsesc, desigur, nici aprigii contestatari. Prevalîndu-se tendenţios de contextul destul de vast al aşa-numitei „literaturi apocaliptice” evreieşti (tratate global – de la Cartea lui Daniel pînă la apocalipsele apocrife „iudeo-creştine” – ca fabulaţie axată pe procedeul denumit vaticinium ex eventu [2]), critica ştiinţifică (în speţă, istorică şi filologică) ajunge să conteste nu numai autenticitatea Revelaţiei, dar chiar şi paternitatea scrierii. Astfel, nu numai că s-a contestat identitatea dintre autorul Apocalipsei şi cel al Evangheliei a patra, nu numai că s-a reluat ipoteza mai veche a atribuirii scrierii unui obscur „presbiter Ioan”, dar s-a căutat şi contestarea unităţii ei, fiind prezentată ca o cîrpeală inabilă din petece diverse, în cadrul unei aşa-zise „şcoli ioaneice” (căreia i-ar aparţine de fapt toate textele neotestamentare puse pe seama Apostolului Ioan) – cursă perversă, în care se întîmplă să cadă cîteodată şi un anumit scolasticism ortodox de contaminare occidentală (cum este cazul cărții din 1994 a teologului grec Savvas Agouridis, Comentariu la Apocalipsă [trad. rom. Ed. Bizantină, Bucureşti, 1997]). 
Dacă primii creştini credeau că sfîrşitul lumii era iminent, nici mai tîrziu n-au lipsit supoziţiile mai mult sau mai puţin panicarde, iar „febra milenaristă” a marcat semnificativ nu doar lumea medievală a anului 1000 (a se vedea, între altele, studiile clasice ale lui H. Focillon sau G. Duby [3]), dar şi lumea „postmodernă” din pragul anului 2000 [4]. Cine dintre cei născuți în plin secol XX n-a auzit măcar o dată în viaţă vorba aceea proastă, de uz popular, cum că „două mii de ani nu vor trece, dar nici două mii de ani nu se vor împlini”? 
Scenariul eshatologic creștin începe cu „semnele apocaliptice”, asupra cărora Hristos avertizează în Evanghelii. Să-l urmăm, de pildă, pe Luca: „Iar cînd veţi auzi de războaie şi de răzmeriţe, să nu vă înspăimîntaţi; căci acestea trebuie să fie întîi, dar sfîrşitul nu va fi curînd. [...] Se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie. Şi vor fi cutremure mari şi, pe alocurea, foamete şi ciumă şi spaime şi semne mari din cer vor fi. Dar, mai înainte de toate acestea, îşi vor pune mîinile pe voi şi vă vor prigoni, dîndu-vă în sinagogi şi în temniţe, ducîndu-vă la împăraţi şi la dregători, pentru numele Meu. Şi va fi vouă spre mărturie. [...] Şi vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pămînt spaimă întru neamuri şi nedumerire din pricina vuietului mării şi al valurilor. Iar oamenii vor muri de frică şi de aşteptarea celor ce au să vină peste lume, căci puterile cerurilor se vor clătina. Şi atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă multă. [...] Şi le-a spus o pildă: Vedeţi smochinul şi toţi copacii: Cînd înfrunzesc aceştia, văzîndu-i, de la voi înşivă ştiţi că vara este aproape. Aşa şi voi, cînd veţi vedea făcîndu-se acestea, să ştiţi că aproape este împărăţia lui Dumnezeu” (a se vedea întreg capitolul 21; de asemenea, capitolul 24 de la Matei și capitolul 13 de la Marcu). 
Răzvrătirea stihiilor este direct proporțională cu haosul moral (sminteli de tot felul, proorocii mincinoase, răcirea iubirii, lepădarea de credință).  
Apoi evenimentele se precipită, groaza și durerea devenind de nesuportat: „Și în zilele acelea vor căuta oamenii moartea și nu o vor afla; vor dori să moară, însă moartea va fugi de ei” (Apocalipsa 9, 6). „Atunci vor începe să spună munților: Cădeți peste noi! Iar dealurilor: Acoperiți-ne!” (Luca 23, 30; a se vedea și Isaia 2, 19, sau Apocalipsa 6, 16). „Căci va fi atunci strîmtorare mare, cum n-a mai fost de la începutul lumii pînă acum și nici nu va mai fi. Și de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un trup; dar, pentru cei aleși, se vor scurta acele zile” (Matei 24, 21).  
În legătură cu „semnul Fiarei” și venirea Antihristului – enigmatică întruchipare a răului, pomenită cu acest nume în epistolele apostolice, iar în alte locuri prezentată metaforic, ca „urîciunea pustiirii” din Daniel și din textele evanghelice, sau ca „fiara” ce are drept număr/nume 666, conform Apocalipsei 13, 18 [5] – îmi îngădui un citat mai amplu din Pr. Ioan Sorin Usca, Prof. Ana Usca, Tîlcuirea Apocalipsei de la Sfinții Părinți pînă în zilele noastre (Ed. Christiana, București, 2007, pp. 123-126): 
„[Apocalipsa] 13, 16-17: «Şi pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei liberi şi pe robi îi face să-şi pună semn pe mîna lor cea dreaptă sau pe frunte, încît nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără numai cel ce are semnul: numele Fiarei sau numărul numelui Fiarei».
«Să nu poată cumpăra sau vinde»: oamenii vor fi constrînşi (şi) economic să se împotrivească lui Hristos şi să se închine Fiarei. «Semnul e probabil o aluzie la monedele care purtau efigia, numele şi însemnele împăratului» [6]. În timp, semn poate deveni orice efigie similară, aparţinînd puterii secularizate. «Numărul numelui Fiarei»: «Evreii şi Grecii din antichitate obişnuiau uneori să convertească fiecare literă sau consoană a unui nume propriu în valoarea ei numerică din alfabetul respectiv şi să facă un total; nume încifrat» [7]. 
Slujitorul lui Antihrist «se va nevoi să pună peste toţi numele cel pierzător al potrivnicului şi înşelătorului: pe mîna lor cea dreaptă, ca să taie lucrarea celor drepte şi bune; iar pe frunte, pentru a-i învăţa pe cei amăgiţi să fie îndrăzneţi întru înşelăciune şi întru întunecare. Dar numele [Antihristului] nu va fi primit de cei însemnaţi pe faţă cu lumina cea dumnezeiască. Şi numele fiarei se va vesti peste tot celor ce vor cumpăra şi celor ce vor vinde, încît cei ce nu-l vor primi vor suferi moarte cumplită [8], din lipsa celor trebuincioase» [9]. 
