duminică, ianuarie 22, 2017

ÎNGRIJORĂRILE UNOR PREOȚI ORTODOCȘI

SUMARUL BLOGULUI 

Am primit și dau mai departe... 


O SCRISOARE DESCHISĂ  
CĂTRE SFÂNTUL SINOD  
AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
 
Preafericirea Voastră, 
Înaltpreasfințiile Voastre, 
Preasfințiile Voastre, 
  
1. Introducere
   
Îngrijorați de faptul că Biserica Ortodoxă Română „a adoptat oficial ecumenismul decretat în Creta” [1], am simțit o adâncă responsabilitate pentru momentele de cumpănă prin care trece Biserica lui Hristos, ceea ce ne îndeamnă să Vă transmitem următoarele noastre gânduri și frământări. 
Modul în care Biserica Ortodoxă Română ia act [2] de „prestația delegației române, înseamnă că Sinodul [acestei Biserici] este de acord cu maniera în care delegația a reprezentat interesele Sfintei Biserici Ortodoxe Române la acel sinod” [3]. Deși, inițial, delegația a plecat la luptă de pe o poziție ortodoxă, în cele din urmă s-a întors înfrântă pe terenul propriu al Ortodoxiei de artizanii ecumenismului.
Sinodul cretan, chiar dacă nu a formulat dogme noi, canoane noi sau modificări liturgice noi, „a prejudiciat dogme vechi [...] și a adus atingere unor canoane vechi [...], ceea ce echivalează cu inventarea de dogme noi” (și orientări canonice noi). Cu alte cuvinte, „a schimbat viziunea eclesiologică a Bisericii Ortodoxe despre sine și despre relația  [ei] cu cei din afara sa, în primul rând cu grupările eretice și schismatice creștine. Nu a fost stabilită nici o linie de demarcație între ortodoxie și erezie, dimpotrivă”, au fost șterse „granițele existente până acum, prin acceptarea denumirii de «biserică» pentru diferite comunități eretice și, mai ales, prin acceptarea ecumenismului ca mod de a gândi misiunea Bisericii Ortodoxe în lume”, așa cum bine remarcă  un teolog contemporan [4].  
Încercarea unui alt „teolog de serviciu” de a lega istoria redactării „primelor șapte articole ale Simbolului Niceo-Constantinopolitan (381)”, care „conțin 3 omisiuni și 10 adăugiri față de textul Simbolului Niceean (325)” [5], de sinodul din Creta, sugerând că, prin similitudine cu precedentul creat, ar exista posibilitatea ca unele hotărâri sinodale din Creta să fie precizate, completate și diortosite de un viitor sinod panortodox, rămâne fără succes, ca să nu spun că este o încercare hilară, întrucât autorul precizează, mai departe, că „Sfinții Părinți de la Constantinopol operând omisiuni, precizări, completări și diortosiri ale vechiului Simbol” nu au schimbat „cu ceva «credința Niceei»” [6]. Teologul a uitat să precizeze că Sfinții Părinți, la acel Sinod Ecumenic (381), au condamnat în primul rând toate ereziile: „Sfinţii Părinţi cei adunaţi în Constantinopol au hotărât să nu se-nlăture credinţa celor trei sute optsprezece Părinţi care s-au adunat în Niceea Bitiniei, ci «credinţa» aceea să rămână tare şi să fie dată anatemei orice erezie, şi cu deosebire cea a eunomienilor, adică cea a eudoxienilor, şi aceea a semiarienilor, adică a pnevmatomahilor, şi aceea a sabelienilor şi a marcelienilor, şi aceea a fotinienilor, şi aceea a apolinariştilor” (canonul 1) și după aceea au diortosit și au aprofundat credința Niceei. 
Recunoaștem stilul lui Caragiale, adică „să se umble la părțile esențiale, însă să nu se schimbe nimica”. Cu alte cuvinte, dacă un „sfânt și mare sinod panortodox”, la fel de ecumenist ca și cel din Creta anului 2016, nu ar schimba cu nimic „credința Cretei”, ci doar ar nuanța-o și ar fundamenta-o și mai explicit, fără să dea anatema ereziile existente (filioque, harul creat, purgatoriul, predestinația, hirotonia femeilor, noile dogme mariologice romano-catolice, primatul papal etc.), atunci, evident, se va „cădea din lac în puț”. 
Această perspectivă o deducem chiar din Comunicatul Sinodului Bisericii Ortodoxe Române [7], care sugerează posibilitatea că textele ar putea  fi „explicitate, nuanțate și dezvoltate” de către un viitor sinod „mare și sfânt”, pentru o mai bună argumentare și aprofundare a ceea ce s-a stabilit în Creta, iar nicidecum pentru o corectare, îndreptare sau dezicere de învățăturile eretice, în ciuda faptului că delegația română s-a dus cu bună credință și s-a întors cu reaua credință, adică cu erezia ecumenistă votată, în mod paradoxal, cu lipsă de cvorum ecumenic. Se pare că Antihrist și-a făcut bine treaba, a reaprins cu mai multă forță și viclenie epoca serghianistă [8] și a fost mai vigilent și virulent decât toate elitele teologice ortodoxe! 
  
2. Între Biserica lui Iisus Hristos  
și „Biserica Întâistătătorilor”
   