[Apocalipsa] 13, 18: «Aici e înţelepciunea! Cine are pricepere, să socotească numărul Fiarei; că e număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase». 
«666»: «Pe seama acestui număr s-au făcut numeroase speculaţii, fiecare în funcţie de alfabetul şi maniera în care se operează calculul. Cea mai probabilă rămîne aceea care, în valorile numerice ale alfabetului ebraic, îl indică pe Caesar Neron, împăratul Romei, primul mare persecutor al creştinilor: QSR [10] = 100 + 60 + 200; NRON [11] = 50 + 200 + 6 + 50; totalul: 666. Semnificaţia poate fi însă şi de ordin mai general: [numărul] 7 (simbolul perfecţiunii) minus 1 = simbolul imperfecţiunii [12], repetat de trei ori în 666 [maximum de imperfecţiune – n. n.]; acest număr îl poate desemna pe omul total imperfect, pe cel ce întruchipează tot ce este mai rău. În cazul lui Nero (sau Neron), el poate fi persoana istorică reală, dar şi arhetipul celor ca el de-a lungul istoriei» [13]. «În Apocalipsă, [numărul] şase ar avea o semnificaţie clar peiorativă; şase ar fi numărul păcatului. Şase este şi [numărul] lui Nero, al şaselea împărat roman. […] [Iar numărul 666] reprezintă suma valorilor numerice atribuite unor litere. El îl desemnează pe Cezarul Nero (dacă socotim după literele ebraice) sau pe Cezarul-zeu (după cele greceşti); putem universaliza această denumire, căci istoria continuă după moartea personajului istoric Nero, apărînd alţi şi alţi Neroni, şi putem privi numărul Fiarei drept un simbol al puterii sau al statului divinizat» [14]. 
Despre aceeaşi problemă, dar cu accente diferite: «Atît vechii Iudei, cît şi Grecii, întrebuinţau pentru scrierea numerelor literele alfabetului. Astfel, un nume propriu putea fi exprimat prin suma pe care o reprezintă literele numelui său luate ca numere. Dar o sumă a literelor luate ca numere poate varia, după semnele care se adaugă literelor pentru a arăta sutele sau miile. De aceea, identificarea unui nume cu ajutorul numerelor care îl reprezintă este de cele mai multe ori nesigură. În afară de acestea, deosebirile între exprimarea numelor ebraice şi a celor greceşti aduc alte dificultăţi» [15]. În concluzie, cel mai prudent este să vedem în 666 maximum de imperfecţiune, fiind riscant a-l aplica unui nume sau altuia, potrivirea putînd fi forţată. [...]  
Ca şi «pecetea», acest «număr» s-ar putea ca, de la o epocă la alta, să se refere la alte realităţi, urmînd ca cei ce au discernămînt să cîntărească permanent asupra celor ce trebuie ocolite”.
În urmă „se va arăta pe cer semnul Fiului Omului [probabil Sfînta Cruce – n. n.] și vor plînge toate neamurile pămîntului și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă” (Matei 24, 30). Aceasta este A Doua Venire, marele kairós („momentul potrivit”, „plinirea vremii”) despre care Domnul a spus: „Iar de ziua și de ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24, 36; la fel Marcu 13, 32 și Luca 17, 20), în sensul că este o taină zăvorîtă în Dumnezeu, iar orice speculații în privința ei sînt inutile și neavenite.
Acesta este contextul în care va avea loc obșteasca înviere (cînd, după cuvîntul Sfîntului Grigorie Palama, așa cum acum abia ne percepem sufletul din trup, atunci abia ne vom percepe trupul din suflet) și Judecata de Apoi: „Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieții, a fost aruncat în iezerul de foc” (Apocalipsa 20, 15). Este despărțirea „oilor” de „capre” (Matei 25, 32-33): primele (drepții) „de-a dreapta” lui Dumnezeu, în veșnicia luminii, iar celelalte (păcătoșii) „de-a stînga” Sa, în veșnicia întunericului („bezna cea mai din afară”, unde va fi „plîngerea și scrîșnirea dinților”).  
Cele vechi vor trece și toate se vor face noi; lumea se va primeni/transfigura „în lumina neînserată a Zilei a Opta”. Este Împărăția lui Dumnezeu în plinătatea ei finală și veșnică, pe care Ioan a văzut-o sub chipul „cetății sfinte” – „Noul Ierusalim” – ce se pogora din cer ca o mireasă gătită pentru Mirele ei (Hristos). În această cetate a slavei „nu va intra nimic pîngărit și nimeni care e dedat cu spurcăciunea și cu minciuna, ci numai cei scriși în Cartea Vieții Mielului”. Ea înseamnă, înainte de toate, comuniune permanentă și nemijlocită cu Dumnezeu, Lumina lumii: „Și templu n-am văzut în ea, pentru că Domnul Dumnezeu, Atotțiitorul, și Mielul este templul ei. Și cetatea nu are trebuință de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o și făclia ei este Mielul. Și neamurile vor umbla în lumina ei, iar împărații pămîntului vor aduce la ea mărirea lor. [...] Și vor aduce în ea slava și cinstea neamurilor”. Așa o zugrăvește Ioan (Apocalipsa, capitolul 21, cu unele completări în capitolul 22), în limbajul său metaforic și simbolic. Pe ea o pomenim în Rugăciunea Domnească („vie împărăția Ta”) și în Crez („viața veacului ce va să vie”). 
„«Chipul acestei lumi trece» (I Corinteni 17, 31), tinzînd către sfîrșitul ei. Întreaga percepție creștină a lumii este determinată de acest eshatologism; el nu privează această viață de valoarea ei, ci îi împrumută o justificare nouă și supremă” (Serghei Bulgakov, Ortodoxia, trad. rom. Ed. Paideia, București, 1994, p. 183). Creștinul trăiește timpul istoric în perspectiva veșniciei și își înțelege viața de aici ca anticameră a vieții de dincolo. Eshatologia creștină deschide spre un nou început: cel al Veșnicei Împărății (aionios basileia), în care Dumnezeu Se preamărește în toți și în toate. De aceea, scrie același teolog rus, „a doua venire a lui Hristos nu este numai îngrozitoare pentru noi (căci El va veni ca Judecător), ci și glorioasă, căci El va veni în slava Sa; și această slavă este deopotrivă preamărirea lumii și plenitudinea întregii creații” (ibidem, p. 186). De aceea Sfînta Scriptură se și încheie cu strigătul suprem al făpturii după Făcătorul ei: Maranatha! – „Vino, Doamne Iisuse!”. Amin.
  