Ne adresăm Preafericirii, Înaltpreasfințiilor și Preasfințiilor Voastre, ca fii duhovnicești pe care ne păstoriți, pentru a Vă anunța pe această cale că noi, împreună cu fiii duhovnicești și cu credincioșii pe care îi păstorim, după o atentă analiză a documentelor emise de „sinodul” din Creta, respingem unele hotărâri ale acestui „sinod”, considerându-le de neacceptat, întrucât sunt neconforme cu învățătura Bisericii Ortodoxe, motiv pentru care nu pot fi receptate de poporul dreptcredincios. 
De aceea, rugăm pe membrii Sinodului Sfintei noastre Biserici să facă același lucru, iar pe cei care au semnat, în mod paradoxal, hotărârile sinodale din Creta, dacă se are în vedere faptul că nu au fost de acord întru totul cu anumite formulări teologice, venind cu argumente solide împotriva acestora, îi rugăm, de asemenea, să ia aminte la soluția pastorală de a-și retrage semnătura de pe documentele în discuție, la momentul potrivit, pentru a nu fi condamnați mai târziu ca eretici de „sistemul sinodal” al Ortodoxiei universale sau al vreunui sinod local. 
Foarte mulți teologi, ierarhi și duhovnici de renume, precum și Sinoadele celor patru Biserici autocefale neparticipante la sinodul din Creta, consideră că acest sinod nu îndeplinește condițiile unui sinod canonic al Bisericii Ortodoxe, care este Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească, ci, cel mult, un sinod al elitelor eclesiale, respectiv al Întâistătătorilor, care imită comportamentul papilor și sunt avizi de „puterea acestora”.  
Unii teologi compară chiar acel sinod cretan cu un „teatru eclesial gratuit”, întrucât multe dintre deciziile acestuia nu sunt în conformitate cu învățătura Sfinților Părinți de la cele șapte Sinoade Ecumenice, ci după modelul enciclicei papale Dominus Jesus [9], în care papa Ioan Paul al II-lea spune răspicat că recunoaște ca biserici și acele comunități creștine, însă deplinătatea adevărului și a harului există doar în „Biserica” Romano-Catolică: „... the Church of Christ, despite the divisions which exist among Christians, continues to exist fully only in the Catholic Church, and on the other hand, that outside of her structure, many elements can be found of sanctification and truth that is, in those Churches and ecclesial communities which are not yet in full communion with the Catholic Church. But with respect to these, it needs to be stated that they derive their efficacy from the very fullness of grace and truth entrusted to the Catholic Church...” [10]. 
De altfel, unii teologi ortodocși au anticipat eșecul acestui „sinod”, invocând multe motive, printre care și pe acela că sinodul în discuție va fi organizat nu dintr-o necesitate pastorală, liturgică, dogmatică sau canonică urgentă, ci mai mult din rațiuni politice și de sincronizare și a Bisericii Ortodoxe la fenomenul de mondializare, plănuit de mult timp, la comanda unor forțe oculte, cu scopul acreditării ecumenismului în mod oficial de către sinoadele ce vor urma. Tocmai din acest motiv, la acest „sinod” nu a fost condamnată nici o erezie, așa cum a fost uzanța patristică de secole, întâlnită la toate Sinoadele Ecumenice și locale recunoscute de către Biserica Ortodoxă. 
Din păcate, aceste suspiciuni au fost confirmate în parte ca fiind adevărate, deoarece, prin hotărârile luate de artizanii des-bisericirii din Creta, au fost produse confuzii dogmatice, stupoare [11], diminuarea sobornicității eclesiale autentice [12], instalarea unui clericalism abuziv și dictatorial [13], relativizarea credinței noastre în slujba unui ecumenism himeric și abateri de la tradiția sinodală a Bisericii Ortodoxe, așa cum bine le semnalează unii teologi, Mitropoliți, Episcopi și Sinodul Sfintei Bisericii Ortodoxe de la Chișinău [14], ca și al Bisericii Antiohiei [15]. 
  
3. Îndreptățire pastorală  
de contestare a ereziei cretane  
și de mărturisire fermă a credinței ortodoxe 
  
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Cuvintele noastre ortodoxe sunt ca armele care îi apără pe ai noștri și îi lovesc pe eretici. Aceste cuvinte nu îi lovesc pentru a-i doborî, ci pentru a-i ridica după ce au căzut. Acesta este scopul luptei noastre: să îi ajutăm și pe vrăjmașii noștri să se mântuiască” [16]. 
Avându-se în vedere afirmațiile atâtor teologi și ierarhi de notorietate împotriva acestui „sinod” din Creta, care semnalează multe abateri grave de la învățătura Bisericii Ortodoxe și multe confuzii, considerăm îndreptățită și firească atitudinea noastră de respingere și de nereceptare a respectivului sinod, în contextul în care și noi facem parte din Biserica Mântuitorului lumii Iisus Hristos, dacă nu cumva, între timp, am fost „limitați” sau „reduși” eclesial doar la postura de ascultători necondiționați și vorbitori în van, precum episcopii participanți la întrunirea din Creta. Credem că orice împotrivire care nu duce la schismă este justificată. 
Știm că una dintre datoriile fundamentale ale ierarhilor este tocmai aceea de a păstra dreapta credință și, în consecință, de a lua atitudine ori de câte ori există amenințări, abateri sau tendințe de părăsire a acestei credințe. Porunca Domnului și Mântuitorului lumii Iisus Hristos este foarte drastică în privința rătăcirilor de la învățătura Evangheliei, lucru pe care Sfinții Apostoli l-au avut în vedere. Să nu se uite, așadar, îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „dacă noi sau un înger ar vesti altă Evanghelie [...], să fie anatema” (Galateni  1, 8). Prin urmare, se cuvine a se cunoaște că cei care se fac vinovați de o asemenea greșeală sunt anatema de la Dumnezeu, nu de la oameni, și nu se pot mântui, dacă nu se îndreaptă. 
„Biserica este universală, dar este realizată cu adevărat numai în adunarea euharistică locală, în cadrul căreia un grup de oameni păcătoși – bărbați și femei – devin pe deplin poporul lui Dumnezeu” [17]. Așadar, doar „sistemul sinodal” alcătuit din mireni, preoți și episcopi poate recepta sau nu, valida sau invalida hotărârile unui sinod, fie el ecumenic sau pan-ortodox, și nu așa cum pretind unii sinodali ai elitelor întâistătătorilor, că ei ar fi singura voce în Biserică. 
Cu cât trece timpul și se așteaptă intenționat ca această controversă și criză să se rezolve de la sine, neluându-se în discuție la nivel sobornicesc problema „sinodului teatral” din Creta, cu atât mai mult se vor înmulți disputele pe această temă, iar ruptura se poate lărgi între cei ce promovează două discursuri paralele sau două planuri, unul al lumii acesteia și un altul al lumii ce va să fie. Cu alte cuvinte, unii vor o viață liniștită doar aici, pe pământ, pe când alții vor o veșnicie tihnită în Împărăția lui Dumnezeu. Unii vor să nu-și supere șefii, pe cei care-i plătesc, pe colegii lor de arhierie sau de ideologie ecumenistă, în schimb alții vor să nu-L mânie pe Dumnezeu cu relativizarea și cu erezia. Unii înțeleg și își asumă credința în Hristos doar la nivel de cod etic, înțelegându-l numai ca pe un soi de invitație la un nivel crescut de igienă socială, care să aducă ordine, respect, bună vecinătate, în timp ce alții percep aceeași credință ca fiind întoarcerea acasă, la Dumnezeu, pe singura cale de mântuire, care este Biserica Ortodoxă. Unii ne poruncesc ca nu cumva să supărăm cu trăirea vieții duhovnicești pe cineva, iar alții înțeleg că mărturisirea este obligația fundamentală a creștinului, că Hristos nu e egal cu nimeni și nu toate căile sunt la fel de bune, chiar dacă suntem în pace. De altfel, unii pretind că vor pace, dar, dorind-o cu orice preț, o pierd, renunțând chiar la Domnul Păcii, în timp ce alții o capătă pentru totdeauna, lăsându-se marginalizați sau uciși pentru același Domn. 
Începuturile viețuirii creștine s-au făcut prin martiraj, mărturisire în condiții ostile, renunțare la lumea aceasta pentru cealaltă, la regele aparent atotputernic de pe pământ pentru Împăratul Cel din veac. Martirii primelor secole nu au considerat că zeii sunt și ei buni, chiar dacă li se promitea că totul se va termina cu bine pentru ei, deși unii puternici ai vremurilor se conduceau exact după lozinca epocii actuale, politically correct, concretizată într-o propunere cunoscută și nouă: jertfiți și voi zeilor de ochii lumii, și treaba voastră cum vă rugați în taină, la voi acasă sau în chilia voastră! Unii ne sfătuiesc așa: puteți fi creștini și preoți, dar să nu ziceți că ceva imoral ar fi păcat sau ceva în neregulă; în rest, credeți ce vreți voi, acolo, în chilia voastră sau la voi în camere, altfel spus, în catacombele veacului acestuia! Cu alte cuvinte, puteți să credeți ce vreți voi, dar să nu mărturisiți. Sau, dacă mărturisești, să nu o faci în văzul lumii, că nu este... democratic. Adică, să nu afirmi hotărât, ci doar să-ți dai cu părerea. Să fii civilizat, manierat, smerit, cu absolută ascultare de mai marii voștri, să-i lași satanei loc de bună-ziua, n-ai decât să faci ce vrei cu viața ta, inclusiv să te sinucizi, dar nu să mori pentru Hristosul tău. Asta nu-i politically correct! Alții ne îndeamnă la un creștinism cuminte, care să nu mai facă noi adepți, ci să fie soft, fără hotărâri de viață și de moarte, relaxant, un fel de terapie antistres și de acceptare a dumnezeilor acestui veac, căci doar oameni suntem [18].  
Noi, însă, am învățat altfel de la Sfinții Părinți și de la duhovnicii noștri, și anume: că orice negociere în dreptul învățăturii Bisericii înseamnă lepădarea de Mântuitorul lumii Iisus Hristos. În acest context, cu tot respectul și smerenia noastră, Vă rugăm să fiți curajoși și fermi în a combate toate ambiguitățile așa-numitului sinod din Creta, cunoscut fiind faptul că tăcerea, în cazul de față, nu este de aur, mai ales că lipsa de bărbăție și curaj duce la pierderea mântuirii: „iar partea celor fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași și desfrânați și fermecători și închinători de idoli și a tuturor celor mincinoși este în iezerul care arde, cu foc și cu pucioasă, care este moartea a doua” (Apocalipsa 21, 8). Prin urmare, ne vedem obligați să Vă spunem deschis că nu ne temem de nimeni și de nimic în afară de Dumnezeu, precum și că vom mărturisi cu orice preț credința noastră. 
  
4. Propuneri și perspective 
  
Dacă și Yannaras, un filosof creștin mult iubit de ecumeniști, trage un semnal de alarmă și vorbește de deformarea Bisericii în mod dramatic în ultima vreme, înseamnă că Ortodoxia este în mare pericol: „Biserica s-a transformat în instituție excesivă, care nu mai respectă libertatea, ci impune dictatorial, în care Sinodul nu mai este vocea poporului dreptcredincios, în care totul se impune, în mod papist, de sus în jos, adică se transformă relația vie și comunitară cu Dumnezeu într-un act individualist”, iar Biserica „într-o instituție de tip papal, în care sistemul sinodal nu mai funcționează”, ajungând, în cele din urmă, să fie „transformată într-o instituție birocratică, în care Duhul este înăbușit […] și se vede, astfel, pericolul transformării Bisericii Ortodoxe într-o nouă Sinagogă” [19]. 
Pentru a fi evitată o astfel de perspectivă tristă, propunem ca Sinodul Sfintei Biserici Ortodoxe din România să reia discuția subiectelor controversate privind „sinodul” cretan și să se revină, fără echivoc, la formularea, cât privește relația Bisericii cu restul lumii, nu numai cu lumea creștină, pe care delegația română și-a propus-o la plecarea din țară, și anume „confesiuni și comunități eterodoxe”, avându-se în vedere atât cele căzute în erezie, cât și religiile necreștine, pe ai căror adepți avem datoria să-i respectăm și să ne rugăm pentru ei, ca Domnul „să-i învețe cuvântul adevărului; să le descopere lor Evanghelia dreptății; să-i unească pe dânșii cu Sfânta Sa sobornicească și apostolească Biserică...”; să le facem bine, așa cum Iisus Hristos a vindecat, a ajutat și a făcut bine și celor de o altă credință. Dumnezeu îi numește și pe păgâni feciorii Lui: „Oare nu sunteți voi, feciori ai lui Israel, pentru Mine, ca și cușiții?”, zice Domnul. „Oare n-am scos Eu pe israeliți din pământul Egiptului, pe filisteni din Caftor și pe sirieni din Chir?” (Amos 9, 7).  
Suntem alături de ierarhii români care ar dori să mărturisească plini de curaj că sinodul din Creta  a adus multă dezbinare și a oficializat erezia ecumenistă. De aceea, înțelegem poziția unor clerici sau monahi de a întrerupe pomenirea ierarhilor semnatari la sinodul cretan, chiar dacă din motive pastorale binecunoscute nu este benefic pentru Biserică, întrucât ar putea fi eliminați din parohii sau din mănăstiri tocmai de eretici, lipsindu-i de lupta din interior, dar este benefic, în schimb, pentru a trezi conștiința ierarhilor semnatari. Canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol (861, Sfântul Fotie) dă dreptul clericilor de a întrerupere pomenirea episcopului eretic, dar nu ca o obligație canonică, ci ca una de conștiință creștină.  
În acest context, semnatarii acestei scrisori nu sunt în unanimitate de acord cu aceste atitudini pastorale, însă respectă conștiința preoțească jertfelnică și curajul mărturisitor al acelora de a fi categorici și fermi.  
Soluția pastorală și duhovnicească pentru a se evita o schismă și pentru a se delimita de erezia ecumenistă este foarte simplă. Și anume: dezicerea tuturor ierarhilor semnatari sau nesemnatari de hotărârile cretane, care prejudiciază dogme vechi și aduc atingere unor canoane ecumenice, în plenul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în virtutea autocefaliei și a autonomiei eclesiale.  Unitatea Ortodoxiei este mult mai importantă decât sinodul cretan, care a adus numai dezbinare și tulburare. Iar Ortodoxia nu constă numai într-un „sinod panortodox”. Deci, nu este nevoie de convocarea vreunui sinod ecumenic sau panortodox, ci de convocarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care să respingă ereziile cretane. În caz contrar, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române rămâne de bună voie în „cârdășie” cu erezia și „cochetează” cu schisma, de dragul unei comuniuni creștine închipuite, așteptând sine die vreun sinod panortodox, care este posibil să aibă loc și peste o mie de ani, sau niciodată. Trăirea în acest compromis pan-ortodox ar fi „motivată și justificată misionar”, după unii, de dragul Diasporei, care slujește prin locașuri de cult neortodoxe. Adică, se preferă pierderea de suflete din Biserica de acasă decât să fie diminuat numărul „credincioșilor contribuabili” din Diasporă! Așadar, chiar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române dă ocazie atât la erezie, cât și la schismă, prin însușirea fără rezerve a celor stabilite în Creta, în ciuda faptului că nu a fost de acord întru totul cu cele hotărâte acolo și prin faptul că amână luarea unei hotărâri clare, de delimitare și de condamnare a deciziilor neortodoxe din Creta. Cu alte cuvinte, nu credincioșii provoacă erezia și schisma, ci însiși sinodalii, care trag de timp, cu speranța că pleroma Bisericii se va obișnui cu această situație. 
Așadar, ne îngrijorează controversele ivite în urma întrunirii din Creta, ceea ce înseamnă că încă suntem vii duhovnicește, dar, în același timp, ar trebui să ne problematizeze și învățământul dezastruos din Facultățile de Teologie Ortodoxă, unde se predă, din nefericire, un fel de teologie care seamănă cu o reeducare sistematică de dez-ortodoxie și este cultivată mai mult doctrina speculațiilor teologice scolastice, în loc să se meargă la mesajul Revelației Dumnezeiești și să fie fundamentate, pe baza Sfinților Părinți, dogmele și exegeza ortodoxă. Sunt și excepții, unde profesorii universitari predau teologie ortodoxă. Însă, în general, metoda academică actuală de „cercetare științifică modernă”, adică ecumenistă, exclude „polemicile doctrinale confesionale” și înlocuiește exegeza patristică duhovnicească cu metoda exegetică protestantă de tip istorico-critic, pe motiv că Părinții Bisericii nu au înțeles sau nu au putut descifra exact Revelația. Iar „Morala ortodoxă”, denumită inițial în Ortodoxie Sfânta Nevoință [20] și predată în Facultățile noastre de Teologie, s-a transformat în Etică și Moralism. Ne întrebăm, pe bună dreptate, unde duce această abordare catastrofală și luciferică? Răspunsul este lesne de înțeles: duce inevitabil la agnosticism și ateism, exact la drumul spre iad! 
Pe lângă gafa sinodală din Creta, ne îngrijorează, de asemenea, faptul că în ultima perioadă se constată o deteriorare fără precedent a imaginii Bisericii Ortodoxe Române, cauzată de corupția, nedreptățile și abuzurile unor clerici. 
Ne îngrijorează scăderea credibilității Bisericii de la 85% la sub 40% doar în câțiva ani. Credibilitatea Bisericii este strâns legată de frecventarea Bisericii. Scade credibilitatea, scade și frecventarea Bisericii, așa cum constatăm în ultima vreme, cu grave consecințe pastorale, duhovnicești, naționale, economice, sociale etc. Se mărește vizibil ruptura între ierarhie, preoție și popor, iar unii se prefac că nu o văd. Cine sunt cei care se fac vinovați de această situație dramatică și cine trebuie să răspundă de acest eșec pastoral și de imagine? Sau ce întreprindeți la nivel sinodal pentru a stopa această catastrofă? Occidentul, în momentul în care a terminat ridicarea frumoaselor catedrale, s-a ales cu protestantismul, iar catedralele, multe dintre ele, au devenit muzee și localuri de distracție publică! Iată câteva dileme, pericole și întrebări deloc retorice. 
În final, am dori să cunoaștem oficial poziția Bisericii Ortodoxe Române asupra ecumenismului, Consiliului Mondial al Bisericilor, masoneriei, sionismului, noii ordini mondiale, New-Age-ului, naționalismului xenofob, precum și ce hotărâri sinodale se cuvine a fi luate, astfel încât să fie întâmpinate aceste provocări și să fie preveniți credincioșii Bisericii noastre, pentru a fi evitată intrarea în astfel de organisme, întrucât există semnale clare care atestă că tot mai mulți preoți și credincioși aderă la aceste mișcări oculte. 
Ar fi o sumbră perspectivă din partea Sinodului Sfintei noastre Biserici Ortodoxe să nu dea curs sau răspuns acestui demers duhovnicesc al nostru, făcut cu toată dragostea pentru adevăr și credința cea dreaptă, sau, și mai grav, dacă ne va considera răzvrătiți sau fără smerenie și ascultare pentru reacția noastră firească și de autoapărare duhovnicească și pastorală. 
  