Răzvan CODRESCU 

[1] Prezentînd învățătura Sfîntului Simeon Noul Teolog, Vladimir Lossky scria: „Sînt realitățile veacului viitor pe care le întrevedem aici, pe pămînt, în extaz la început, într-o comuniune constantă cu divinul la cei mai desăvîrșiți. [...] Totuși, această realitate nouă este prezentă în toți creștinii, căci ea nu este nimic altceva decît harul baptismal. [...] «Căci lumina strălucește deja în întuneric, ziua și noaptea, în inimile și în mințile noastre...»” (Vederea lui Dumnezeu, trad. rom. Ed. Deisis, Sibiu, 1995, pp. 133-134; iar la pp. 144-145 se precizează încă: „Vederea desăvîrșită a divinității, ce devine perceptibilă în lumina necreată care este divinitatea, e misterul «zilei a opta»; ea aparține veacului viitor, în care Îl vom vedea pe Dumnezeu față către față. Totuși, cei vrednici, cei ce se unesc cu Dumnezeu, ajung să vadă încă din această viață «Împărăția lui Dumnezeu venind cu putere», cum au văzut-o ucenicii pe Muntelele Taborului”). 
[2] „Profeţie plecînd de la eveniment” (cf., pentru o bună expunere pe scurt, studiul introductiv al lui Cristian Bădiliţă la volumul Apocalipsa lui Ioan în tradiţia iudeo-creştină, Ed. Humanitas, București, 1998, p. 57 şi urm.): autorul real, posterior evenimentelor relatate, pune mesajul său pe seama unui autor fictiv mult anterior evenimentelor respective, creîndu-se astfel aparenţa profeţiei. Pozitivismul neagă orice inspiraţie divină şi reduce totul la determinări umane interesate (ca în gîndirea de tip marxist). 
[3] Henri Focillon, Anul o mie, trad. rom. Ed. Meridiane, Bucureşti, 1971 (reed. 1993); Georges Duby, Anul 1000, trad. rom. Ed. Polirom, Iaşi, 1996. Pentru o cuprindere mai largă, cf. Norman Cohn, The Pursuit of the Millenium. Revolutionary Millenarians and Mystical Anarchists of the Middle Ages, ed. a III-a, Londra, 1970 (trad. fr.: Les fanatiques de l’Apocalypse, Paris, 1964; reed. 1983, cu adăugiri). 
[4] Cf., de pildă, „Apocalipsa şi anul 2000”, în Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, «Homo americanus». O radiografie ortodoxă, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002 (reed. 2007). 
[5] Uneori sminteala a dus la adevărate psihoze, individuale sau colective, precum şi la identificarea abruptă a lui Antihrist în diferite personaje sinistre ale istoriei, de la Nero pînă la Stalin. Mai nou, unele secte neoprotestante (mai ales din Statele Unite) pun în legătură cu ofensiva Islamului „semnul Fiarei” și pe Antihrist (ce ar urma să ia întruchiparea lui Mahdi, „Imamul Așteptat”, „Imamul Ascuns”. „Imamul Vremurilor [de pe urmă]”). 
[6] ICSS IX, p. 187. 
[7] BBVA, p. 1764. 
[8] Sau, oricum, mari lipsuri. 
[9] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tîlcuire la Apocalipsă, XIII. 
[10] פסר 
[11] נרון 
[12] Numărul 6 e (şi) simbol al imperfecţiunii, ca un minus al perfecţiunii (reprezentate de numărul 7). În alte contexte, însă, numărul 6 poate fi şi benefic, ca sumă şi produs a numerelor perfecte 1, 2 şi 3. 
[13] BBVA, p. 1765. 
[14] DS III, art. „Şase”, p. 313. Cf. şi H. Biedermann, Dicţionar de simboluri, trad. rom. Ed. Saeculum I.O., București, 2002 (vol. II, art. „Şase”, p. 436). 
[15] NTEP, p. 757.