Noi îi respectăm, îi iubim și îi ascultăm pe ierarhii români care vor să ne călăuzească spre mântuire și pe cei care dau dovadă că sunt adevărați Părinți și Păstori. Îi așteptăm să apară! Unii vorbesc doar în șoaptă și numai noaptea, precum Nicodim, care pe furiș mergea să primească învățătura lui Iisus Hristos. 
Unii ecumeniști fervenți au făcut deja listele cu viitorii caterisiți. Sfatul nostru este să păstrați caterisirile pentru eretici și nu pentru preoții mărturisitori, jertfelnici și curajoși, care drept învață Cuvântul Adevărului veșnic. 
Așa să ne ajute Dumnezeu! 

Pr. Mihai Valică, 
în numele unor preoți  
și credincioși ortodocși


[4] Ibidem. 
[6] Ibidem. 
[11] La acest sinod, pe de o parte, au participat, în calitate de observatori, eretici și schismatici, în ciuda faptului că mulți dintre episcopii ortodocși (canonici) nu au putut să fie prezenți la respectivul sinod. Pe de altă parte, episcopii ortodocși au avut dreptul să vorbească, obligația să semneze, dar nu și „dreptul” să voteze! Cu alte cuvinte, ei au vorbit în zadar, ca Moise în pustie, așa cum a vorbit delegația română, bine și fundamentat teologic, dar fără rezultat. Este vizibil pentru oricine că episcopii participanți au fost „folosiți” pe post de „ornamente eclesiale”. Cunoaștem distincția canonică între noțiunea de „sinod” și cea de „sistem sinodal”. 
[12] Vezi: art. 22 din Documentul Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, prin care se legitimează în Biserică un nou organism administrativ, alcătuit exclusiv din anumiți Patriarhi cu drepturi depline în materie de dogme și canoane, mutilându-se, astfel, modelul de sobornicitate al Sinoadelor Bisericii, fiind introduse prerogative papale în dreptul respectivilor Patriarhi, cu rezultatul că fiecare episcop este lipsit, în mod abuziv, de dreptul la vot. Opinia personală a unui Patriarh (Întâistătător) nu se poate impune și nici obliga un Sinod local sau vreun ierarh spre aprobare și însușire, contrar conștiinței personale și, mai ales, conștiinței Bisericii, pentru simplul motiv că un astfel de Patriarh s-ar transforma într-un „nou” Papă, care ar decide și și-ar impune suveranitatea de pe poziții de forță. De vreme ce plinătatea Bisericii este poporul, format din clerici și credincioși, atunci nici Sinodul fără credincioși, după cum nici credincioșii fără Sinodul Ierarhilor, nu se pot considera – nici unii, nici alții – că reprezintă de unii singuri, în exclusivitate, Trupul și Biserica lui Hristos, fără să fie trăită, la măsura vieții duhovnicești, învățătura Bisericii (Din declarația „Laicatului ortodox”). Fără această raportare, pleroma Bisericii este ignorată cu desăvârșire. 
[13] Prin același art. 22, Întâistătătorii (șefii) înlătură orice dispută teologică în contradictoriu cu derapajele făcute în Creta de la învățătura Bisericii. Acest articol arată mai degrabă că participanții la sinod erau conștienți de abaterile lor, iar măsura luată prin respectivul articol este una de natură dictatorială, care contravine Sfintei Scripturi și Sfintei Tradiții ale Bisericii, adică tocmai celor două organe ale Revelației Dumnezeiești.  
[16] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Omilia III, IV, trad. de Pr. D. Fecioru, în col. PSB, vol. 21, București, 1979, pp. 51-52; Idem, Lumea Sfintelor Scripturi. Antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. I, (A-I), Ed. Anestis, s.l., 2008, pp. 704-718. 
[17] John Meyendorff, Teologia Bizantină. Tendințe istorice și teme doctrinare, trad. rom. de Pr. Alexandru Stan, ed. a II‑a,  Ed. Nemira, București, 2011, p. 19. 
[19] Christos Yannaras, Contra religiei, trad. rom. de Tudor Dinu, Ed. Anastasia, București, 2012.
[20] † Ierόtheos Vlachos, Dogmatica empirică a Bisericii Ortodoxe Sobornicești după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, vol. I, trad. rom. de Tatiana Petrache, Ed. Doxologia, Iași, 2014, pp. 156-162.
 