duminică, iulie 23, 2017

CARTEA VERII LA EDITURA CHRISTIANA

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME



CUPRINS


CAPITOLUL 1:

STILUL DE VIAȚĂ.

CARACTERIZARE GENERALĂ

CAPITOLUL 2:

ÎNVĂȚĂTURA DE CREDINȚĂ ORTODOXĂ

CAPITOLUL 3:

ANTROPOLOGIE MEDICALĂ.

REFERINȚE BIBLICE ȘI PATRISTICE

CAPITOLUL 4:

PROCREEREA. SARCINA. NAȘTEREA

CAPITOLUL 5:

STERILITATEA. CONTRACEPȚIA. AVORTUL.

PROCREAREA ASISTATĂ

CAPITOLUL 6:

COPILĂRIA

CAPITOLUL 7:

HRANA

CAPITOLUL 8:

SOMNUL

CAPITOLUL 9:

IGIENA MUNCII

CAPITOLUL 10:

IGIENA TRUPULUI

CAPITOLUL 11:

IGIENA SEXUALĂ

CAPITOLUL 12:

BĂTRÎNEȚEA

CAPITOLUL 13:

SFÎRȘITUL VIEȚII

CAPITOLUL 14:

ATITUDINEA FAȚĂ DE TRUPUL NEÎNSUFLEȚIT

CAPITOLUL 15:

VIAȚA SUFLETEASCĂ SAU CUM SĂ TRĂIEȘTI

ÎN PACE CU TOȚI OAMENII

CAPITOLUL 16:

RELAȚIA OM – UNIVERSUL CREAT.

EVOLUȚIA ACESTEI RELAȚII

CAPITOLUL 17:

VIAȚA MONAHULUI ORTODOX.

CALEA DESĂVÎRȘIRII CREȘTINE

CAPITOLUL 18:

VIRTUȚILE CREȘTINE

CAPITOLUL 19:

PREVENIREA BOLILOR PRIN STILUL DE VIAȚĂ

CAPITOLUL 20:

STILUL DE VIAȚĂ ORTODOX

SAU ÎNVĂȚĂTURA DE CREDINȚĂ ORTODOXĂ –

TEMELIA VIEȚUIRII ZILNICE

CAPITOLUL 21:

FLORILEGIU DE RUGĂCIUNI

joi, iulie 20, 2017

OLANDEZUL ZBURĂTOR?

SUMARUL BLOGULUI 
  
Am primit și dau mai departe...
   

UN DISCURS AL LUI GEERT WILDERS, 
PREȘEDINTELE PARTIDULUI LIBERTĂȚII,  
ÎN FAȚA SENATULUI AMERICAN 

S-ar putea să ne aflăm în faza finală a islamizării Europei. Acesta nu este numai un pericol actual şi transparent pentru însuşi viitorul Europei, ci un pericol inclusiv pentru America şi pentru întreaga supravieţuire a Vestului. Statele Unite constituie ultimul bastion al civilizaţiei apusene care ar înfrunta o Europă islamică. Mai întîi, voi descrie situaţia existentă pe teritoriul Europei, iar apoi voi spune cîteva cuvinte despre Islam.  
Europa, pe care dvs. o cunoaşteţi, este în schimbare. Dvs. aţi văzut, probabil, evenimente importante, anumite semne. Dar în toate aceste oraşe, uneori la numai câteva case distanţă de destinaţiile dumneavoastră turistice, este o cu totul altă lume. Este o lume a societăţii paralele create de imigrarea musulmană în masă. Pretutindeni în Europa se ridică o nouă realitate: întregi cartiere musulmane, unde rezidă sau, măcar, poate fi văzută foarte puţină populaţie indigenă. Şi dacă este, ajunge s-o regrete. Iar acest lucru este valabil chiar şi pentru poliţie. Este o lume a eşarfelor pe cap, o lume în care femeile se preumblă într-o ţinută în care nu li se vede faţa şi cu o droaie de copii după ele, iar soţii lor, sau dacă preferaţi proprietarii lor de sclavi, păşesc cu trei paşi înaintea lor. Ai moschei la multe colţuri de stradă. Prăvăliile au semne pe care nici dumneavoastră şi nici eu nu le putem citi. Cu greu veţi găsi vreo activitate economică. Există ghetouri musulmane, controlate de fanatici religioşi. Există cartiere musulmane şi ele cresc precum ciupercile în toate oraşele de-a curmezişul Europei. Acestea sînt construcţiile de blocuri pentru a face față populaţiei crescînde a Europei, stradă cu stradă, cartier cu cartier, oraş cu oraş. Există acum mii de moschei în toată Europa. Cu congregaţii mai largi decît în bisericile creştine. Şi în fiecare oraş european există planuri de a construi supermoschei care să facă să pară şi mai pitică fiecare biserică în acea regiune. Semnalul este evident: Noi dominăm! Multe oraşe europene sînt deja pe un sfert musulmanizate: luaţi doar Amsterdamul, Marsilia sau Malmo în Suedia. În multe oraşe, majoritatea populaţiei sub 18 ani este musulmană. Parisul este acum înconjurat de un cerc de cartiere musulmane.  
Mohamed, este acum cel mai popular nume în rîndul băieţilor, în multe oraşe. În unele şcoli elementare din Amsterdam nu se mai poate vorbi despre ferme, deoarece asta ar însemna să se menţioneze şi porcul, ceea ce ar fi o insultă pentru musulmani. Multe şcoli din Belgia şi Danemarca servesc elevilor numai halal food (adică mîncare acceptată de religia musulmană, fără carne de porc sau carne de animal nesacrificat conform ritualurilor musulmane). În Amsterdam, cîndva un oraş tolerant, gay-ii sînt crunt bătuţi aproape exclusiv de către musulmani. Femeile nemusulmane aud regulat strigîndu-li-se „Curvă, curvă!”. Antenele de televiziune nu sînt îndreptate spre canalele locale, ci numai spre staţiile din ţările musulmane de provenienţă.
În Franţa, profesorii de şcoală sînt îndrumaţi să evite autorii consideraţi „ofensatori” la adresa musulmanilor, inclusiv Voltaire şi Diderot; acelaşi lucru este valabil şi pentru Darwin. Istoria Holocaustului nu mai poate fi predată în şcoală din cauaza sensibilităţii musulmane. În Anglia, tribunalele Sharia fac acum parte oficial din sistemul legislativ britanic [tribunalele Sharia sînt instanţe judecătoreşti musulmane, care acţionează şi din moschei - n. tr.]. Multe cartiere ale orașelor din Franţa sînt astăzi zone de necirculat pentru femeile fără capul acoperit cu un şal. Recent, un bărbat aproape a murit după ce a fost bătut de musulmani pe o stradă din Bruxelles, pentru că a fost văzut bînd, cînd la ei era Ramadanul. Evreii părăsesc Franţa în număr record, fugind de cel mai crunt val de antisemitism de la al doilea război mondial încoace. Franceza este o limbă vorbită astăzi curent pe străzile din Tel Aviv şi Natania, din Israel. Și aş putea continua cu multe povestiri de acest gen, povestiri despre islamizare. 
Un total de 54 de milioane de musulmani trăiesc astăzi în Europa. Într-un calcul recent al Universităţii San Diego s-a constatat că, în numai următorii 12 ani, 25 % din populaţia Europei o vor constitui musulmani. Bernard Lewis a prezis o majoritate musulmană pînă la sfîrşitul acestui secol. Acestea, desigur, sînt numai cifre. Şi cifrele n-ar fi ameninţătoare dacă imigranţii musulmani ar manifesta o tendinţă de asimilare. Însă sînt infime semnele în sensul acesta. „Pew Research Center” a raportat că jumătate din musulmanii francezi consideră loialitatea lor faţă de Islam mai puternică dacît loialitatea lor faţă de Franţa [„Pew Research Center” este o organizaţie americană care cercetează opţiuni, atitudini şi tendinţe ale opiniei publice din SUA şi din lume - n. tr.]. O treime din musulmanii francezi nu se opun deloc atacurilor sinucigaşe. Iar Centrul Britanic pentru Coeziune Socială a comunicat că o treime din studenţii musulmani britanici se pronunţă pentru un „Califat” mondial. 