vineri, ianuarie 20, 2017

AVERTISMENTE

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME
  
  
Încă din 10 august 2014 (Corriere della Sera), un arhiepiscop romano-catolic irakian, Amel Shimoun Nona (n. 1967), care și-a pierdut dieceza (Mosul) sub presiunea Statului Islamic, avertiza Occidentul creștin:   
„Suferinţele noastre de astăzi sînt preludiul suferinţelor voastre. Creştinii apuseni şi răsăriteni vor suferi în viitorul apropiat. [...] Încercaţi să ne înţelegeţi. Principiile voastre liberale şi democratice nu valorează nimic aici. Trebuie să regîndiţi realitatea Orientului Mijlociu, deoarece primiţi cu braţele deschise în ţările voastre un număr tot mai mare de musulmani. Şi voi sînteţi în pericol. Trebuie să fiţi tari şi curajoşi în decizii, chiar cu costul contrazicerii principiilor voastre. Voi gîndiţi că toţi oamenii sînt egali, dar Islamul nu spune că toţi sînt egali. Valorile voastre nu sînt valorile lor. Dacă nu veţi înţelege aceasta suficient de rapid, veţi deveni victime ale inamicului pe care l-aţi primit în casele voastre...”. 

Pe 29 septembrie 2015 (Riposte laïque), un avertisment în același sens venea chiar din partea unui reprezentant de bună-credință al lumii islamice, Sami Aldeeb Abu-Sahlieh, director al Centrului de Drept Arab și Musulman:  
„Dacă Europa nu vrea să se sinucidă pe plan civilizațional, ea trebuie să știe că refugiații musulmani, primiți în ultima vreme cu miile, pun învățăturile Coranului și ale lui Mahomed deasupra drepturilor omului și a oricărei alte legi. 
Pornind de la acest adevăr, țările occidentale care primesc refugiați musulmani trebuie să-i avertizeze că aceste învățături islamice nu-și au locul pe teritoriul lor și că doar legile votate de parlament trebuie respectate. 
Acest avertisment trebuie făcut în scris și fiecare refugiat trebuie să se angajajeze, tot în scris, că va abandona învățăturile Islamului contrare drepturilor omului și legilor țării de primire. Încălcarea acestui angajament va duce la retragerea dreptului de azil și la expulzarea imediată din țară. 
Aceste țări trebuie să arate, negru pe alb, normele islamice care intră în conflict cu drepturile omului și legile țării de primire, astfel încît totul să fie clar. Ele trebuie să-i învețe pe copiii solicitanților de azil că normele islamice contrare drepturilor omului și ale țării gazdă nu sînt valabile în aceasta. 
În plus, acestea trebuie să controleze strict moscheile, care au devenit, din păcate, cuiburi de teroriști în toate țările occidentale. Fiecare imam care predică normele islamice contrare drepturilor omului și legilor țării trebuie să fie expulzat și moscheea sa închisă. 
Mai bine să superi la început, decît să regreți la sfîrșit… și să vezi țările occidentale devastate. Trebuie realizat, în sfîrșit, că învățăturile Islamului sînt cauza distrugerii țărilor din care provin acești refugiați… și că aceste învățături vor distruge și țările de primire, dacă ele nu le vor interzice pe teritoriul lor...”.
  
Și iată că în 9 ianuarie 2017 (La Fede Quotidiana), un avertisment tranșant formulat vine chiar din partea unui cardinal italian, Carlo Liberati, oarecum în răspărul liniei adoptate oficial de Biserica Romano-Catolică:  
„În 10 ani de acum încolo toți vom fi musulmani din cauza prostiei noastre. Italienii și europenii trăiesc fără frică de Dumnezeu, într-o societate ateistă, cu legi care ignoră valorile și morala creștină. 
Toată această decadență morală și religioasă favorizează Islamul. Credința creștină a slăbit. Bisericile sînt goale. În plus, ei fac copii iar noi nu. Sîntem în plin declin. [...] 
Noi îi ajutăm fără întîrziere pe imigranți, în timp ce o mulțime de italieni săraci sînt forțați să caute mîncare prin tomberoane. Trebuie să inițiem programe de ajutorare a italienilor în primul rînd. [...] 
A da bani imigranților care bîntuie prin orașele noastre nu este doar greșit, ci este un act care se va întoarce împotriva noastră pe termen lung. Imigranții vor fi încurajați să nu muncească și se vor obișnui să fie întreținuți de noi...”.
   
Toate acestea nu sînt de „comentat”, ci de meditat cu toată gravitatea. Cîtă vreme nu va fi prea tîrziu... (R. C.)

 Mons. Carlo Liberati

miercuri, ianuarie 18, 2017

IANUARIE 2017: MOȚA-MARIN 80

SUMARUL BLOGULUI 

Am primit și dau mai departe... 