Musulmanii cer să „li se arate respect”, iar noi le arătăm acest respect: avem sărbători musulmane oficiale de stat. Procurorul General creştin-democrat tinde să accepte Sharia dacă există o majoritate musulmană. Avem miniştri sau membri de cabinet cu paşapoarte de Maroc şi Turcia. Cererile musulmane sînt susţinute de comportamente nelegale, mergînd de la crime mărunte şi violenţe întîmplătoare, de exemplu contra lucrătorilor pe ambulanţe şi şoferilor de autobuz, pînă la răzmeriţe pe scară redusă. Parisul a văzut asemenea revolte în suburbiile sale. Eu îi numesc pe aceşti criminali „colonişti”. Pentru că asta sînt. Ei nu vin să se integreze în societăţile noastre; ei vin să integreze societăţile noastre în Dar-al-Islam-ul lor. Din cauza asta sînt colonişti [Dar-al-Islam este o secţiune a islamului mondial - n. tr.]. Multe dintre aceste violenţe de stradă, de care am pomenit, sînt îndreptate exclusiv împotriva nemusulmanilor, forţînd pe mulţi dintre localnici să părăsească propriul lor cartier, propriul oraş, propria ţară. Mai mult, musulmanii reprezintă astăzi un număr de votanţi care nu se poate ignora. 
Al doilea lucru pe care trebuie să-l ştiţi este importanţa profetului Mohamed. Conduita lui este un exemplu pentru toţi musulmanii şi nu poate fi criticată. Acum, dacă Mohamed ar fi fost un om al păcii, cum ar fi, să spunem, Gandhi sau Maica Tereza, n-ar fi fost nici o problemă. Dar Mahomed a fost un şef de bandă, un asasin, un pedofil, şi a avut mai multe căsătorii în acelaşi timp. Tradiţia islamică ne povesteşte cum s-a luptat el în bătălii, cum şi-a omorît duşmanii şi chiar cum executa prizonieri de război. Mohamed însuşi a masacrat tribul iudeu al lui Banu Qurayzah. Dacă ceva este bine pentru Islam, e bine; dacă este rău pentru Islam, este rău. Să nu încerce nimeni să vă păcălească cu faptul că Islamul ar fi o religie. Desigur, are un Dumnezeu, o lume de apoi şi cele 72 de fecioare. Dar, în esenţă, Islamul este o ideologie politică. Este un sistem care stabileşte reguli precise pentru societate şi pentru viaţa fiecărei persoane. Islamul vrea să dicteze fiecare aspect al vieţii. Islamul înseamnă „resemnare” sau „supunere”. Islamul nu este compatibil cu libertatea sau cu democraţia, pentru că se străduieşte să obţină Sharia, în dorința de a deveni o religie totalitară. 
Acum ştiţi de ce Winston Churchill a numit Islamul „cea mai retrogradă forţă din lume” şi de ce a comparat Mein Kampf cu Coranul. Publicul a acceptat sincer povestea palestiniană şi vede Israelul ca pe un agresor. Dar eu am trăit în ţara aceea şi am vizitat-o de o mulţime de ori. Eu susţin Israelul. Întîi, pentru că este patria evreească după două mii de ani de exil, incluzînd Auschwitz-ul; în al doilea rând, pentru că este o democraţie; în al treilea rând, pentru că Israelul este prima noastră linie de apărare. Această micuţă ţară este situată pe linia de luptă contra jihadului, împiedicând avansarea teritorială a Islamului. Israelul înfruntă linia de luptă a jihadului la fel ca şi Kaşmirul, Kosovo, Filipinele, sudul Tailandei, Darfur în Sudan sau Libanul. Israelul este pur şi simplu în cale. Aşa cum a fost şi Berlinul de Vest în timpul războiului rece. 
În ţara mea, în Olanda, 60% din populaţie consideră imigrarea în masă a musulmanilor drept greşeala politică numărul unu de la al doilea război mondial încoace. Şi alţi 60% consideră Islamul ca fiind cel mai mare pericol. Luminile se pot stinge în Europa mai repede decît vă puteţi imagina. O Europă islamică înseamnă o Europă fără libertate şi democraţie, un deşert economic, un coşmar intelectual şi o pierdere de putere militară pentru America, deoarece aliaţii săi se vor transforma în duşmani, și încă duşmani cu bombe atomice. Cu o Europă islamică, America va trebui singură să apere moştenirea Romei, a Athenei şi a Ierusalimului. 
Dragi prieteni, libertatea este cel mai preţios dar. Generaţia mea niciodată n-a trebuit să lupte pentru această libertate, ea ne-a fost oferită pe o tavă de argint, de către oamenii care au luptat pentru ea cu viaţa lor. Pe tot cuprinsul Europei, cimitirele americane ne amintesc de băieţi tineri care niciodată n-au ajuns acasă şi a căror amintire noi o preţuim. Generaţia mea nu este proprietara acestei libertăţi; noi sîntem numai păstrătorii, paznicii ei. Noi putem doar preda această libertate, greu obţinută, copiilor Europei, în aceeaşi stare în care ne-a fost oferită nouă. Noi nu putem ajunge la nici o înţelegere cu mulahii şi imamii [lideri religioşi musulmani - n. tr.]. Generaţiile viitoare nu ne vor ierta niciodată. Noi nu ne putem risipi libertăţile. Pur şi simplu nu avem dreptul să facem asta. Trebuie să facem tot ce este posibil acum pentru a opri această stupiditate islamică, pentru ca să nu poată distruge lumea aceasta liberă pe care noi o cunoaştem. 
  
Vă mulţumesc. 

Geert WILDERS  
Preşedintele Partidului Libertăţii  
(Partij voor de Vrijheid – PVV),  
membru al Parlamentului olandez

 

luni, iulie 17, 2017

DOM... ROM: UN INTERMEZZO ACADEMIC

SUMARUL BLOGULUI 
   
Am primit și dau mai departe... 


PROF. UNIV. DR. CORNEL  IONESCU 
DIRECTOR GENERAL AL ACADEMIEI ROMÂNE
  
ACADEMIA ROMÂNĂ 
București – Calea Victoriei 125 

CEI CE NE CONDUC TREBUIE FORȚAȚI 
SĂ REPARE NEDREPTATEA 
FĂCUTĂ POPORULUI ROMÂN!
  
Către Parlamentul României
  
Domnilor Senatori şi Deputaţi, 
În ultimul timp temele principale ale ştirilor au fost legate de reacţia ostilă împotriva cetăţenilor români din Italia şi, mai nou, şi din alte ţări europene. 
Această reacţie fără precedent îndreptată împotriva tuturor românilor stabiliţi în aceste state a pornit mai ales de la comportamentul anormal şi infracţional al unei etnii minoritare de cetăţeni români, şi anume ţiganii sau etnia romilor.  
Această etnie nu este specifică României, ea întâlnindu-se în majoritatea ţărilor europene în diverse proporţii, dar noua sa denumire de romi (roma/romani/romanies în engleză) este asimilată mai ales cu numele ţării noastre, România, răspândindu-se astfel o confuzie care s-ar putea dovedi fatală pentru viitorul european al poporului român.  
Când cetăţeanul italian, de pildă, citeşte un articol în care se întrepătrund termenii romeno şi rom, este normal să se afunde într-o confuzie care, încetul cu încetul, duce la o suprapunere mentală a celor două denumiri. 
Odată această suprapunere instalându-se, ea funcţionează şi în sens invers; astfel, auzim cum pe stadioane suporterii unor echipe adverse scandează: „Țiganii, ţiganii!”, referindu-se la români.
Rezultatul pe termen mediu şi lung pentru populaţia României în raport cu popoarele europene poate fi devastator, instalându-ne în coada Europei. De aceea, înainte de a vedea ce este de făcut, merită studiat cum s-a ajuns în această situaţie. 
Şatră vine de la casta Kshatria (războinică), căreia nu i-au aparţinut niciodată. 
Ţigan/Zigeneur/Zingaro etc. vine de la Athinganoi, sectă religioasă grecească recunoscută pentru activitatea de prezicere și căreia ţiganii n-au i-au aparţinut niciodată. 
Gypsy vine de la Egyptian, cum şi-au spus acum vreo 600 de ani pentru a primi bani, locuinţe şi mâncare pe gratis, pretinzând ajutor ca fiind creştini egipteni aflaţi în pelerinaj. 
Yansser, cum sunt cunoscuţi la New York, vine de la ienicer turc, cum s-au prezentat ţiganii emigraţi în America pe la 1900.  
În Germania numele cele mai folosite sunt Zigeuner şi Sinti.  
În limba franceză s-a impus numele Gitanes.  
În limbile engleză şi spaniolă, Gipsy, respectiv Gitano.  
În Danemarca, Suedia şi Finlanda s-au prezentat sub numele de Tattan (tătari).  
Sunt câteva elemente importante care nu pot fi ignorate: 
1) generalul (şeful) Securităţii din jud. Sibiu în '71 era un ţigan; 
2) Nicolae Gheorghe devine secretarul personal al lui Cioabă în '71-'72; 
3) Cioabă e văr primar cu Ion Iliescu (se poate verifica); 
4) Cioabă participă la primul congres ţigănesc de la Londra, din '71, unde apare prima oară etnonimul de Rom; 
5) anii '70 înseamnă plecarea masivă a saşilor; 
6) Securitatea organizează un program de colonizare cu ţigani a săsimii şi șvăbimii; 
7) scopul nu a fost integrarea ţiganilor. (Integrare înseamnă o populaţie minoritară ţigănească într-o populaţie majoritară de altă etnie. O majoritate ţigănească cu o minoritate ignorabilă de altă etnie nu duce la integrarea ţiganilor, ci la asimilarea celorlalţi. Dau cazul unor moldoveni din Galaţi asimilaţi în ţigănia din Gârcini, de lângă Braşov). 
Agresiunea lexicală rom/roma/roman – romani/români – romanies/romanians – romanes/româneşte a fost aplicată asupra ţării şi naţiunii noastre imediat după 1990, în cadrul unui program complex dezvoltat de Fundaţia Soros în România. Beneficiind de numeroşi membri ai etniei ţigăneşti în guvernările României – sunt notorii Ion Iliescu, Adrian Năstase etc. – după „Memorandumul” lui Petre Roman, care oficializa denumirile paralele, nimic nu le-a mai stat în cale schimbătorilor de limbă şi istorie. O primă dispută a fost cea legată de cuvântul romi, românii fiind prostiţi apoi că acesta va fi înlocuit cu rromi, o altă formulă care doar a sporit debandada lexicală. De amintit, ca fapt divers, că pe la jumătatea anilor '90, limba cu care Soros vroia să înlocuiască ţigăneasca primise numele de romalli, formă care nici nu se putea declina şi care a fost înlocuită ulterior cu romani şi varianta rromani. 
Apoi, pentru a se apropia de scopurile reale, a fost modificată cu roma/romani/romanies. Confuzia este generală, inclusiv la nivelele academice ale intelectualităţii din ţările afectate de valul de imigraţie şi/sau infracţionalitate ţigănească. Cine ce să mai înţeleagă?!  
Strigător la cer este că denumirea nu are nici o bază istorică, ţiganii nu au purtat niciodată de-a lungul istoriei acest etnonim provenit din cuvântul dom, care pe limba originară a ţiganilor înseamnă „om”. 
Prin denaturare (voită) dom s-a transformat în rom (cu „r” accentuat), apoi din rom s-a trasformat în roma, apoi în romani şi în romanies. S-a ajuns astfel încât ţiganii să aibă numele identic cu al românilor în limba engleză: romani cu români şi romanies cu romanians (doar că în engleză nu există diacritice, după cum vedeţi, iar la o simplă căutare pe Google a cuvântului romani se vor afişa linkuri cu ţigani). Practic, denumirile sunt identice. 
În toată perioada post-decembristă s-a manifestat o presiune constantă din partea unor organizaţii sau din partea unor politicieni, personalităţi de frunte cu ascendență romă, în folosirea în documentele oficiale a etnonimului rom. 