MANIFESTĂRI 
COMEMORATIVE 
ÎN SPANIA 

Flăcările revoluției ateo-comuniste, care au încins Rusia începînd cu anul 1917, au tins ulterior să cuprindă cu voracitate și restul continentului european. Dacă în anii imediat următori expansiunea bolșevică a putut fi oprită, pe fondul tulburărilor sociale și politice din Spania anilor ’30 ai secolului trecut lumea a asistat la o nouă tentativă, de o virulență extremă, de a răsturna fundamentele și valorile tradiționale care au definit civilizația creștină europeană. Reprezentanții unei ideologii barbare și violente, cu sprijin consistent din partea regimului de la Moscova, au însîngerat teritoriul Spaniei prin nenumărate crime și orori. Pe lîngă incendierea, profanarea sau demolarea a peste 1000 de biserici, mănăstiri, monumente sacre,  un număr imens de preoți, călugări, călugărițe și creștini militanți, în frunte cu 13 episcopi, au fost uciși de autoritățile republicane în urma unor simulacre de procese sau pur și simplu asasinați. Dintre aceștia, Biserica Catolică a beatificat oficial deja 1523 de persoane (alte sute de dosare fiind în studiu), prin acte succesive ale ultimilor trei Papi. 
Amintim aceste detalii pentru că sîntem încredinţaţi că şi Biserica Ortodoxă Română, prin declararea anului 2017 drept an omagial al apărătorilor Ortodoxiei în timpul prigoanei comuniste, va începe să facă la rîndul ei paşi concreţi în vederea canonizării cît mai multor martiri ortodocşi români, care şi-au dat viaţa mărturisindu-L pe Hristos. 
În orice caz, fără acest substanţial şi violent caracter antireligios al uneia din tabere, războiul civil din Spania nu poate fi perceput în adevăratele sale dimensiuni. Contemporanii săi au înţeles la vremea aceea foarte bine: era vorba în primul rînd de o înfruntare între duşmanii ireductibili ai creştinătăţii, de o parte, şi apărătorii ei, de cealaltă. 
Iată de ce un asemenea asalt furibund la adresa valorilor creștine nu a lăsat indiferentă nici lumea românească. Un grup simbolic de șapte români, membri ai Mișcării Legionare, au hotărît să arate prin faptă solidaritatea creștinilor din România cu frații lor atît de crunt prigoniți  de la celălalt capăt al continentului european. „Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători?!” – avea să scrie Ion Moța înaintea plecării în Spania, spre sfîrșitul anului 1936. La rîndul său, Vasile Marin scria: „N-am făcut actul acesta din disperare sau aventură, ci perfect lucid. Era o datorie de onoare care apăsa pe umerii generaţiei noastre. L-am făcut cu acelaşi drag ca şi cînd ar fi fost vorba de ţara mea”. 
Acum 80 de ani, pe 13 ianuarie 1937, cei doi români, Ion Moța și Vasile Marin, cădeau pe cîmpul de luptă de la Majadahonda, în apropierea Madridului, pecetluindu-și gestul de solidaritate cu sîngele jertfei supreme. Martiriul lor a avut în țară un ecou covîrșitor. De-a lungul traseului spre București, sicriele cu trupurile lor neînsuflețite au fost întîmpinate și salutate de mase uriașe de români. Înmormîntarea s-a constituit într-o apoteoză a acestor sentimente de identificare la nivel naţional cu jertfa celor doi, pe lîngă miile de români prezenţi slujind şi sute de preoţi şi cîţiva ierarhi ai Bisericii Ortodoxe. Ecourile ei au depăşit cu mult rîndurile adepţilor sau simpatizanţilor legionari, reverberînd în sufletele tuturor celor care au simţit româneşte şi creştineşte. 
Nici zece ani mai tîrziu, România avea să cadă în robia bolșevică, revenindu-i doar exilului păstrarea memoriei primilor martiri anticomuniști, atît de încărcată din perspectivă simbolică. Astfel, în anul 1947, pe locul unde au căzut Ion Moța și Vasile Marin, legionarii din exilul spaniol au ridicat în memoria lor o cruce de piatră. An de an, jertfa celor doi era comemorată pe acel loc de românii din lumea liberă (legionari și nelegionari), împreună cu reprezentanți ai statului spaniol din acele vremuri. În anul 1970, folosind fonduri strînse exclusiv din donații, legionarii exilați ridică la Majadahonda, lîngă vechea cruce de piatră, un impresionant monument de beton zidit sub semnul crucii, adică semnul sub care și-au dat viața cei doi martiri ai creștinătății. Comemorările au continuat an de an în jurul datei de 13 ianuarie, străjuite fiind de atunci încoace de această ctitorie impunătoare. 


Din păcate, mai ales în ultimul sfert de veac, monumentul a atras mereu ura și furia unor semeni orbiți de ură ideologică și animați de un spirit de distrugere. A fost profanat în repetate rînduri, mai ales prin graffiti, dar înaintea fiecărei comemorări s-au depus eforturi pentru a-l aduce într-o stare decentă. În ultimii ani chiar a fost curățat complet înainte de fiecare comemorare. Din păcate, vechea cruce de piatră, anterioară monumentului, a fost distrusă definitiv în anii 2002-2003, iar pe soclul ei de granit se înalță acum o cruce din fier. 
Şi în acest an, tradiția manifestărilor comemorative în memoria celor doi martiri a continuat neabătută. Sîmbătă 14 ianuarie a avut loc comemorarea de la monument, în cadrul căreia, după slujba religioasă de pomenire, s-au rostit și cuvîntări evocatoare. Şirul discursurilor l-a început pr. Marius Vișovan, după care s-a dat citire (de către Sorin Olariu) unui cuvînt din partea lui Dan Boghiu, unul dintre ultimii veterani legionari care au participat la construcţia monumentului aflaţi încă în viaţă. A vorbit de asemenea Miguel Menendez Piñar, președintele Asociației pentru Custodierea Monumentului Moța-Marin. În cadrul comemorării s-au rostit şi mesaje din partea altor grupări: a cuvîntat un reprezentant al Partidului Naţionalist Francez şi s-a dat citire unui mesaj venit din partea naţionaliştilor din Ucraina. 
În după-amiaza aceleiași zile a avut loc conferința „Espíritu Majadahonda. El legado de una generación”. Au ținut să evoce spiritul Majadahondei și testamentul unei generații: Blas Piñar Gutiérrez – avocat și general de brigadă al Armatei Spaniole, José Luis Jerez Riesco – avocat, președinte de onoare al Asociației pentru Custodierea Monumentului Moța-Marin, Manuel Andrino – șeful național al Falangei Spaniole, Pedro Pablo Peña – șeful Alianza Nacional, Fernando Maqueda - șeful național al Juventudes Falangistas de España, părintele Marius Vișovan – reprezentantul Fundației Profesor George Manu. Organizator şi moderator – fiind și cel care a rostit cuvîntul de deschidere şi de încheiere – a fost Călin Gabor, de asemenea reprezentant al fundaţiei noastre. 
Vorbitorii au evocat în mod convingător, fiecare în felul său, cu elocvenţă, cu patos sau cu emoţie, semnificaţia jertfei lui Ion Moţa şi Vasile Marin, ale cărei ecouri nu pot fi reduse doar la contextul acelei epoci, ci au o însemnătate deosebită pînă în ziua de azi, cînd valorile tradiţionale – credinţa şi naţiunea – sînt discreditate şi puse sub semnul întrebării. 
A doua zi, duminică 15 ianuarie, la Biserica „Sfîntul Ioan Casian” din Guadalajara (în apropierea Madridului) a avut loc Sfînta Liturghie, după care s-a ţinut parastasul pentru Ion Moța și Vasile Marin, dar şi pentru Mihai Eminescu, cu toţii simboluri ale identităţii noastre româneşti. Alături de preotul paroh Emilian Geabănă a slujit pr. Mircea Bejenar (venit în Spania din partea Fundaţiei George Manu), care a ţinut şi predica. Rostită în cuvinte clare şi pătrunzătoare, cu formulări inspirate şi elocvente, care au scos în evidenţă însemnătatea jertfei celor doi neomartiri pomeniţi, ea a mers la inimile tuturor celor prezenţi. 
A urmat un eveniment cu caracter evocator al jertfelor anticomuniste aduse de poporul român în toate împrejurările, în contextul în care Biserica Ortodoxă Română a dedicat anul 2017 printre altele și „apărătorilor Ortodoxiei în timpul prigoanei comuniste”. Sub titlul „Modele de jertfă pentru Hristos” s-au prezentat cu această ocazie o serie cărți editate de Fundația George Manu și Editura Evdokimos, închinate unor eroi și martiri din temnițele comuniste din România. În cuvîntul său rostit cu acest prilej, Bogdan Munteanu, redactor-şef al revistei Permanenţe, a conturat ideea nevoii de asemenea modele jertfelnice cu care să ne putem identifica sufleteşte, pentru că fără repere morale întrupate în atitudini demne şi mărturisitoare, sau fără repere culturale şi spirituale pe această linie, nu poate exista o conştiinţă a propriei identităţi, atît de necesară fiecărui neam în parte. 