Ca răspuns la aceste presiuni, prin Memorandumul H03/169 şi 5/390/NV din 31 ianuarie 1995 adresat prim-ministrului de atunci, Nicolae Văcăroiu, ministrul de Externe Teodor Meleșcanu recomanda folosirea în continuare în documente a cuvântului „ţigan” în concordanţă cu cuvintele folosite în celelalte limbi europene: zigeuner, gitanes, zingaro etc., pentru evitarea unor confuzii nefericite cu numele poporului român.  
Presiunile din partea cealaltă continuă şi în 2001 Petre Roman, ministrul de Externe, semnează un nou Memorandum cu numărul D2/1094/29.02.2000 către prim-ministrul Mugur Isărescu, în care, în virtutea dreptului de autoidentificare al populaţiilor, recomanda folosirea obligatorie în toate documentele oficiale române a denumirii de rom pentru a identifica etnia ţiganilor. Mugur Isărescu îşi însuşeşte Memorandumul şi emite o hotărâre de guvern în acest sens. Trebuie precizat că documentele UE referitoare la denumirea de rom erau indicative, iar nu obligatorii. 
Pe de altă parte, nimeni nu contestă dreptul la autoidentificare, care este un principiu european general. Dar în cadrul procesului de autoidentificare nu trebuie să existe suprapuneri peste denumirea istorică a unor popoare europene existente. Să nu uităm exemplul Greciei, care a refuzat să recunoască Republica Macedonia pentru că se crea confuzie cu denumirea unei provincii istorice greceşti (reţeaua Soros Open Network fiind şi aici vectorul principal în crearea acestei denumiri). Azi s-a ajuns la denumirea de FYR (Former Yougoslavian Republic) Macedonia. Dar ce putem aştepta de la o clasă politică ce este mai preocupată de interesele personale mărunte în detrimentul intereselor naţionale, compusă din indivizi fără perspectivă istorică, ce se promovează unii pe alţii pe criterii de cumetrie, iar nu de competenţă? Rezultatele se văd. În condiţiile în care România ocupă prin Leonard Orban postul de comisar european pentru multilingvism, Republica Moldova impune limba moldovenească (o invenţie bolşevică) drept limbă oficială recunoscută în UE. S-a spus la momentul nominalizării că portofoliul pentru multilingvism este prea mic ca importanâă pentru comisarul româan. Realitatea a dovedit contrariul.  
În timp ce Bulgaria luptă pentru a impune denumirea de evro pentru euro, oficialii români nu au schiţat nici un gest în problema limbii moldoveneşti. Privitor la problema ţiganilor în ansamblu şi a nefericitei denumiri de rom, fără îndoială că avem nevoie de minţi luminate, iar nu de teribilismul unui ministru de Externe ca şi Cioroianu, care, în suita gafelor monumentale, declara că ar fi bine dacă am cumpăra o parte din Sahara pentru a-i muta pe concetăţenii noştri ţigani. Nu de fanfaronadă ieftină şi păguboasă avem nevoie. Romii români (sună interesant, nu-i aşa?) sunt şi ei cetăţeni cu drepturi egale. România trebuie să conlucreze cu UE în programe de afirmare a identităţii culturale a populaţiei de ţigani în paralel cu integrarea lor socială şi creşterea nivelului educativ. 
În ceea ce priveşte denumirea de rom, chiar dacă ne aflăm în ceasul al 12-lea, este necesar un plan de măsuri diplomatice, întinse poate pe mai mulţi ani, pentru a sensibiliza organismele europene şi a se îndrepta această mare eroare de a denumi o populaţie transfrontalieră, cum sunt ţiganii, cu un nume atât de apropiat (şi fatal generator de confuzii) de numele istoric al poporului român. Luând în considerare progresia demografică până în 2025, când pe fondul declinului de natalitate la români şi maghiari şi al scăderii mortalităţii la ţigani, aceştia ar putea reprezenta un procent semnificativ din populaţia României, depăşindu-i pe maghiari, la care adăugăm confuzia din ce în ce mai pregnantă a numelui de rom cu cel de român, poziţia României în familia europeană apare într-o situaţie tot mai îngrijorătoare. 
În absenţa unui plan concret ce trebuie urmărit cu consecvenţă, cred că sunt toate şansele ca în conştiinţa civică europeană să se consolideze credinţa că România chiar este ţara romilor (dacă nu s-a întâmplat deja) şi se prefigurează tot mai mult ideea domnului Teodor Meleșcanu, care spunea că se doreşte creerea unui stat ţigănesc în România, că România va fi în curând țara ţiganilor... 
Orice naţionalism se bazează pe:  
1 – limba comună (În sensul acesta s-au pornit alte campanii mincinoase demarate de reţeaua Soros Open Network, care încearcă să inventeze o limbă ţigănească împletită cu româna şi pe care au denumit-o... Romani Vlax. Exact: Vlax! Nu era de ajuns că ne-au furat etnonimul de român, acum vor să ne compromită şi etnonimul de valah/vlah. Această teorie strigătoare la cer este avansată de un anume Ian F. Hancock, care îşi publică lucrările prin intermediul organizaţiei Soros. Cercetătorul menţionat mai sus – şi care se recomandă drept Romani cu descendenţă britanică şi maghiară – este profesor de Studii Romani la Universitatea din Texas. El încearcă – şi probabil reuşeşte – să convingă mulţi naivi, inclusiv pe site-ul Universităţii americane, că „olahii” sau „vlahii” sunt de fapt ţigani, de unde ar veni şi denumirea limbii Vlax Romani, prezentată ca „un dialect al limbii române” vorbit de populaţia Vlax/Vlach! Este revoltător şi intolerabil: asistăm, practic, la rescrierea istoriei!);
2 – etnia comună = națiunea;
3 – etnonimul;
4 – teritoriul;
5 – statul;
6 – drapelul și stema;
7 – istoria comună.
  
Ţiganii au purces pe calea definirii propriului lor naţionalism. Au nevoie de un teritoriu. Poporul ales drept victimă sunt românii. Să lăsăm minciuna şi ipocrizia deoparte, dacă ei consideră numele de „ţigan ca fiind peiorativ, atunci să-şi ia numele lor originar, care este DOM şi nu ROM!