Fără îndoială însă că momentul cel mai încărcat de emoţie l-a constituit şirul de cuvîntări ţinute de către trei veterani, pătimitori şi mărturisitori în temniţele comuniste: Marcel Petrişor, Dionisie Stoenescu şi Demostene Andronescu. Cu multă trăire şi putere de convingere, ei au vorbit despre valori, despre idealuri, despre duşmanii acestora, comunismul şi masoneria, expresii ale spiritului satanic, de pe urma cărora au avut de suferit şi ei, ca reprezentanţi ai unei generaţii de români demni şi conştienţi de rosturile lor. Cu acest prilej a avut loc şi un dialog cu credincioşii prezenţi în biserică. S-a explicat faptul că tocmai din pricina acestui conflict între viziunea spirituală asupra lumii, bazată pe credinţă şi nobleţe sufletească, pe respectul scînteii divine din sufletul omenesc, şi cea materialistă, atee, consumistă, pentru care omul nu e decît un atom, un număr sau o marfă, reprezentanţii primeia, legionarii, au fost mereu prigoniţi, discreditaţi, calomniaţi. S-au evocat şi momente grele din perioada detenţiei, s-a amintit de hrana lăuntrică pe care au constituit-o deopotrivă rugăciunea şi poezia, cele două coloane pe care s-a sprijinit rezistenţa sufletească a celor întemniţaţi. Vibraţia rostirii a emoţionat pînă la lacrimi întreaga asistenţă, care a simţit instinctiv că în spatele retrăirii acelor amintiri se ascunde de fapt un dramatism nepereche şi un munte de suferinţă. Cei trei veterani, deşi la o vîrstă înaintată, au reuşit prin prezenţa şi cuvîntul lor să încălzească sufletele tuturor celor prezenţi, stîrnind la final o sinceră efuziune de dragoste şi totodată de respect pentru jertfa şi suferinţa lor, cît şi a celor care azi nu mai sînt printre noi. 
Ziua a continuat cu o agapă, un bun prilej pentru românii veniți din depărtări să schimbe gînduri între ei, dar și să înfiripe relații cu românii care acum locuiesc pe pămînt spaniol, fizic departe de patria-mamă, dar simbolic atît de aproape de un loc sfințit cu sîngele primilor martiri români care au căzut împotrivindu-se molohului comunist, care nu peste multă vreme avea să înghită întreaga Românie. 

 

luni, ianuarie 16, 2017

DANTE, «PARADISUL», CÎNTUL V

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME 

Divina Comedie a lui Dante Alighieri 
în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu


După ce am publicat traducerea Infernului (2006) și am încheiat traducerea Purgatoriului (2013), căreia îi rămîn dator cu notele și comentariile, am avut din ce în ce mai puțin timp pentru lucrul la Divina Comedie. În tot acest răstimp, n-am mai apucat să traduc decît primele patru cînturi din Paradis, postate deja pe blog. Le adaug acum, mai tîrziu decît promisesem, și traducerea Cîntului V (care ne introduce în al doilea cer – după cel al Lunii, cel al lui Mercur).



PARADISUL 

Cîntul V
  
Beatrice lămurește din ce cauză frumusețea ei devine tot mai strălucitoare (a se vedea mai ales finalurile cînturilor al treilea și al patrulea) și îi dă răspuns lui Dante la întrebarea pe care acesta o formulase sfios în finalul cîntului anterior (vv. 136-138): dacă se poate răscumpăra, în cumpăna judecății divine, prin alte fapte bune încălcarea silită a unor legăminte/juruințe asumate în fața lui Dumnezeu. Făgăduința cu care te legi înseamnă sacrificiul benevol al celui mai mare dar făcut omului de Dumnezeu: liberul arbitru. În principiu, nu trebuie să-ți calci juruința, dar problema are diferite nuanțe (Biserica însăși, posesoare legitimă a autorității spirituale simbolizate prin cele două chei – de argint și de aur – pomenite în Purgatoriu, IX, 117, dă uneori dezlegări ce ar părea să contrazică principiul), drept care poetul este invitat „să mai stea puțin la masă” (sedere un poco a mensa), adică să mai rabde unele explicații suplimentare, căci hrana grea a adevărului nu e ușor de mistuit. Ea îi atrage atenția asupra diferenței dintre acțiunea care e obiectul contractului (și care poate suferi schimbare, în anumite condiții) și contractul însuși, adică jurămîntul în sine (care trebuie cu sfințenie și în orice caz împlinit). Sfatul către creștini este să nu se joace cu jurămintele (ajungînd de rîsul evreilor care-și păzesc cu strictețe legea lor), iar ca exemple de rea întrebuințare a jurămîntului sînt evocați Ieftae (v. Judecători, cap. 11) și Agamemnon, il gran duca degreci, „craiul mare-al grecilor” (v. Cicero, De officiis, III, 25, pe care-l urmează Dante în referința lui). Încheiate explicațiile, privirile le sînt răpite de strălucirea orbitoare a celui de-al doilea cer (aici: secondo regno, „a doua-mpărăție”), cel al lui Mercur, unde sălășluiesc sufletele binefăcătorilor rîvnitori de faimă și onoare și unde, îndată ce pășesc, sînt întîmpinați de un mare alai de duhuri luminoase (ce-și exprimă bucuria că Dante le va oferi posibilitatea să-și reverse iubirea asupra lui: Ecco chi crescerà li nostri amori, „E cel ce-o da iubirii spor în noi”), dintre care unul (ce vom vedea în cîntul următor că-i al împăratului Justinian) intră în dialog cu Dante.
  
1 De eu te-ncing în flăcări de iubire 
mai mult decît se vede pe pămînt 
și copleșesc lumeasca ta privire, 
4 nu te mira, căci toate-acestea sînt 
din văzul cel desăvîrșit purcese,
ce se-adîncește-n binele cel sfînt. 
7 Văd de pe-acum cum razele își țese
în mintea ta lumina pururi vie, 
ce-i singură izvor iubirii-alese; 
10 iar altceva iubirea de v-o-mbie, 
nu-i decît tot o rămășiță-a ei,
ce nălucește de-nțeles pustie. 
13 Cînd e-ncălcat un jurămînt, tu vrei
să știi de poate-o altă faptă bună 
să-i stea în cer iertării drept temei”. 
16 Așa-ncepu Beatrice-n cînt să spună; 
și ca și cel ce-a șovăi nu știe,
la fel urmă pe-a vorbei sfîntă strună: 
19 „Din cîte Domnu-n marea-i dărnicie
a rînduit făpturii cu dreptate, 
cea mai de preț și mai asemeni sie 
22 a fost deplina voii libertate; 
doar cele ce-s făpturi cugetătoare
au fost și sînt cu-aceasta înzestrate. 
25 Acum pricepi, de cugeți, cît de mare
e prețul juruinței, dacă-n tine 
se face voia ce și Domnu-o are; 
28 căci cînd cu cerul este omul bine, 
comoara-aceea-n jertfă se preface,
iar jertfa se-mplinește chiar prin sine. 
31 Deci ce-ai putea tu da în schimb sau face?
Vrînd alt folos să scoți din ce-ai jurat, 
ar fi ce-i bun cu-n furt să se împace. 
34 Ce-i mai miezos ți-e-acum învederat; 
Biserica dînd însă dezlegare,
parcă-n răspăr cu cîte-am cuvîntat, 
37 mai șezi puțin la masă, cu răbdare,
căci hrana grea, spre bună mistuire, 
nevoie încă de-ajutor mai are. 
40  Aminte ia de cîte-ți fac vorbire 
și le reține, căci știință nu-i
de nu păstrezi cîte ai prins de știre. 
43 Pe două lucruri va temei să pui
în jertfa-aceasta: pe ce-oferi din tine 
și pe ce-n chip de juruință spui. 
46 Aceasta ștearsă nu-i decît de-i bine 
plinită; și eu cred că despre ea
te-am lămurit mai sus cum se cuvine. 
49 De-aceea la evrei se resimțea
nevoia juruinței, deși știi 
c-al jertfei dar să-l schimbi se mai putea. 
52 Al doilea-n schimb, ce drept materie-l ții, 
poate sau nu rămîne ca atare
și nu-i păcat de-n loc cu altul vii. 
55  Dar nimeni să nu-și schimbe din spinare
povara după plac, de două chei, 
de-argint și de-aur, nu-i deschid zăvoare; 
58 schimbarea ca sminteală să o iei 
cînd ce ai părăsit nu se cuprinde
ca patru-n șase-n noul tău temei. 
61 Căci orice lucru preț să aibă tinde
pe cît prin firea-i trage la cîntar 
și nu îl poți cu-altă măsură vinde. 
64 Pe ce jurați luați seama așadar: 
fiți credincioși, dar nu fiți strîmbi la gînd,
precum Ieftae-ntîi cu-al jertfei dar, 
67 ce-n loc să zică: «Rău făcui», ținînd
la ce-a jurat, mai rău greși; atare 
și craiul mare-al grecilor pe cînd 
70 de mila Ifigeniei fecioare 
făcu să plîngă proști și învățați
la vestea-acelei jertfe-ngrozitoare. 
73 Nu vă pripiți, creștini, să vă jurați:
nu fiți ca pana-n vînt, nici nu vă pară 
că-n orice apă-i rost să vă spălați! 
76 Noul și Vechiul Testament vi-s doară, 
precum și Sfîntul Scaun, îndreptar:   
cu-acestea mîntuirea se măsoară. 
79 De pofta rea vă-ndeamnă-n sens contrar,
voi oameni fiți, nu prostănace oi, 
de rîsu-oricărui jidov tipicar! 
82 Nu fiți ca mielul ce se dă-napoi, 
să sugă țîța mamei și, zglobiu,
de capul lui se vîră în nevoi!”. 
85 Așa-mi grăi Beatrice, precum scriu;  
apoi și-ntoarse cu nesaț privirea 
spre-naltu-n care-i totul mult mai viu. 
88 Cu chip schimbat și încetînd vorbirea, 
smeri și-a minții mele lăcomie,
ce și-altor taine le rîvnea vădirea; 
91 și cum săgeata, pînă să se-ație
al coardei tremur, către țintă-o ia, 
la fel și noi spre-a doua-mpărăție. 
94 Acolo-așa voioasă doamna mea 
mi se vădi-ntr-a cerului splendoare
că și planeta parcă-n plus ardea. 
97 Iar dacă steaua se schimbă-n dogoare,
ce să mai zic de mine, ce-s prin fire 
în fel și chip făptură schimbătoare! 
100 Cum într-un iaz cu lină văluire 
spre ce-i de-afară peștii trag puhoi,
luînd totul drept fireasca lor hrănire, 
103 așa văzui în fața noastră-un roi
de străluciri, și se-auzea din toate: 
„E cel ce-o da iubirii spor în noi”. 
106 Și cum se-apropiau acele gloate, 
vedeai că-s chip al sfintei bucurii,
în propria lumină-nveșmîntate. 
109 Ce-ai zice, cititorule, de-aci 
mi-aș încheia-nceputa relatare? 
Ce mult să afli restul ți-ai dori! 
112 Deci poți pricepe singur cît mare 
mi-era dorința s-aflu starea lor,
de cum i-avui sub ochi pe fiecare. 
115 „O, cel pe care veșnicul sobor
te-a hăruit să vezi ce-n ceruri este, 
cît tu în trup ești încă luptător, 
118 noi de lumina slăvilor celeste 
sîntem aprinși; să ne cunoști de vrei,
ți-om da de noi pe îndelete veste”. 
121 Așa un duh cucernic dintre ei
mă agrăi; iar Beatrice: „Spune 
ce ai de spus și crede-i ca pe zei!”. 
124 „Eu bine văd ființa ta că-și pune 
lumina haină și izvoare-i sînt
chiar ochii tăi, în focul voii bune; 
127 dar nu știu cine ești, demn suflet sfînt,
nici de ce șezi în strălucirea care 
orbește văzul nostru pe pămînt”. 
130 Așa-i spusei luminii arzătoare  
ce m-agrăise-ntîi, iar ea spori
în strălucire încă și mai tare. 
133 Ca soarele ce-n razele lui vii
se-ascunde singur cînd a lui vipie 
ajunge norii groși a-i risipi, 
136 la fel, cu-al ei prisos de bucurie, 
se-ascunse-n propriu-i foc figura sfîntă;
și-așa din taina-i întăinată mie 
139 mi-a fost răspuns cum cîntu-n urmă cîntă...

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)
* "Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Intermezzo liric: Dante (Vita Nuova, XXVI)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIV (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, XXV (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVI (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVIII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIX (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXX  (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXI (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXIII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul I (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul II (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul III (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul IV (versiunea Răzvan Codrescu)